Andreea Nechita: „Aici, la Asociația Magic, suntem martori la tot ceea ce înseamnă viața”

După furtună, pentru Andreea Nechita a ieșit și soarele. Cu ani în urmă, se lupta cu un cancer limfatic și medicii îi mai dădeau trei luni de trăit. Acum este vindecată și a devenit președinta Asociației Magic.

Fiecare om care lucrează la Asociația Magic primește o poreclă. A ei este „Conta”. Asta pentru că descurcă și ordonează ca nimeni alta registrele contabile ale Asociației. De ceva timp, însă, face chiar mai mult. Andreea a preluat frâiele Asociației care aduce un strop de lumină în viața copiilor bolnavi de cancer și a părinților acestora, încercați de suferință.

Andreea, ce făceai înainte de Asociația Magic? Știu că ți se spune „Conta” și că are legătură cu contabilitatea. 

Contabilitate. 😊  Și fac asta de când mă știu. Mama mea a fost contabilă, muncea zi și noapte și venea acasă cu brațele pline de hârțoage. O admiram pe mama pentru forța ei de a munci și am vrut să învăț despre ceea ce face ea, așa că am început să scriu și eu pe registrele contabile. Apoi, nici nu mi-am dorit să fac altceva. Porecla mea este legată de poveștile din taberele Magic, unde avem o tradiție: toți, dar absolut toți, primim porecle de la copii.

Cum și când ai aflat de Asociația Magic?

De fapt, când am auzit prima oară de Magic, nimic din tot ceea ce înseamnă Asociația azi nu exista. Dar exista, în schimb, un vis în care doi oameni, fondatorii Asociației Magic, credeau cu tărie. Acești oameni m-au făcut și pe mine, contabilă pragmatică ce eram, să cred că putem ajuta foarte mult copiii bolnavi de cancer.

Știu că te-ai luptat cu boală necruțătoare, din care ai ieșit învingătoare. Cum s-a întâmplat totul? Ce speranțe ți-au dat medicii și care a fost deznodământul? 

„Mai aveți doar trei luni de trăit”. Asta mi-a spus un medic, când aveam doar 24 de ani, o vârstă la care abia începusem să îmi fac planuri, să îmi construiesc o carieră. Aveam cancer limfatic (limfom Hodgkin gradul 3).

Momentul acela, în care stăteam în fața medicului și a unui răspuns atât de crunt, e greu de descris în cuvinte. Era doar tăcere în jurul meu și mult zgomot în mintea mea. Eram atât de speriată, încât nici nu mai știu pe unde m-au purtat gândurile și pașii, în perioada care a urmat, imediat. Dar știu că în inima mea stăruia sentimentul că nu, viața mea nu se va opri. Nu acolo. Nu atunci.

Într-o zi, am aflat că există un medic foarte bun la Spitalul Fundeni și țin minte că m-am dus la el ca la Dumnezeu. Tot drumul până la spital m-am rugat. Și mi-am imaginat o discuție în care el îmi va da soluția salvatoare, iar eu îmi voi vedea de viață. Și am ajuns, apoi, în fața lui. El citea raportul medical, eu, îmi frământam mâinile și simțeam că îmi fuge pământul de sub picioare. Parcă voiam, într-un fel, ca verdictul să întârzie. Dar mi-a spus, într-un târziu, că nu există soluții. M-ar fi putut ajuta să prelungesc viața, cu câteva luni, dar cu prețul unor dureri groaznice, și mi-a recomandat să mă bucur, mai degrabă, de timpul rămas.

Am ieșit din cabinet și m-am plimbat ore întregi, pe holurile spitalului, cu dosarul în mână. Îmi repetam întruna: „Nu, nu voi accepta asta. Eu nu trebuie să mor. Trebuie să existe o soluție. Eu nu pot să mor, pur și simplu, la 24 de ani”.

Mi-am făcut curaj și am intrat din nou în cabinetul medicului. Voiam să îmi dea măcar o explicație, desi nici eu nu îmi dădeam seama cum m-ar fi putut ajuta asta.

Răspunsul lui, deși unul amar, avea să îmi dea pentru prima oară speranțe. Nu exista tratamentul salvator în spital și niciunde în România, dar puteam încerca să găsesc salvarea în afara țării.

În acel moment, mi-am spus că voi face rost de tratament, chiar dacă nu aveam vreo idee despre cum voi face asta. Dar ceea ce știam sigur, era faptul că îmi doream nespus de mult să trăiesc. Iar această promisiune, făcută către mine însămi, m-a călăuzit pe tot drumul care mă aștepta.

Nici nu mai țin minte cu câte farmacii din străinătate am intrat în contact. Răspunsurile fie întârziau să apară, fie erau negative. La un moment dat, am vorbit cu o familie de români, stabilită în Germania. Erau dispuși să îmi cumpere de acolo medicamentele și să mi le trimită, dar, pentru acest deranj, îmi cereau un preț de zece ori mai mare. Suma era una fabuloasă pentru posibilitățile mele și nici nu mai aveam timp să strâng bani.

Dar nu am abandonat căutările. Țin minte că într-o noapte, târziu, am găsit site-ul Farmacia Internațională și, desi nu mi-am pus multe speranțe, am lăsat și acolo un mesaj. Surpriză, după nici zece minute, cineva mi-a scris: „Te pot ajuta. Ne auzim mâine la acest telefon”.

A doua zi am sunat la numărul de telefon, pregătită sufletește să aud iar un om care îmi cere o sumă imposibilă. Dar nu a fost așa. Câteva zile mai târziu, acel om mi-a trimis tratamentul de la Viena, prin alt om, care venea la București. M-am întâlnit cu acel străin la aeroport, mi-a dat pachetul cu medicamentul salvator, i-am mulțumit și ne-am despărțit. Atât. Cu omul de la Viena, care îmi salvase viața, aveam să mă întâlnesc mai târziu.

Cum ai luat decizia de a lucra full time pentru Asociația Magic? 

Cumva, drumul m-a purtat încă de la început către Magic. În 2015, eu lucram la un hotel din București. Locuiam într-o garsonieră confort 3, după ce îmi vândusem casa, mașina și ce mai aveam de valoare, ca să îmi pot plăti tratamentele. Într-o zi, m-a sunat Valeriu, de la Asociația Magic, să mă roage să îl ajut un pic cu organizarea dosarelor de contabilitate. Am acceptat cu drag, doar că nu îmi imaginam ce mă așteaptă. În scurt timp, Valeriu a venit cu portbagajul plin de dosare, iar mica mea garsonieră a devenit și mai neîncăpătoare. Așa a început voluntariatul la Magic: cu o garsonieră plină de dosare, cărora am reușit să le dau de cap. Începuseră și taberele MagiCAMP, dar încă nu mă simțeam pregătită să merg acolo și să văd copiii bolnavi de cancer.

Totuși, solicitările pe partea de contabilitate au venit tot mai des, iar la un moment dat a trebuit să aleg: ori un job bine plătit, ori această nebunie, numită Magic. Și am ales Magic.

La început, te ocupai de partea contabilă a Asociației, acum ai devenit Președintă. Cum s-a întâmplat acest traseu? 

După plecarea fondatorilor, a trebuit să ne reorganizăm. Și mi s-a propus mie să preiau frâiele. Prima oară am refuzat. Recunosc, îmi era teamă. Nu de responsabilități, ci de faptul că nu voi reuși să conduc acest proiect cu aceeași dedicare și pasiune cu care o făcuseră fondatorii noștri. Îmi era teamă să nu cumva să dezamăgesc. Dar apoi, mi-am dat seama că este despre a-i ajuta pe oameni, nu despre mine. Așa că, într-un final, am spus DA.

Cum arată pentru tine acum o zi de lucru? 

Aș spune că fiecare zi este diferită și că în fiecare zi învăț câte ceva. Vorbesc tot timpul cu mulți oameni: oameni care ne cer ajutorul, parteneri, colegi, voluntari. Activitatea noastră este foarte dinamică și foarte diferită, de la o zi la alta. Suntem tot timpul conectați cu oamenii pe care îi ajutăm. Poate într-o zi trebuie să găsim transport de acasă la spital pentru zece copii și familiile lor, să trimitem 450 de colete la beneficiarii din țară, să cazăm copii veniți la tratamente, de departe, să ne întâlnim cu parteneri care ne ajută să ducem proiectele mai departe, dar, în acelați timp, să sprijinim în timp real părinții care ne sună și ne cer disperați ajutorul imediat.

Care este povestea care te-a impresionat cel mai tare în toți acești ani petrecuți în familia Magic(ă)? 

Sunt multe povești pe care le trăim, aici, împreună cu părinții și copiii. Toate devin, vrând-nevrând, parte din noi. Suntem martorii multor drame aici, dar și ai unor povești cu final fericit. De fapt, suntem martori la tot ceea ce înseamnă viața.

Acum, îmi vine în minte povestea unei prietene care a luptat ani de zile să își salveze copilul bolnav de cancer. Fiul ei, însă, nu a mai avut putere să lupte. După această pierdere, am trăit alături de ea uraganul de emoții, am ținut-o în brațe și am ascultat-o. De curând, în familia ei a apărut o nouă minune: o fetiță.

Prietena mea spune că cea mică este trimisă de fiul cel mare, să îi aline suferința. M-a impresionat și pentru că am înțeles că omul, într-adevăr, se agață de absolut orice pentru a putea trăi. Chiar și după o astfel de dramă.

Dar dintre toate proiectele voastre, care a fost cel mai aproape de sufletul tău? 

Îmi este foarte greu să așez, lângă suflet, un singur proiect. Toate sunt importante pentru mine. Dar, uite, pot să spun care a fost primul care a crescut aici, în inima mea: MagicHOME. Poate pentru că am stat foarte aproape de drama părinților care dormeau pe un scaun, lângă patul copilului bolnav. Dar toate celelalte proiecte au venit la fel de firesc, căci acești copii și părinții lor nu au nevoie doar de un pat sau doar de un cadou, de Crăciun.

De exemplu, în taberele MagiCAMP am observat că mulți copii veneau cu două bluze, un pulover, o pereche de pantaloni și una de șosete. Și am aflat că acelea erau toate hainele lor. Așa a luat naștere MagicBOX, proiectul prin care acești copii și familiile lor primesc lunar colete cu alimente esențiale, produse de igienă și haine.

Tot din cauza dificultăților financiare, mulți părinți nu mai reușeau să ajungă la tratamente, cu cei mici. Așa că am gândit proiectul Șofer de Suflet. Copiii și părinții acestora sunt luați de acasă și duși în orașele în care fac tratamente, apoi, înapoi acasă. În total, avem 12 proiecte și toate gravitează în jurul copiilor cu afecțiuni grave.

Ce ai învățat tu de la acești oameni? 

Cred că oamenii din jurul meu mi-au întărit credința că nu trebuie să renunț nicio clipă la lupta pentru viață.

Care sunt cele mai mari satisfacții pe care le primești? 

Cea mai mare satisfacție vine în momentul în care văd că viața unui copil s-a schimbat datorită muncii noastre. Poate suna egoist, dar acesta este lucrul care mă încarcă și îmi dă puterea de a merge mai departe.

Dar provocările cele mai mari de azi? 

Fiecare copil și fiecare părinte ne provoacă în fiecare zi să fim mai buni, să facem lucrurile și mai bine, pentru că ei își pun toate speranțele în noi.

Cum pot ajuta oamenii în prezent? 

Avem un slogan care ne place, nouă, tare mult: „Mână de la mână facem lumea mai bună”. Acel  mesaj simplu, MAGIC, trimis la 8844 sau 8864, care înseamnă 2 sau 4 euro/lună direcționați către copiii grav bolnavi, înseamnă enorm. Gândiți-vă doar câte lucruri am reușit să facem împreună, până acum. Fără ajutorul oamenilor, al partenerilor, al voluntarilor, nu am fi fost acum, aici, în slujba acestor copii și a părinților.

Ce mesaj le transmiți femeilor care se luptă acum cu cancerul? 

Nu renunțați. Orice ar fi, nu renunțați. Drumul este greu, cu multe încercări, dar nu renunțați. Nici măcar atunci când vin doar vești proaste. Fiecare om are șansa lui și e dator să creadă în ea.

Cum arată viața ta dincolo de Magie, Andreea? Ce altceva îți umple inima de bucurie?

Toată viața mea este, acum, aici. Nu mă văd făcând altceva. Ca orice femeie, plănuiesc să am o familie, un copil și știu că într-o zi va fi momentul potrivit. Dar, în acest moment al vieții mele, trăiesc aici. Și sunt recunoscătoare că pot spune asta.

Foto: arhiva personală