Vă rugăm să închideţi telefoanele mobile, pe toată durata desfăşurării spectacolului! – Text By Andreea Esca

Știți cum e cu mâncarea făcută de mama sau de bunica – îți rămâne reper pentru „cea mai bună rețetă de… orice”, pentru toată viața. Cred că este așa deoarece gusturile formate în copilărie sunt extrem de puternice. Asta aș spune și eu despre pofta mea de teatru. Am început școala la șase ani și două săptămâni și îmi amintesc careul din curtea Liceului Sportiv Emil Racoviță, din strada Maior Coravu.

Cu noi, mulți copii puși la patru ace, apretați și pieptănați, așteptând să fim repartizați în diferite clase. „Esca Andreea Ioana, clasa întâi A, învățătoare Stavăr Maria”. Așa a început totul. Cu mine în prima bancă de pe rândul dinspre ușă, alături de colegul meu, Costea Cătălin. Eram cei mai scunzi dintre cei aproape 40 de colegi. Apoi, nici nu mai știu cum, am descoperit că învățătoarea mea locuia chiar în blocul de vis-à-vis de noi și, când nu venea Mamaie să mă ia acasă sau nu aveam antrenament la înot, plecam cu „tovarășa”. Și, tot nu mai știu când, am ajuns să nu mă mai duc direct acasă după ore, ci să rămân la doamna Stavăr să-mi fac lecțiile, să dorm de prânz și să mănânc minunata ciorbă cu leuștean. „Piticot”, căci aceasta îmi era porecla, a fost „adoptată” cumva, pentru multe ore pe zi, de această familie de profesori (pentru că și domnul Stavăr era dascăl), care avea, la rându-i, doi copii mai mari ca mine, Mihaela și Tiberiu. Doamna Stavăr, la bază profesoară de limbă română, era avidă de teatru, concerte, literatură. Iar când copiii dânsei nu mergeau cu ea la vreun spectacol, sau chiar și când veneau, mă lua și pe mine cu ea. De multe ori venea și mama, care era, de asemenea, o enciclopedie ambulantă în acest domeniu. La început, nu pricepeam mare lucru din piese. Și cred că e și complicat să înțelegi ceva din „Mobilă și durere” la 8 ani, de exemplu, dar îmi plăcea atmosfera, simțeam emoția aceea pe care ți-o transmit actorii buni și mă simțeam „om mare”. Apoi, mersul la teatru devenise o obișnuință, o nevoie, o dorință. Îmi plăcea să aflu tot despre actori și rolurile pe care le joacă, știam că trebuie să cumpăr „caietul program” ca să intru încet în subiect, începusem să fac cunoștință cu unii dintre protagoniști. Nu exista piesă nouă la care să nu mă duc. Pe unele le vedeam și de câteva ori. Mergeam și la cinema, îmi plăcea, îmi place și acum, dar nimic nu poate înlocui mirosul podelei de scenă și tracul acela al „directului” pe care îl simți odată cu actorii din fața ta. De lângă tine. De atât de aproape de tine. Și în școala generală, și în liceu, am ales să fac parte din tot felul de „trupe” de activități extrașcolare. Am dansat, am cântat, am mers la cercul de literatură, dar ca experiența trupei de teatru nu a fost niciuna. Regăseam, de partea cealaltă de această dată, scena, cortina, rolurile, emoțiile. Și ciudat este că și acum, noaptea, visez câteodată că trebuie să urc pe scenă și nu-mi știu rolul. V-am povestit toate acestea ca să vă spun de ce am suferit în acest an de lipsa posibilității de a vedea o piesă. Pentru că e gustul copilăriei, care nu poate fi păcălit de „teatrul online”. De piesele de la distanță. Pentru că tocmai despre asta este teatrul. Despre aproape, despre respirație, despre acolo, despre o șoaptă, despre un gest minuscul, despre împreună în același loc. „Teatrul vorbește cu voce joasă, nu e televiziune, nu e film, nu e politică. Ca să îl simți, trebuie să vii într-o sală de spectacole, unde e liniște, concentrare maximă. Niște oameni se adună într-o încăpere ca să tacă împreună. E o tăcere despre ceva.” –Yuri Kordonsky, regizor (fnt.ro).