Terapia prin artă

Atunci când culoarea, forma și gestul devin medicament. Text de Alin Comșa.

O lungă perioadă de timp nu am știut foarte clar de ce sunt atât de atras de lucrările lui Mark Rothko. ​Priveam culorile tablourilor sale, fără să-mi dau seama de ce simt un fel de pace interioară, un soi de liniște curgătoare care ​îmi ​domolea gândurile și emoțiile de peste zi. Aflasem din întâmplare despre acest efect pe care lucrările lui Rothko îl are asupra mea.​ Așa că în zilele grele îmi luam porția de liniște interioară, ​doar uitându-mă la operele sale.​ Câteva minute de contemplare în fața unor culori pure îmi aducea o stare de bine inexplicabilă, ca și cum ceva din mine se reașeza la locul potrivit. Nu era o distragere de la realitate, ci o formă de a putea suporta mai ușor greutatea momentului. Așa că m-am întrebat: cum era posibil ca aceste lucrări de artă să aibă un asemenea efect terapeutic și liniștitor asupra stării mele interioare?

Știam că artistul își dorise să redea prin paleta sa de culori însăși emoția umană: bucurie, tristețe, melancolie, tragedie, iubire, extaz. ​Dar părea să fie mai mult de atât, ceva care nu ținea doar de estetic sau de intenția declarată a artistului, ci de întâlnirea subtilă dintre lucrare și privitor. Într-o bună zi, în căutările mele, am găsit un interviu pe care Rothko îl dăduse unei reviste de artă. Răspunsul la întrebarea mea se găsea acolo, printre rândurile acelui interviu. Artistul spunea că, dacă tristețea sa se va întâlni cu tristețea mea, poate că ne va fi mai bine amândurora. Așa, stând tristețe lângă tristețe, culoare lângă emoție, este posibil să suportăm mai ușor durerea noastră. Lucrarea de artă și starea emoțională împreunate creează un efect psihic, ce împlinește și vindecă. 

Efectul vindecător al artei asupra oamenilor

Uneori, în fața realității care devine apăsătoare, ca să rezistăm avem nevoie să știm că există ceva dincolo de latura fizică a existenței noastre. Cred că acesta este principalul motiv pentru care arta și expresia artistică sunt mereu prezente în istoria omenirii. Arta a însoțit în toată vremea omul și natura sa. Și, prin obiectul de cult, omul a așezat latura sa spirituală într-un semn care a devenit simbol artistic. Astfel au apărut manifestările artistice redate prin culoare, gest, cuvânt, scriere, sunet etc. Aceste expresii artistice pot avea efect vindecător, atât pentru creator, cât și pentru consumatorul de artă. Pentru că, nu-i așa, manifestarea artistică are puterea extraordinară de a genera și a exprima emoția umană, de cele mai multe ori cu o claritate și o profunzime tulburătoare.

Mi-aduc aminte de o poveste în care unul dintre elevii cu care lucram rămăsese blocat într-o lume lăuntrică. Cumva, din cauză că asistase la unul dintre conflictele verbale dintre părinți, copilul luase decizia de nu mai vorbi. Rămăsese impasibil în fața oricărui eveniment și, spre disperarea părinților, tăcea. Trecuseră două săptămâni fără ca băiatul să fi rostit vreun cuvânt.

A intrat în cabinetul meu și m-a găsit desenând. Avea ochii senini și o expresie foarte serioasă, de om mare. I-am pus în față câteva creioane colorate și o bucată de hârtie. Am tăcut o vreme împreună. Apoi i-am spus că azi sunt trist și că, din cauza asta, voi alege culoarea albastru. L-am întrebat: „tu cum te simți”? S-a uitat la mine și a ridicat creionul roșu. Apoi a desenat un cerc și mi l-a dăruit în tăcere. A zâmbit și a plecat.

Un timp a comunicat cu părinții săi doar prin culori. Folosea creioane colorate pentru a le spune cum se simte. Părinții au învățat enorm despre puterea tăcerii și despre forța ilustrativă pe care culoarea unui creion o poate avea. În timp, ușor-ușor, băiatul a reînceput să spună ce simte și ce gândește. Semnul și culoarea au fost instrumente terapeutice foarte puternice și benefice. Acum părinții, când vor să-și spună ceva greu de rostit, folosesc creioane colorate.

Arta plastică este un excelent instrument de comunicare în tăcere și, în același timp, un extraordinar făgaș al unei educații estetice ce duce la liniște și echilibru.

Culorile pot fi elemente absolut ilustrative a ceea ce gândim și suntem. Această redare a stărilor emoționale prin culoare poate fi terapeutică. Nu vorbim aici despre manifestări ale talentului, ci doar despre capacitatea noastră, ca oameni, de a ne exprima emoțiile, prin simpla folosire a nuanțelor de culoare. Poate că, uneori, trebuie să ne reamintim că nu trebuie spus totul, că nu este nevoie să afirmăm totul. Pentru a fi înțelese sau pentru a fi recunoscute, uneori ideile, faptele sau sentimentele au nevoie să fie ilustrate.

Părinții copilului din povestea mea au învățat să-și spună supărările prin culoare, în tăcere. Mi-au povestit despre efectul terapeutic pe care un astfel de gest îl conține. Într-o zi, mama copilului m-a sunat și mi-a mulțumit. Mi-a spus că acum nu trece nici măcar o zi fără să deseneze ceva. Atunci când caut să-mi exprim sentimentele dureroase în culori, simt că, în timp ce caut nuanța potrivită, dar mai ales în timp ce desenez, aceste emoții se îmblânzesc. Devin mai cuminți și mai ușor de suportat și de înțeles. Unele emoții au nevoie să fie desenate doar, și nu spuse. Așa devin mai ușor de perceput și de acceptat.

Arta de a scrie poate decanta emoțiile

Zilele trecute discutam cu una dintre persoanele cu care am lucrat. Întrebasem ce anume simte că a mers cel mai bine în procesul terapeutic, ce anume i-a adus cea mai înaltă stare de bine. Mi-a răspuns cu un glas emoționat: „cartea”!

Trecuse prin ani de zile de anxietate și depresie. Simțea că oriunde și oricum se află un pericol, o situație care urma inevitabil să se agraveze. Plângea des și totul era înnegurat. Fără speranță, trăia având regrete ale unor vremuri trecute, demult apuse. Totul îi părea fără ieșire. I-am povestit despre efectul pe care arta de a scrie îl poate avea asupra psihicului și i-am propus să scrie o carte a vieții ei. M-a privit circumspect la început, dar m-a ascultat. Am explicat că nu vorbim aici despre a fi scriitoare, ci doar despre exercițiul de a scrie pur și simplu, chiar dacă înțelege că nu va publica niciodată această carte. Nu țintim premiul Nobel pentru literatură, doar vrem să observăm cum s-ar descurca cu un astfel de exercițiu. A fost de acord și am pornit la drum.

În primul rând am stabilit titlurile capitolelor în amănunt și ce va povesti în fiecare capitol. Apoi coperta cărții. Imaginea, culorile ce vor fi folosite, mesajul  ilustrației. A urmat titlul cărții, iar aici au apărut primele zâmbete. Am vorbit mult despre titlu și, până la urmă, a ales doar un singur cuvânt, un cuvânt care pentru ea însemna totul. Timp de șase luni a scris pe îndelete la cartea sa. În timp, anxietatea s-a diminuat. Preocuparea pentru fiecare poveste din carte, bucuria de a rememora scene din copilărie, amintirile ce fuseseră pierdute în timp, toate au făcut ca exercițiul de scriere să devină un fel de ritual al vindecării.

Uneori, uităm ce-am uitat. Pentru a ne aduce aminte ce am trăit, avem nevoie să ne punem în situația de a ne aminti.

 Fiecare întâmplare povestită, indiferent că era o istorie fericită sau nefericită, aducea o diminuare a durerii de zi cu zi. Era ca și cum, odată descărcată, povestea scrisă nu mai avea puterea de a afecta prezentul. Totul se echilibra, totul era înțeles într-o notă amplă ce devenea, astfel, curativă. Citeam împreună fiecare capitol și discutam pe marginea celor prezentate, ca și cum am fi vorbit de romanul unui om pe care nu-l știam personal. Uneori intram în discuții despre estetica scrierii, dar accentul a rămas mereu pe poveste. În timp ce lucram, titlurile capitolelor s-au schimbat, iar imaginea de pe copertă a devenit mai sugestivă și mai clară.

Cartea a devenit vindecare. Efectul a fost atât de puternic încât, după ani de zile de tratament antidepresiv, a reușit să oprească medicația. Scriind, a înțeles că unele povești din viața ei pot fi reinterpretate. Dar mai ales, scriind, a înțeles că poate ierta și  poate accepta stări care păreau de netrecut. A înțeles că vinovăția, rușinea, inadecvarea pot fi depășite și că are dreptul de a fi exact așa cum e. Fără explicații și fără judecată. Se pare că, în multe situații, singurul om care trebuie să ofere acceptarea și iertarea de care avem nevoie, suntem noi înșine, fiecare în parte în relația cu sinele său.

Persoana de care am povestit mai devreme nu a publicat niciodată cartea, dar efectul produs prin scrierea acesteia face cât un bestseller.  Din când în când, recitește și încă mai rescrie anumite capitole sau fraze. Este bucuroasă știind că într-o bună zi, copiii ei vor putea parcurge povestea vieții celei ce le-a dat viață. Cartea existenței ei a devenit locul și timpul în care s-a vindecat.

Arta ne permite să fim noi înșine

Arta este așezată în firea noastră, iar manifestarea ei echilibrează. De aceea Sergiu Celibidache spunea că arta este libertate. Omul are, spre deosebire de toate celelalte viețuitoare, privilegiul de a se manifesta prin artă.

În artă, emoțiile nu trebuie argumentate. Ele nu trebuie demonstrate și nici justificate. Ele sunt pur și simplu prezente, iar această prezență are un efect de validare profund terapeutic.  În fond, arta ne permite să fim noi înșine, fără explicații. Efectul produs prin exercițiul creator sau prin expunere în fața manifestării artistice, are mai mereu o componentă eliberatoare. Arta este un leac al libertății și al liniștii psihologice. O libertate manifestată plenar. Fără judecată, fără inchiziții, doar expresie a simțirii – o expresie ce aduce vindecare și înseninare sufletească.

Articol publicat în A List Magazine (38).

Foto: pexels.com