Sabina Brândușe, despre izolarea din pădure, saltul cu parașuta și băile în gheață. Sau cum să-ți depășești creativ cele mai mari frici

Sabina e actriță. Și profesoară de teatru. Și călătoare. Până acum, în vreo 74 de țări. Și căutătoare. Își forțează limitele la exterior, pentru a se găsi pe interior.

A înotat printre corali și delfini. A obținut permisul de navigație. A văzut Taj Mahalul împodobit cu milioane de pietre prețioase și ceremoniile de ardere pe rug. A urcat pe munte, la lumina lunii, în Bali, pentru a vedea apusul de pe vârf. A ascultat cântăreții de jazz de pe străzile din New Orleans. A zburat cu balonul în Cappadocia. Am vorbit cu Sabina despre viața ei ca un serial strașnic de aventură, cu un număr infinit de sezoane.

Actoria este primul tău vis. Cum ai decis să devii actriță?

Actoria a fost primul meu vis devenit realitate. Am decis să urmez această cale – și nu folosesc întâmplător termenul, deoarece actoria chiar este o cale, un stil de viață – din ambiție, nevoie și abia apoi pasiune. Ambiția de a demonstra că pot celor apropiați, care nu credeau în mine, și nevoia de a trăi intens, adică mai multe vieți într-una. Vieți în care să aparțin diferitelor clase sociale, epoci și medii, în care să probez mai multe personalități, diferite meserii, stări civile, aplecări, preocupări etc.

Cu toate că am avut parte de multe proiecte, nu mi-a fost de ajuns ce am experimentat, motiv pentru care am căutat să îmi satisfac această poftă de viață călătorind, învățând mereu ceva nou, trăind experiențe inedite, simțind intens.

Care sunt cele mai frumoase amintiri din acea perioadă?

Căutările mele în această direcție au început să capete materialitate în perioada liceului. Și cum tot ce fac duc departe, la fel s-a întâmplat și în acest sens. Am făcut tot ce se putea atunci și acolo, în orașul natal: am urmat cursurile Școlii Populare de Arte, Brașov și pe cele de la Casa Armatei, am început să am turnee prin țară cu două spectacole realizate de regretatul Lucian Temelie, care avea o minitrupă de teatru pentru copii în Galați.

Ulterior, au urmat trei spectacole cu o trupă de teatru de păpuși și marionete din Brașov – „Albinuțele” –, unde am făcut echipă bună cu Eugen Frîncu (aveam și șase spectacole pe zi, prin Brașov și Valea Prahovei) și ajunsesem să câștig cât părinții mei din pasiunea asta, la doar 18 ani, timp în care făceam parte și din trupa Centrului Cultural „Reduta”.

În paralel, făceam pregătiri intensive pentru admiterea la facultate, aducându-mi la disperare familia și vecinii cu vocalizele și interpretarea textelor din repertoriu pe diferite teme și tonalități.

Îmi amintesc că nu credea multă lume în mine, nici măcar, sau mai ales,  actrița cu care făceam pregătire, iar asta a fost dureros în aceeași măsură în care m-a provocat la un nivel uriaș, ducându-mi ambiția pe culmi proverbiale. Drept urmare, am intrat la actorie. Nu din prima încercare, ci din a doua, dar aș fi fost dispusă să încerc și 10 ani la rând.

Apropo de amintiri: rememorez episoade din călătoriile cu personalul până la Timișoara, de una singură, degerată, mâncând pateuri sfărâmicioase și trăgând după mine, ca Agripina, tot decorul, costumele, plus valiza personală. Umblam pe peroane cu obrajii brăzdați de lacrimi și mâinile lungite de greutatea bagajelor până la pământ, dar nu mă lăsam, aveam o capacitate mare de a îndura și o bucurie anormală de a fi pe scenă. Pe atunci credeam cu tărie că arta merită orice sacrificiu.

Acum realizez că în acele vremuri mi s-a activat puternic și dorința de a face psihologie, în cadrul vizitei pe care am făcut-o cu prilejul unui spectacol la un centru de copii cu sindromul Down. Am fost atât de puternic mișcată de lumea, deschiderea și afecțiunea lor încât mi-am promis că o să fac ceva mai mult de atât pentru ei. Acum pare că a venit timpul, căci am găsit, în sfârșit, curajul și încrederea de a-mi urma și această dorință.

O vreme, ai cochetat și cu televiziunea. Prin ce se deosebesc cele două experiențe?

Compar teatrul cu o relație stabilă, iar televiziunea cu o aventură. Diferența, ca urmare a experiențelor mele, constă în profunzimea atinsă la teatru, în luni de repetiții, în relație cu textul, partenerii, regizorul, scenograful, coregraful. Tot acest proces similar unei conviețuiri de lungă durată, care ne poartă prin toate stările, căutările, așteptările, nerăbdările,

în care ajungem să ne știm cu bune și cu rele unii pe alții, în condiții de relaxare sau stres maxim, creează un limbaj comun și legături care transpar ulterior pe scenă.

La televiziune însă, eu nu am atins acest nivel de familiaritate, de înțelegere și cunoaștere vizavi de echipă, parcă ceva nu ne lăsa să dăm deoparte convenția, poate aparențele pe care încercam să le salvăm, poate faptul că echipele de filmare la producțiile TV ating și 200 oameni și atunci e dificil să se creeze intimitate, poate presiunea și mai mare a timpului, căci fiecare minut costă bani grei și nu mai rămâne timp de aprofundare a relațiilor… Ori poate simplu fapt că odată ajunși la cadru, trecem imediat la acțiune.

Cert e că îmi plac și mă provoacă în egală măsură teatrul, filmul și serialele de televiziune, chiar dacă în moduri distincte.

Ești și trainer Ideo Ideis – cel mai important festival de teatru pentru adolescenți – ani buni. Care este rolul tău și ce primești în schimb? Care sunt poveștile de suflet care ți-au rămas întipărite în memorie de-aici?

Am fost trainer în cadrul atelierelor de teatru tânăr și dezvoltare personală prin teatru, timp de 13 ediții consecutive la Ideo Ideis, iar timp de zece ani și organizator. Este cea mai longevivă relație profesională pe care am avut-o.

Practic, am însoțit anual câte o trupă pe drumul cunoașterii și al auto-cunoașterii, cu scopul de a le facilita, în primul rând, relațiile intra și interpersonale. Aflați la vârsta adolescenței, participanții traversează o perioadă de căutări febrile, iar activitățile ce decurg din arta actorului le înlesnesc apropierea de ei înșiși și de ceilalți, îi ajută să își consolideze încrederea, să își îmbunătățească nivelul de comunicare, spontaneitate și creativitate, îi încurajează să trăiască mai armonios și să fie oameni și spectatori mai buni.

Obiectivul atelierelor și al festivalului nu este să fabrice actori pe bandă rulantă, ci să ofere oportunitatea lărgirii orizontului cunoașterii și al educației. Asta sper că am oferit pentru că asta am și primit, la rândul meu, de la fiecare dintre membri trupelor cu care am lucrat, de la Alex Ion și Andreea Borțun, co-directorii festivalului, dar și de la fiecare organizator, trainer, invitat sau vizitator cu care am intrat în contact.

Mi-au rămas în suflet coordonatorii trupelor și participanții, în special, pentru că alături de ei am avut parte de multe descoperiri, momente de sinceritate și apropiere. Un bun exemplu în acest sens este faptul că o trupă a venit la nunta mea, atât de mult ne-am apropiat, iar o alta a venit periodic să îmi vadă spectacolele la Piatra Neamț.

Totodată, cina pe care o servim în ultima zi de ateliere noi, trainerii, tuturor participanților, în aplauzele lor frenetice, este un moment de-a dreptul magic.

Ideo Ideis este o oază de bine, o sursă de energie la care mă conectez vară de vară și care-mi ține bateria încărcată până aproape de ediția următoare. Ideo m-a crescut, m-a cizelat ca om, ca trainer, ca actriță, ca spectatoare.

Ești născută în Brașov, locuiești în București și colaborezi cu Teatrul Tineretului din Piatra Neamț? Cum așa? 🙂

Sunt născută în Brașov, fac masteratul în București, colaborez cu Teatrul Tineretului din Piatra Neamț (unde am locuit peste patru ani, cât timp am fost angajată), iar acum stau în Snagov, adică mai aproape de Ploiești decât de Capitală. Și iată cum tot acest șir de orașe între care mă perind confirmă cele spuse la prima întrebare: sunt mereu în căutare de provocări și nou.

Mai nou, te-ai întors la „școală”. Ce studiezi și cum urmărești să aplici ce vei învăța?

Dacă până în clasa a XII-a tot ce îmi doream era să termin odată școala, acum nu mă mai pot ține departe de ea. Mă apropii de finalul celui de-al doilea masterat, tot la U. N.A.T.C., însă de această dată fac Art-terapie. Îmbin pasiunea pentru actorie cu cea pentru psihologie.

Este cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat, m-a adus în contact cu o lume nouă și cu oameni hrănitori. Nu am fost în niciun alt grup, din cadrul vreunei forme de învățământ, atât de deschisă și conectată cu colegii mei cum sunt cu cei opt de la acest masterat.

Îmi doresc să lucrez ca art-terapeut. În acest sens, am început și o formare de patru ani în Psihodramă și mă tentează admiterea la Facultatea de Psihologie. Dar aș păsui-o un an, am acumulat multă oboseală după atâta învățătură. Am avut un an încărcat: cursurile la masterat, formarea, fac și un modul pedagogic, am făcut și școala de navigație, unde am învățat mult pentru a obține permisul de skipper pentru categoriile S, C și D (ambarcațiuni cu vele, plus ambarcațiuni cu motor pentru ape interioare și ape internaționale, până în 6 MM).

Anul acesta îmi doresc să fiu mai blândă cu mine. ☺

Joci în Bani negri, serialul recent lansat pe HBO. Cum a fost experiența?

Am avut emoții mari. M-am reîntânit pe platourile de filmare cu Daniel Sandu, regizorul și scenaristul acestei mini serii, după aproximativ 15 ani. Chiar dacă majoritatea actorilor speră la partituri generoase, rolul pe care l-am obținut în urma castingului a fost direct proporțional cu ce puteam să duc atunci. Spun asta pentru că traversam o pauză de la filmări constante de circa șapte ani. Cinci dintre ei i-am petrecut la Teatrul Tineretului, unde am jucat în 12 spectacole, ceea ce m-a ajutat să-mi îmbunătățesc considerabil tehnica pentru scenă, însă m-a înstrăinat de abordarea filmică, mult diferită. Asta m-a făcut să mă simt nesigură pe platouri, în condițiile în care lucrurile stăteau exact pe dos înainte de angajarea la Piatra Neamț.

Ai apărut și în producții internaționale. Îmi povestești puțin despre această experiență?

Am avut câteva apariții pentru care sunt recunoscătoare, însă nu le consider notabile pentru parcursul meu, însumând doar vreo zece zile. De pe urma acestor experiențe însă, soldate cu întâlnirea pe platouri cu Nicolas Cage (Ghost Rider – Spirit of Vengeance) și Steven Seagal (Absolution), mi-am luat comparația pe viu vizavi de cum se fac lucrurile afară, cum decurge o producție americană cu buget fabulos sau filmările pentru documentare din Germania.

Am simțit un respect și o considerație mult mai mare pentru actori, din partea întregii echipe, și o altă raportare la timp, bani și job a tuturor celor aflați pe set.

Călătorești mult și divers. Cu ce rămâi din toate aceste călătorii?

De mică mi-a plăcut să călătoresc, tata mi-a insuflat pasiunea asta și firea umblăreață. Mă lua cu el, cu trenul, peste tot prin țară, în delegații. Când am mai crescut, plecam toți cinci (mai am două surori mai mici, una dintre ele tot actriță) în străinătate, cu mașina. Era bucuria mea cea mai mare să-mi lipesc nasul de geam, să înregistrez pe retină tot ce vedeam diferit și să pun întrebări lămuritoare, la care mama avea mereu un răspuns pe măsură.

Pe lângă pasiunea insuflată, am avut parte și de noroc. Iar pe lângă noroc, am optat să îmi direcționez o parte din timp și buget în această direcție, a cunoașterii și autocunoașterii prin intermediul călătoriilor.

Am ajuns până acum în 74 țări, nu am făcut un scop din a ajunge peste tot în lume, dar îmi hrănesc această curiozitate cu fiecare ocazie.

Ca să nu trec mai departe fără a dezvălui un moment memorabil din jurul lumii, spun că în Egipt, de unde abia m-am întors, am făcut pentru prima oară scuba diving. În Marea Roșie. A fost… inefabil! Am uitat de cea mai mare frică a mea, cea de adâncuri, de neștiința de a înota, precum și de dificultatea de a respira când îmi depășește nivelul pieptului apa, când m-am trezit la vreo 7-8 m adâncine, iar în fața ochilor mi s-a arătat cea mai frumoasă imagine pe care am cuprins-o vreodată.

 

Sute de pești de felurite talii, specii și culori, corali vii care se legănau pe lângă mine, scoici mari care își căscau carapacea, lăsându-mi speranța că voi zări o perlă… Ce mai, o minune! Am avut senzația că m-a aruncat cineva într-un acvariu enorm, al cărui decor l-a realizat cel mai creativ scenograf. Iar cu ocazia aceasta, am trecut și peste trauma cu care m-am ales după o sesiune de snorkelling făcută în Mozambique, unde am fost înconjurată de pereți mari de corali care mă tăiau la fiercare încercare de a ieși din Oceanul Indian, oripilată fiind de ce am văzut pe fundul apei.

Pentru că m-am pornit acum și mi se derulează în minte multe experiențe fabuloase, aș mai aminti câteva: walking safariul făcut anul trecut în Gabon, pe urmele gorilelor.

Oricât aș fi eu de vitează, tot am început să tremur ușor când, la cinci metri de noi, s-a ridicat în două labe masculul alfa și s-a bătut cu palmele pe piept pentru a ne avertiza că e teritoriul lui și nu ne vrea acolo…

Apoi, safariul făcut pe plajă, noaptea, tot în Gabon, unde am văzut țestoase de aproape doi metri care ieșeau din ocean și săpau adevărate catacombe în nisip pentru a-și ascunde ouăle de prădători, după care toate celelalte safariuri făcute în Tanzania, Botswana, Senegal, momentul din Zanzibar când am înotat, în larg, deasupra a cinci delfini nedresați, priveliștea de pe Machu Picchu și infuzia din frunze de coca pe care ne-o dădeau pentru a face față presiunii atmosferice, călătoria în Patagonia – acolo am văzut cele mai aberante peisaje, parcă m-aș fi teleportat în Ice Age; pădurile tropicale din Costa Rica, pline de păsări nemaivăzute, plajele kilometrice din Sao Tome, tivite cu plantații de cacao, cafea, arbori de cauciuc, Taj Mahalul împodobit cu milioane de pietre prețioase, ceremoniile de ardere pe rug și mirosul greu de carne arsă de la un templu hindus din Nepal, cascada Niagara văzută din Canada, Cascada Iguazu, văzută din canoe, elicopter și de la nivelul solului, urcarea pe munte, la lumina lunii, în Bali, pentru a vedea apusul de pe vârf, deasupra mării alpine, mușcătura zdravănă pe care mi-a aplicat-o o maimuță în Thailanda, crezând că vreau să-i fur puii care s-au cocoțat pe mine, cântăreții de jazz de pe străzile New Orleansului, Cappadocia și zborul cu balonul cu aer cald, Veneția și plimbarea pe canale, noaptea petrecută în Hotelul de Gheață de la Bâlea Lac, când am simțit că mi-a înghețat până și globul ocular.

Și gata, mă opresc, altfel va fi nevoie de o anexă pentru a face loc răspunsului.

Dar dintre locurile din România, care îți sunt cel mai aproape de suflet? 

Iubesc Delta Dunării și Cimitirul din Sulina, Ceahlăul, Lacul Cuejdel și Piatra Neamț, Vatra Dornei și Bistrița, centrul Brașovului și împrejurimile, Prăpăstiile Zărneștiului, Comandău, Lacul de Smarald, Lacul Sfânta Ana, mai ales înghețat, Transfăgărășanul și Bâlea Lac, Lacul Snagov plin de nuferi, faleza cu Casinoul din Constanța, Cimitirul Vesel… Și, tot așa, mă opresc.

Pentru tine, anul trecut nu a semănat deloc cu unul pandemic. De departe, poate că cea mai incredibilă și transformatoare experiență a fost cea din tabăra de supraviețuire. Patru zile de izolare în pădure?

Da, pentru mine, anul pandemic, căci așa va rămâne în istoria personală, și nu 2020, a fost cel mai bogat an. În experiențe, în căutări, în schimbări.

Am început cu prima tabără ca adult, în februarie, în cadrul căreia am mai avut parte de trei premiere: inițierea în metoda Wim Hof – băi în gheață și urcat pe muntele înzăpezit doar în pantaloni scurți și bustieră, respirații holotropice și Soul Collage.

Apoi, cu același cuplu de profesioniști, format din Tatiana Marinescu și Ștefan Chihaia, cărora le datorez mult din devenirea mea, am fost în cea de-a doua tabără, de supraviețuire, la final de august.

Acest Vison Quest a presupun izolarea în pădure pentru patru zile, fără mâncare, fără ceas, telefon, internet, sursă de lumină, cărți, produse cosmetice, pastile etc. Practic, am stat în izolare, departe de oameni și realitatea cotidiană, timp în care am ținut 100 ore post alb și am băut doar apă. Am slăbit 5 kg în patru zile, îmi ieșiseră oasele bazinului atât de tare în relief că simțeam cum scobesc pământul când mă așezam pe burtă, ceea ce nu recomand nimănui (pentru asta am făcut pregătire înainte cu o săptămână de post normal și o lună fără carne, iar ulterior, timp de o lună și jumătate, am mâncat asemeni unui bebeluș care trece gradat la meniul diversificat), iar în două din aceste patru zile și nopți, am stat singură pe o fâșie de pădure, eu,  cortul și un caiet.

Nu am mâncat, nu m-am spălat, nu m-am speriat de animalele greoaie pe care le auzeam râcâind pământul în dreptul capului meu noaptea și, mai ales, nu am intenționat să renunț. Am fost acolo pentru a relua legătura cu mine, pentru a-mi acorda timpul pe care nu-l găsesc niciodată în oraș. Am fost departe de orice formă de distragere a atenției, într-un loc care invita la introspecție, autoobservare și autoanaliză.

Nu a fost ușor și, la fel, nici nu recomand oricui această călătorie către sine. M-au încercat diverse stări, gânduri, neputințe. Am fost atât de slăbită fizic, încât nu puteam să mă mai țin pe picioare mai mult de un pas, halucinam, aveam migrene, dureri surde și dureri musculare nemaiîncercate.

Cu toate acestea, faptul că mi-am depășit limitele, că am învățat să îmi observ și ascult real corpul, mintea și nevoile, că mi-am putut controla pornirile, m-a adus în contact cu mine și cu natura la un nivel mult mai profund. Am reușit să îmi acord atenție absolută și exclusivă, nu m-am mai împărțit între sarcini, obligații, oameni, proiecte. Am stat eu cu mine, pădurea și un caiet în care am scris tot ce am documentat referitor la trăirile mele.

În acest fel, am învățat să-mi depășesc multe temeri: de singurătate, întuneric, animale sălbatice, pădure, agresivitate… Mi s-a activat inclusiv procesul de vindecare a unor dependențe adânc înrădăcinate.

M-am simțit parte din natură, m-am reconectat cu ea și cu mine, iar hrană mi-a fost, la propriu, aerul proaspăt de pădure. Ba uscat, ba umed de la ploaie și furtuni… căci am avut parte și de furtună cât am stat singură în pădure, unde întunericul e ca în mormânt. Nu aș fi crezut că aromele din aer pot hrăni. Probabil sună absurd, însă în momentul în care m-am expus acestor experiențe, am început să capăt o altă înțelegere, dimensiune asupra lucrurilor.

De ce am făcut-o? Pentru că nu îmi mai găseam locul, pentru că pierdusem capacitatea de a mă bucura, pentru că nu mai știam ce vreau și pentru că simțeam că viața mea a devenit un cerc vicios pe care nu-l puteam însănătoși din mers. A fost nevoie să mă opresc, să îmi iau o pauză de la tot și de la toate.

Aș îndrăzni să spun că această tabără m-a așezat în mine, m-a maturizat emoțional și mi-a produs conștientizarea faptului că nu mai vreau să aștept, să depind sau să pretind nimic. Nu mai vreau să mă mint, păcălesc sau amăgesc, nu mai vreau să procrastinez, asta tot o formă de păcăleală este.

Tot procesul pe care l-am parcurs din februarie 2020, m-a ajutat să mă împac cu gândul că nu trebuie să mai fac lucruri pentru a demostra (că pot, că știu, că sunt cea mai bună etc.), ci să mă reîntorc la mine, să descopăr cine sunt eu cu adevărat, dincolo de toate straturile și măștile adoptate pentru a mă face plăcută sau acceptată.

Eu nu sunt meseria mea, nu sunt doar soție, fiică, soră, studentă sau prietenă, sunt mult mai mult de atât și vreau să-mi ating potențialul. Vreau să trăiesc, să simt, să experimentez, să cunosc, să nu mă opresc din căutări din cauza unor frici sau neîmpliniri și să nu mai aștept ca alții să-mi hrănească nevoile sau să mă facă responsabilă pentru starea lor de bine. Am făcut asta și a fost dureros pentru ambele părți implicate. Am fost victimă mult timp, propria victimă. Am luat tot ce a fost bun și totodată rău din asta, dar gata, merg mai departe. E un rol care nu mă mai satisface. Pentru mine, a rămâne înțepenită într-o situație, relație, context nefavorabil e echivalent cu îmbătrânirea spiritului, cu renunțarea, moartea.

Vreau să evoluez constant și să mă descopăr, să nu mă mai las să ajung să fiu ce proiectează ceilalți pe mine, respectiv nevoile sau fricile lor, de cele mai multe ori.

Abia acum, când nu mai aștept ca ceilalți să facă lucruri pentru mine sau să mă repare, când nu mai gândesc că mi se cuvine ceva, încep să fiu bine. Mă eliberez de povara propriilor așteptări care mi-au fost ca niște lanțuri prinse de picioare. Iar astea sunt roadele căutărilor și taberelor la care am luat parte.

Nu știu dacă aș repeta experiența, probabil e prea devreme, mai sunt conținuturi care așteaptă să fie procesate și așezate sănătos. Tabăra de supraviețuire  m-a întors pe dos, la propriu, mi-a adus în fața ochilor, cu brutalitate, interiorul meu. Nu e ușor să fac pace cu asta, traumele și durerile scufundate adânc în uitare, iar acum aduse la suprafață, necesită timp pentru vindecare. Dar e timp.

De unde înclinația ta către natură și experiențe extreme?

Înclinația mea spre experiențe extreme… E bizar, căci eu nu le privesc chiar așa. Nu au venit din dorința de a epata, de a face pe grozava, ci din nevoia de a-mi controla temerile ca să nu mă mai controleze ele pe mine. Un fel de care pe care. O luptă percepută ca pe o mare provocare. De la egal la egal, căci sunt la fel de puternică pe cât au fost ele.

Apropo de saltul cu parașuta, a fost lucrul pe care am zis că nu o să-l fac niciodată, mă oripila numai gândul. Ei bine, într-o zi, în una din zilele în care eram la Limanu, la cursurile de skipper, m-a făcut să tresar, efectiv, faptul că m-am auzit gândind: „Vreau să sar cu parașuta”.

A fost o experiență cu totul extraterestră să văd deschizându-se ușa avionului, la 4.000 m altitudine, iar eu să mă arunc din el cu inima bătând îngrijorător de normal, când corpul îmi era în cădere liberă cu o viteză de peste 200 km/h. Astfel de stări caut, care îmi aduc o resetare a minții – căci nu i-aș spune chiar liniște – de care am mare nevoie.

După prima tabără, prima respirație holotropică, mai exact, când am început să mijesc locul din care pornesc rădăcinile neliniștilor mele, am început să mă lupt mult mai conștient cu fricile mele, nu am mai acceptat ca ea să dețină controlul asupra mea și a decizilor mele, de aici și aglomerația de experiențe extreme, cum le spui tu. ☺

Ești una dintre cele mai pline de viață persoane pe care le cunosc. Cum reușești să îți menții entuziasmul constant la cote așa de ridicate?

Nu îmi propun asta, îmi vine natural. În ciuda tuturor suferințelor trăite de-a lungul timpului, căci nu am avut o viață lipsită de griji și frământări, ba din contră, m-a însoțit mereu gândul că în asta constă frumusețea vieții, în bogăția și diversitatea stărilor sufletești. Că sunt însorite sau întunecate, nu contează, ele sunt combustibil pentru motorul meu lăuntric. O problemă ar fi să nu mai simt intens, să nu mi se mai întâmple lucruri, de asta le și provoc, probabil, dintr-o sete de viață.

Tu faci o super-echipă cu soțul tău, Cristian Stan. Cum v-ați cunoscut și care dintre voi e „capul răutăților”? 

Ne-am cunoscut în urmă cu șapte ani și jumătate, la filmarea unui videoclip pentru trupa Vunk. El era managerul trupei pe atunci, iar eu jucam în clip. Faptul că avea pasiunea asta uriașă, pe care o și întreținea, pentru călătorii, un umor cald și o fire luminoasă, mi-au atras în primul rând atenția la el.

Pe rând suntem și capul răutăților, și capul bunătăților, iar ce apreciez cel mai mult la el sunt stabilitatea, libertatea și sprijinul necondiționat pe care mi le oferă. Cred că îi este la îndemână să mi le ofere, pentru că oglindește în afară lucrurile de care are și el nevoie și pe care sper că le primește în relația noastră. În mare măsură. Nu mai țin să fiu perfectă.

Ce curios că spui echipă! Soțul meu și-a dorit de la început să formăm o echipă. Iar eu un cuplu. De asta am și ajuns să facem terapie de cuplu. ☺ Chiar dacă e încă considerat un subiect tabu, mi se pare esențial să înceapă să se vorbească despre asta și să ajungem să normalizăm nevoia de a ne acorda acest sprijin, individual și/sau ca cuplu, grup sau familie. Este un subiect de real interes pentru mine, motiv pentru care aceasta îmi este și tema pentru disertație. Drept urmare, de câteva săptămâni, am început și ședințele de art-terapie de cuplu în cadrul cărora sunt art-terapeut. În acest fel, ajung să probez ambele poziții, și pe cea de client, și pe cea de art-terapeut, și capăt astfel mult mai multă înțelegere și experiență, având ambele perspective.

Mă întrebai mai devreme cum intenționez să aplic ce învăț la acest masterat. Exact în acest fel, fâcând terapie de cuplu. Dorința mea este să ajung să fac terapie de cuplu în grup, adică să aduc împreună trei cupluri cu care să lucrez art-terapeutic (folosind elemente din teatru, pictură, desen, sculptură, colaj, creare de păpuși și obiecte).

Ce urmează pentru tine anul acesta, atât pe plan profesional cât și personal?

Habar nu am ce urmează și tocmai asta e incitant. Planurile nu își mai au loc în noua mea viață, de adult scuturat de profilul de victimă, care abia aștepta să facă un plan ca să aibă apoi de ce să sufere.

Mi-am propus să termin masteratul și să îmi dau disertația în iunie, după care să plec hai-hui. Că o să mergem doar cu mașina și cortul nostru suspendat până în Georgia, cum ne gândim, că o să ajungem de Paști, că doar avem biletele luate, în safari, în Kenya, că voi reveni pe plajele înnebunitoare din Philippine, cine știe? De dorit, mi le doresc pe toate și multe altele. Sunt o sursă inepuizabilă de dorințe, ele mă poartă înainte. Până atunci, însă, trăiesc pas cu pas, zi după zi, ca în pădure, bucuroasă să descopăr și să mă descopăr, nu așteptând marele eveniment.

Îmi reiau cursurile, formarea, terapiile… Fac terapie individuală de șase ani, terapie de cuplu și de grup de șapte-opt luni, plus, ocazional, constelații, regresii și tot ce îmi mai iese în cale. Și nu pentru că sufăr de vreo afecțiune psihică, ci pentru că terapia reprezintă un antrenament și o igienă a minții și a sufletului. Meu. Nu îmi propun să trag pe nimeni în nicio direcție sau experiență, fiecare face ce, când și dacă se simte atras într-acolo de o nevoie, curiozitate sau impuls.

Dacă stau să mă gândesc, poate că deschiderea spre nou e generatorul entuziasmului meu. Dacă aș spune nu vieții, experiențelor, cum aș putea ajunge să trăiesc viața pe care mi-o doresc?

Ce și pe cine o să mai cucerești? 

Mi s-a deschis apetitul pentru scufundări, așadar, mă tentează brevetul de scafandru. Pe lângă asta, vreau să iau cursuri de tir, din liceu încerc, îmi doresc să reiau antrenamentele de box, m-am antrenat câteva luni la Piatra și m-am simțit minunat… Mă hrănesc cu gândul că voi ajunge să parcurg pe jos cei 800 km de Camino și că voi urca pe Kilimanjaro. Gândul că se află la 5.895 m altitudine e o provocare, abia m-am obișnuit cu presiunea atmosferică în Cusco, Peru, unde eram la doar 3.400 m.

Dar nu mă dă înapoi acest aspect, important e să încerc, doar așa am șansa să reușesc.

Foto: Alex Gâlmeanu; arhiva personală