Roxana Hulpe poate fi urmărită în fiecare duminică dimineața la Știrile PRO TV, alături de Cosmin Stan. Roxana este un reporter tv cu experiență vastă, care a trecut prin zeci, sute de situații limită prin munca ei de pe teren, dar acest lucru nu i-a anulat emoțiile de la pupitrul știrilor. Prezentatoarea povestește cum arată viața ei la serviciu și acasă, unde se bucură de iscusința iubitului ei, care este bucătar cu experiență.

 

Roxana, cum au arătat până de curând diminețile tale de duminică și cum arată acum, când te vedem la pupitrul Știrilor PRO TV?

 

Mulți din cei care mă cunosc știu deja că pe lângă faptul că sunt jurnalist sunt fiica unui preot. Așa că duminicile pentru mine au o însemnătate mare. Ori de câte ori mă prinde vreo duminică la Cluj, acasă la ai mei, merg la biserica la care slujește tata. Dacă sunt în București, în zile libere, duminica merg aici la biserică. Cam așa arată duminicile mele în prima parte a zilei.

Evident se întâmplă să nu ajung mereu, duminică de duminică, la biserică, și nu e ceva greșit. Relația cu Dumnezeu există însă în fiecare zi. De pildă nu adorm fără să spun seara o rugăciune, e ca spălatul pe dinți, daca nu mă spăl pe dinți nu pot să dorm, așa e și cu rugăciunea seara. Iar când sunt acasă duminica îmi place să mă trezesc târziu, să mănânc din micul dejun pregătit de prietenul meu, Alex (n. r. Petricean) și să mă uit la seriale.

M-am bucurat enorm că am ajuns la pupitrul Știrilor Pro TV într-o zi de duminică. De exemplu, pe 15 noiembrie, când am prezentat pentru prima oară m-am trezit la ora 4.00. Am făcut repede o cafea, am plecat spre redacție, am repetat împreună cu Cosmin Stan știrile înainte de a intra în direct, iar la 10:30 când am ieșit din emisie m-am oprit direct la biserică pentru a spune o rugăciune. Am simțit că trebuie să mulțumesc pentru tot ceea ce se întâmplă frumos cu mine acum.

Da, de acum duminicile se schimbă. Trezirea începe la 4-4 și jumătate. Până la ora 5 am voie să mă relaxez înainte de a pleca spre muncă, iar la 7 suntem pe post și terminăm la 10:30. Pentru mulți abia atunci începe dimineața, știu, dar pentru mine continuă ziua în redacția Știrilor PRO TV unde trec în rolul de reporter.

Trei lucruri pe care le faci la pupitrul Știrilor și care nu se văd la tv?

Mă închin mereu înainte de a intra în direct și fac exerciții de dicție foarte haioase. Inclusiv în pauzele de știri sunt cu: pila în pungă, pilălău cu pila lungă, ori capra neagră… beau multă apă și îmi aranjez obsesiv părul și da, mă uit în oglindă foarte des. Sunt 3 ore și jumătate de live, mă înțelegeți, nu?!

 

Ți-ar fi greu să reunți la munca de reporter? E ăsta un microb de care scapi greu?

După primul jurnal prezentat m-a întrebat colegul meu Cosmin Stan așa: Și, cum a fost? Atunci am realizat că sunt două job-uri atât de diferite, ambele frumoase în felul lor. Adrenalina din platou te cucerește instant, însă dragostea aia mare, prima, nu se uită. Așa că terenul, munca de reporter este cea care îmi aduce cea mai mare satisfacție. În ziua în care am prezentat primul jurnal, de la pupitru am mers în redacție, apoi am ajuns direct pe teren la Ciolpani, centrul de comandă, pentru că era ziua de după tragedia de la Piatra Neamț. Am rămas acolo până la ora 19, când am încheiat ziua cu o transmisiune în direct în jurnalul de 19 de la Ciolpani. N-am simțit oboseală, chit că mă trezisem la 4, pentru că munca asta de teren pe care o fac de mai bine de 12 ani e plăcere pură. Nu voi renunța la meseria de reporter, voi continua să caut pe teren povești, să transmit informații de acolo, iar asta cu siguranță mă va ajuta în prezentarea știrilor. Cred că voi face teren până n-o să mă mai țină picioarele să alerg. Iubesc meseria de reporter. Așa că, de luni până vineri ne vedem pe teren, iar în weekend vă aștept la primele știri ale zilei, de la ora 7, împreună cu Cosmin.

 

Cum vă completați unul pe celălalt, tu și Cosmin Stan, colegul tău de la Știri?

 

Energie, ambiție, curiozitate și plăcerea de a face televiziune. Sunt lucrurile care ne unesc pe mine și pe Cosmin Stan. Este un jurnalist cu o mare experiență, însă dincolo de asta, Cosmin este acel om cu toate calitățile pe care trebuie să le aibă un jurnalist. Învăț de la el zi de zi, nu doar la pupitru, ci și în redacție. Ne completăm inclusiv în redacție, acolo unde facem știri zi de zi. La pupitru, Cosmin este relaxarea pe care eu nu o am încă acolo. Sunt obișnuită cu libertatea de pe teren, să vorbesc liber în intervențiile ca reporter, iar aici, în platou, el deja se simte ca peștele în apă, iar asta îmi dă și mie încredere. Suntem doi prezentatori – reporteri, avem contact zi de zi cu știrile pe care noi ajungem să le prezentăm, și asta ne consolidează legătura de prezentatori. Ne completăm foarte bine și asta cred că vor vedea și telespectatorii de acasă.

Ai documentat o mulțime de reportaje cu subiecte grele din sfera sociala, educație, religie etc. În ce context ți-a fost cel mai greu și cum privești fiecare provocare care ți se ivește în carieră?

 

Vă povestesc un moment de la o filmare care pe mine m-a bulversat teribil. Eram în Amatrice, Italia, atunci când a avut loc acel cutremur uriaș care a distrus întreg orașul. Documentam și filmam casele în care locuiau românii de acolo, ajunsesem la casa unor italieni în care trăia mama unui tânăr de la noi, avea în jur de 50 de ani femeia. Știam că ea din păcate murise în acel cutremur, proprietarii casei ne arătau printre dărâmături care era camera femeii din România. Și să vă imaginați o casă una cu pământul. La un moment dat…sună un telefon. Era la o zi după cutremur. Am rămas cu toți muți, telefonul suna sub picioarele mele unde era ciment și o noptieră spartă toată. Eu mă aflam chiar pe locul în care era camera doamnei…. Cu toții am realizat că era telefonul ei. L-am luat în mână tremurând și cel care suna era copilul ei din România.

Acela a fost pentru mine personal, dar și ca reporter cel mai greu moment de teren. M-a copleșit, nu știam dacă să răspund, dacă nu, dacă să iau telefonul în mână sau să-l las acolo. Pe moment însă am hotărât să nu răspund, dar să fac tot ce pot să aduc acel telefon în România și să-l las personal copilului doamnei ce tocmai murise. Ceea ce s-a și întâmplat.

Când ieși din redacție și mergi spre orice filmare tu simți că acolo se poate întâmpla orice și îmi repet în minte că orice ar fi trebuie să fiu pregătită în primul rând emotional. Dincolo de partea emoțională este meseria și responsabilitatea pe care tu o ai, sunt provocări pentru care trebuie să iei decizii pe moment, nu știm dacă sunt cele mai bune mereu, însă trebuie luate oricât de greu ar fi.

La fel, partea cu prezentarea a fost o provocare uriașă pentru mine. Sunt om de teren și trebuie să descriu foarte bine ce văd și ce simt până la urmă. Sunt omul de teren care trebuie să filtreze extrem de bine informația pe care o primește, brută, și pe care trebuie să o cearnă pentru a ajunge clară și curată în casele oamenilor care ne privesc. Iar faptul că am ajuns pe un scaun în fața zecilor de lumini și camere de filmat, într-un platou imens, dar fără viața din teren, a fost o provocare. Am avut emoții pe care nu credeam că le pot avea, însă m-am adunat și am intrat în pielea unui prezentator calm, credibil, dar aproape de oameni. M-am gândit la ceea ce ar vrea să vadă oamenii într-o zi de duminică acasă, să simtă un prezentator cald, calm și relaxat până la urmă. M-au ajutat și încurajat colegii din cască, producătorul Mihai Brănișteanu, editorul Andrada, regizorul Bilă și Cosmin, toți știau că eu pot face asta și mi-au dat încredere. Echipa este totul în televiziune, și a fost bine.

 

Care sunt principiile tale profesionale?

Sinceritatea, corectitudinea și empatia. Orice subiect am de documentat și de filmat, înainte de toate vorbesc cu oamenii cu care urmează să am interviuri, indiferent de domenii. Nu aduc însă la televizor mărturii care știu că pot afecta omul respectiv în vreun fel. Revin la întâmplarea din Amatrice. I-am dus telefonul copilului și am filmat întreg momentul care a fost copleșitor. Durerea acelui tânăr însă nu am arătat-o la televizor, am arătat doar interviul pe care îl făcusem după ce i-am povestit cine sunt, de unde vin și cum am ajuns eu printre dărâmăturile în care a murit mama lui. Cel mai important lucru la care nu vreau să renunț este empatia și înțelegerea mea cu reporterul Roxana Hulpe, că nu construiesc un material pentru tv cu orice preț. Durerea unor oameni unori e doar a lor și asta respect, chiar dacă pentru acel material durerea lor ar fi un plus.

 

Ce te dinamizează în viața de zi cu zi, în afară de subiectele care țin de serviciu? Ce fel de persoană ești?

Sunt un copil veșnic. Născută pe 1 iunie. Așa că veselia, râsul și curajul mă conduc în viața de zi cu zi. Sunt o geamănă nehotărâtă, încăpățânată și foarte ambițioasă. Îmi place și în viața personală să fiu în centrul atenției, inclusiv în casă, dar nu și în bucătărie. Așadar, nu-mi place să gătesc, de aceea am și iubit bucătar. Când nu sunt la muncă, sunt la restaurantul prietenului meu unde, înainte să se închidă din cauza pandemiei, stăteam de vorbă cu oaspeții, le aflam poveștile și aveam grijă să se simtă ca acasă. Când am zile libere plec la părinții mei la Cluj, la bunicul de care sunt foarte apropiată, merg la petreceri, dansez și râd mult. În viața de zi cu zi sunt o împrăștiată foarte atentă și ușor exagarată cu ordinea și curățenia din casă, fac mult curat, iar serile sunt ocupate de vizitele prietenilor și seriale.

Ce te face să ieși imediat din casă?

O filmare. Întotdeauna telefonul de la muncăm-a scos din casă fără lene, fără groază. Și, fără să stau pe gânduri. Ies din casă atunci când cineva are de nevoie de ajutor. Altfel, sunt greu de urnit. Nu ies ușor nici măcar la o cină sau la o petrecere.

 

Un lucru cu care te mândrești, în afară de viața profesională?

Da, că sunt ardeleancă și știu să îngrijesc animalele bunicului de la țară, să fac foc în sobă și să mă bucur de liniștea de acolo. Sunt foarte mândră că nu mi-am pierdut frumusețea asta. Sunt mândră și de faptul că am reușit să învăț cu ce se mănâncă industria HoReCa și că am reusit șă îl ajut pe Alex să pună pe picioare un restaurant pe sufletul lui.

 

Îți amintești de vreo situație care părea fără ieșire și căreia i-ai găsit o soluție rapidă?

 

Da. Eram prin 2012 cred, reporter și atunci. Tocmai avusese loc un accident în zona în care locuiam la Cluj, eram afară la plimbare cu câinele. Am sunat în redacție, am anunțat accidentul, am trimis fotografii de la fața locului și m-au rugat colegii să vorbesc cu cineva de la Smurd, purtătorul de cuvânt. Am sunat, mi-au spus că nu au încă informații despre accident și nu ne pot spune nimic. Foarte ambalată cum eram atunci, am vrut repede să sun în redacție, am apelat, însă nu am așteptat să aud vreo voce și am început :”evident că cei de la Smurd nu ne zic nimic, sunt sigur și ăia pe acasă, stau, incompetenți dom’le’’. Moment în care s-a lăsat liniștea… În loc să sun în redacție , eu sunasem tot la purtătorul de cuvânt de la Smurd, care mi-a ascultat calm și atent discursul cum că el nu face nimic și e incompetent. Acela a fost un moment în care am simțit că intru în pământ și nu știam ce să mai zic. Mi-am cerut scuze, am spus că din păcate ăsta e adevărul, că de puține ori sunteți la curent cu ce se întâmplă în teren și ar trebui să vă mobilizați. A fost un moment nasol, vă imaginați, dar adevărul a fost soluția mea.