Denisa Radu, Spitale Color: „Prin tablourile noastre aducem speranță pacienților din spitalele de stat”

Totul a pornit de la o experiență personală și s-a transformat într-un proiect civic în urma căruia pereții instituțiilor sanitare din România prind culoare.  

Denisa Radu a lucrat într-o multinațională, de unde a învățat cum stă treaba cu time managementul și munca de echipă. Este cadru didactic și aici a exersat empatia. E pasionată de oameni și încearcă să le facă șederea în spitalele de stat mai plăcută prin intermediul artei.

A fost o vreme când aveai un job într-un mediu corporatist. Ce ne poți spune despre această perioadă și ce ai învățat din ea care să te fi ajutat mai târziu, în carieră?

 Am stat în corporație aproape doi ani. Veneam după o experiență de patru ani de lucrat în agenții de comunicare cu echipe foarte mici. Pentru mine, acomodarea la viața de corporație a fost dificilă. Eram obișnuită să am o relație apropiată cu toți colegii din echipă și să știu etapele oricărei campanii de comunicare. În corporație am învățat să deleg, să mă concentrez doar pe bucata mea de atribuții și să colaborez mai bine cu oameni cu personalități și stiluri diferite. Acolo am învățat primele lecții de diplomație și să rămân fidelă valorilor mele. 

 De șapte ani predai și în cadrul Facultății de Comunicare și Relații Publice de la SNSPA. Povestește-ne un pic despre experiența ta ca profesor și relația cu studenții tăi. Ce-i înveți tu pe ei? Ce înveți de la ei? 

Cred că e foarte important să ne placă ceea ce facem profesional pentru a fi fericiți. În fiecare an le vorbesc studenților despre asta și pornim împreună în căutarea domeniului care li se potrivește, din multitudinea de direcții profesionale pe care pot merge mai departe. Îmi place să spun că-i învăț nu doar PR și scriere creativă, dar și tehnici de autocunoaștere.

Ce învăț eu de la ei? Că au nevoie de empatie din partea profesorilor. Și să rămân mereu actuală. Trăind printre ei mă simt tot la 20 și-un pic de ani. 

 De doi ani te implici în comunitate prin proiecte sociale. Cum a luat naștere Spitalele Color? 

 Ideea de a colora pereții spitalelor de stat din România a pornit de la o vizită într-un spital de urgență unde am ajuns la camera de gardă ca însoțitoare și am avut de așteptat cinci ore pentru a intra în sala de consultații. Pe holul îngust, oriunde-mi îndreptam privirea, vedeam oameni cu fețele în pământ, îngrijorate, așteptând să-și audă numele pentru consultație. Citeam pe chipurile lor doar deznădejde și tristețe. 

În acele ore de așteptare, m-am tot gândit cât de mult ne influențează starea psihică locul în care ne aflăm. Incredibil de mult! Și după acele ore de așteptare, am simțit că mă întorc acasă mai bolnavă.

La ceva timp după întâmplarea de la camera de gardă, am văzut-o pe mama soțului meu, Mădălina Radu, pictând. În timp ce tabloul se contura, un gând a prins miez și-n mintea mea: spitalele din România au nevoie de un pic de culoare și speranță. Mădălina a răspuns imediat propunerii mele și mi-a oferit, inițial, 50 de tablouri pentru a le dona într-un spital de stat. Imediat după ce am postat intenția pe Facebook, reacțiile nu au întârziat să apară. Prieteni, prietenii prietenilor, oameni cunoscuți și necunoscuți, au distribuit mai departe mesajul în care căutam un spital de stat în care să ducem cele 50 de tablouri. 

La început, inițiativa n-a avut un nume. #SpitaleColor este numele pe care l-am preluat de la Răzvan Nistor, unul dintre foștii mei studenți care a distribuit postarea însoțită de acest hashtag. Și, din acel moment, distribuirile au început să fie însoțite de hashtagul #SpitaleColor.

Sunt convinsă că această inițiativă a fost posibilă prin puterea exemplului. Ceea ce a făcut ca #SpitaleColor să prindă viață a fost faptul că Mădălina Radu a pornit donațiile, iar până în prezent a donat peste 350 de tablouri. 

Deși am pornit la drum dintr-o inițiativă personală, astăzi #SpitaleColor este despre o echipă din ce în ce mai mare de artiști și voluntari care se implică în a duce cauza mai departe.

Dorința mea este de a le asigura celor care trec pragul unui spital de stat un mediu mai prietenos, mai colorat, care să le dea speranță că vor fi bine.

Tablourile sunt donate de peste 70 de persoane care pictează din pasiune și care vor să contribuie la schimbarea mediului din spitale. Acum, numărul donațiilor a ajuns la 500.

 Cum v-a afectat pandemia proiectul?

Când a început totul mi-am dat seama că scopul proiectului, așa cum fusese gândit, nu ajuta mediul spitalicesc. În astfel de momente e important să putem contribui fie cu echipamente, fie cu ajutor financiar pentru spitale. Undeva la jumătatea lui martie, vorbeam la telefon cu mama soțului meu. Mă sunase să mă întrebe cum ducem proiectul mai departe, iar eu, pe gânduri și cu jumătate de gură am zis: „Am în minte o idee, dar pare greu de implementat. Am putea vinde tablouri pe pagină, prin licitație”. În următoarea secundă, Mădălina a zis: „Eu îți dau 50 de tablouri”. Și de aici am dus povestea mai departe.

Trecerea de la scopul inițial la cel de strângere de fonduri pentru spitale a fost naturală și am comunicat-o astfel încât să fie în acord cu ceea ce promovăm în comunitate, punând accentul pe valoarea pe care o au lucrurile pe care le cumpărăm și invitând oamenii să liciteze pentru acele tablouri care le-ar aduce bucurie când le-ar primi la ei acasă. 

Astfel, timp de trei săptămâni, tablourile au fost licitate publicului larg și cu ajutorul lor s-au strâns donații în valoare de peste 19.000 de lei. Banii au fost folosiți pentru dotarea cu echipamente de protecție a cinci spitale de stat din Hunedoara, Alba, Neamț, Mureș și Vrancea.

Pentru mine, această campanie nu a fost doar o realizare în calitate de coordonator al proiectului, ci și ca profesor – echipa de voluntari pentru această campanie a fost formată din studente de-ale mele. 

Te-a marcat în mod special vreo poveste din spital?

Cel mai mult m-a impresionat vizita la Centrul de îngrijiri paliative Sf. Nectarie din București. Am mers să ducem tablourile personal și cele câteva ore petrecute acolo au fost pentru mine greu de dus emoțional. Bunicul meu a murit de cancer când mama era studentă, nu l-am cunoscut, dar sunt foarte sensibilă în raport cu această afecțiune.

Acolo, în spital, erau bolnavi de cancer în diferite stadii. Inițial, m-am temut să dau ochii cu ei. Am să țin minte toată viața bucuria pe care am văzut-o în ochii lor când ieșeau pe holuri, din salonul lor, și vedeau tablourile. Pentru mine, a fost cea mai puternică lecție de a trăi în prezent, cu totul, și a te bucura de fiecare zi. Am plecat din spital spre casă pe jos, ca să mă adun, și-mi rulau în minte toate motivele pentru care sunt recunoscătoare.

 Scrii o carte despre ce înseamnă să ai control asupra vieții și cum ne ajutăm creierul să colaboreze. Ne poți spune mai multe despre asta?

Am început să scriu această carte având în minte viața de digital nomad – o persoană care lucrează fără birou, de oriunde. Îmi doream să fie un proiect editorial care să pună în lumină această direcție profesională, cu bune și cu rele. Ideea pornise de la faptul că vedem prea des doar partea fancy și vorbim prea puțin despre provocări.

Apoi, direcția s-a conturat din ce în ce mai clar atunci când multe cunoștințe mi-au spus că-și doresc și ei o viață ca a noastră (n. red.: a Densei și a soțului ei) și am realizat că nu vreau să fiu invidiată pentru viața pe care o am, ci să inspir oamenii să fie mai buni, arătând că sunt și eu vulnerabilă.

Ca o paranteză, atunci am decis să nu mai postez fotografii cu biroul meu “cool”. În schimb, am pornit seria de postări pe Instagram sub hashtag-ul #d_nicethinking, unde scriu diferite lucruri care mă inspiră sau pe care le consider utile.

Mă întreb de câteva ori înainte să postez dacă mesajul pe care vreau să-l transmit le va fi de folos celor la care va ajunge. E un exercițiu foarte util, cred că am avea un conținut mai curat pe social media dacă fiecare dintre noi s-ar întreba asta. Postez rar, doar când simt că am ceva de spus. Iar treptat-treptat, mă îndrept spre a așterne astfel de gânduri pe blogul denisaradu.ro. 

Revenind, în paralel cu această serie de postări, am continuat să studiez și să scriu la carte. Și, tot conturându-se capitol după capitol, mi-am dat seama că nu mai era vorba doar despre demitizarea vieții flexibile, fără birou, ci scriam mult despre creier, despre neuroplasticitate, cum creăm obiceiuri, cum le schimbăm, cum gestionăm timpul, cum să avem un stil de viață axat pe prezent și cum ne putem concentra pe ceea ce ne dorim să realizăm.

Acum, văd acest demers ca pe o documentare a schimbărilor implementate zi de zi în parcursul propriu, dar a descoperirilor din sesiunile de mentorat cu studenții, acolo unde-i provoc să se autocunoască și să pună intenție în ceea ce fac.

 Cum ai devenit interesată de neuroștiințe?

S-a întâmplat undeva în 2014, când scriam la lucrarea de doctorat și unul dintre capitole era dedicat inteligenței emoționale. Atunci am început să cercetez cum arată creierul nostru și care sunt părțile responsabile de ceea ce simțim. La scurt timp, am descoperit și conceptul de neuroplasticitate, care susținea capacitatea creierului de a-și modifica organizarea structurală și funcțională ca răspuns la informațiile din mediu pe întreg parcursul vieții. Asta m-a făcut să înțeleg că putem influența cu adevărat cine suntem și ce facem. Și de atunci citesc nenumărate articole științifice, urmăresc documentare despre creier și fac multe teste cu mine însămi.

 De unde îți tragi energia?

Mereu am fost un copil ambițios, care a făcut mai mult decât cei de-o vârstă cu el. Și simt că-mi iau energia din rezultatele muncii mele. Cel mai mult mă inspiră oamenii care se implică și pun umărul pentru schimbare. Cred în puterea exemplului, așa cum spuneam.

Persoana care mi-a marcat copilăria și m-a inspirat mereu a fost bunica – un exemplu de blândețe și bunătate. Din păcate, am pierdut-o în adolescență. Vorbeam cu ea când eram copil și-mi spunea că abia așteaptă să mă vadă mireasă. În 2018, când am avut nunta și nu reușeam să-mi găsesc o rochie care să mă bucure, mama m-a sunat cu o seară înainte să plece spre București că a găsit rochia de mireasă a bunicii. Am probat-o – părea făcută pentru mine. Bunica a purtat-o de mireasă în 1955, eu – 63 de ani mai târziu, cu multă recunoștință. Toată întâmplarea asta cu rochia de mireasă mi-a arătat că a gândi pozitiv și a întoarce tristețea în recunoștință ne ajută să rămânem ancorați în prezent și să ne bucurăm de ce avem aici și acum. 

Tu ești freelancer. Care este rutina ta de lucru? 

Am observat că am nevoie de un spațiu cu multă lumină naturală – în zilele în care lucrez dintr-un spațiu cu lumină artificială sunt foarte obosită și nu am spor.

Înainte de pandemie, erau momente în care îmi doream să lucrez de acasă, să fie liniște complet, dar de cele mai multe ori voiam să lucrez dintr-un loc în care văd și alți oameni făcând același lucru. Așa am descoperit cafenele prietenoase cu cei care vin însoțiți de un laptop.

Acum, firesc, lucrez exclusiv de acasă și simt că mi-am creat un ritm pe care-l urmez zi de zi. Pentru mine, disciplina este foarte importantă, dacă nu cea mai importantă. La începutul fiecărei zile, îmi scriu to do list-ul de urmat. De când lucrez fără birou, e-mailul meu nu mai este mereu deschis, la îndemână, pentru că nu e decât o poartă deschisă către multitasking, pe care-l evit cât pot de mult. Dincolo de rutina de lucru, cel mai greu mi-a fost să mă obișnuiesc cu faptul că nu mai am o echipă de apartenență și nu mai pot discuta deciziile luate și conceptele creative pe care le dezvolt. Cu timpul, am început să înlocuiesc această lipsă prin discuții deschise cu prieteni care lucrează tot în domeniu. Loc de mai bine este în multe zone, mereu fac schimbări, testez cum îmi e mai bine, cum sunt mai productivă și ce mă ajută. 

Îmi spuneai că urmează să pleci câteva zile într-un sat unde nu există conexiune la internet. Cum arată timpul tău liber? 

În timpul liber sau în concedii îmi place să „mă ascund” în locuri mai puțin turistice, în România îmi plac satele din Transilvania și liniștea de acolo. Oricând avem zile libere, prefer să le petrec în sate sau locuri retrase, acolo mă încarc cu energie și mă întorc rapid la ceea ce contează, dincolo de zgomotul din București și stresul de zi cu zi. Ultimul concediu l-am petrecut cutreierând pe dealuri, citind și stând la povești cu localnicii din sate. 

Ce altceva te pasionează în afară de comunicare? 

 Îmi place să citesc biografii sau să văd filme biografice, să ascult poveștile oamenilor și să le adresez întrebări. Îmi place să învăț lucruri noi – în pandemie am pictat primul meu tablou. Și bineînțeles, nu spun niciodată NU unei cafele bune. Anul trecut eram în Paris și-n timp ce stăteam la coadă în curtea muzeului Louvre, alături de o mulțime de alți turiști, am făcut cale întoarsă, am mers la prima cafenea din apropiere, ne-am luat cafele și-am fugit pe malul Senei să ne bucurăm de soare. Ne-a adus mai multă bucurie decât așteptarea de acolo, de la muzeu. Trebuia să vizităm Louvre? Răspunsul meu este „Nu, nu trebuia”. 

Foto: Be Light Photography; arhiva personală.