Mărturia unei românce care a trăit pe viu coșmarul de la Beirut: ”Prima dată am crezut că a fost o bombă”

Anca Zaharia are 39 de ani, împliniți săptămâna trecută, și s-a aflat în mijlocul evenimentelor tragice de la Beirut, când o explozie produsă în port din cauza unor materiale chimice a fost la un pas de a rade capitala Libanului de pe suprafața pământului. Anca este din Vâlcea și lucrează în cadrul Crucii Roșii, la biroul de Fund-Raising și de parteneriate pentru Beirut, birou, care mai acoperă, în același timp, alte 17 țări.

Anca ne-a povestit într-un interviu prin videocall, cu lacrimi în ochi, din apartamentul ei aproape distrus din centrul Beirutului, felul în care a trăit pe propria ei piele șocul exploziei, care a ucis sute de oameni și a rănit mii. Într-o țară zguduită de criza economică și de cea cauzată de pandemia de Coronavirus, în care există doar 175 de paturi alocate pentru de terapie intensivă, distrugerile provocate de explozie aruncă Libanul într-o situație fără precedent, pe care doar intervenția forțelor exterioare o mai poate face să subziste.

Anca locuiește la etajul nouă al unei clădiri din centrul Beirutului, pe strada Armenia, de unde se poate vedea cu ușurința epicentrul deflagrației. Urmele dezastrului au fost lăsate peste tot în zona metropolitană, nu există clădire neafectată de explozie, iar apartamentul ei pare că a trecut printr-un cutremur devastator. Anca povestește că a avut noroc că nu s-a aflat acasă în momentul exploziei, pentru că astăzi nu ar mai fi fost ”pe fir” cu noi, să ne relateze de la fața locului. Plânge nu din cauza disperării față de situația ei proprie, pentru că ea este în siguranță, nu a fost rănită și are un acoperiș deasupra capului, asigurat de instituția la care lucrează, dar este marcată de urmările evenimentului, de victimele – moarte sau vii – ale exploziei – de miile de oameni care au rămas fără locuință și făra sursă de venit, când tot ce mai au e doar cerul de deasupra capului. În ciuda acestor aspecte de viață și de moarte, Anca ne arată și ne povestește cu vocea sugrumată de lacrimi, prin intermediul videocall-ului, imagini de pe stradă cu armate de oameni, voluntari care s-au mobilizat în ajutorarea semenilor.

Nimic nu e sigur la ora actuală în capitala Libanului, clădirile sunt grav afectate de explozie, iar numărul infectaților cu covid-19 se ridică undeva la 200 pe zi. Spitalele sunt și ele zdruncinate din temelii și nu mai pot face față numărului de răniți. Totuși, ajutoarele caritabile oferite de alte state au început să sosească, iar Anca spune că fără acestea situația ar fi și mai gravă, dacă e posibil.

Anca se afla la parterul unui bloc la momentul exploziei, iar instinctul i-a dictat să se culce la pământ, să-și acopere capul cu mâinile. Primul gând, al ei și al tuturor, a fost că Beirutul este ținta unui atac cu bombă. ”Eram în centru, la aproximativ 2 kilometri de port, Beirutul e foarte mic, și am avut noroc că m-am aflat într-un loc apărat de clădirile înalte din jur. S-a simțit ca un cutremur puternic, s-au spart geamurile… Slavă cerului că m-am culcat la pământ, instinctiv. Probabil, inconștient, mi-au venit în minte câteva măsuri de urgență precum cele din avion, înainte de decolare. Până la ora 17.00 fusesem acasă, iar explozia a avut loc la ora 18.00. Prima dată am crezut că a fost o bombă. Mă simt foarte norocoasă că am scăpat. Imediat după ce a trecut șocul am sunat un coleg și prieten care a lucrat ca Disaster Management Coordinator ca să-mi spuna ce să fac, pentru că, în astfel de momente, uiți toate instrucțiunile, toate trainingurile. În mod normal, în situații de urgență, trebuie să te depărtezi cât mai mult de locul dezastrului, să mergi în direcția opusă. Nu mai știam ce să fac, GPS-ul nu merge bine aici, cu atât mai puțin după explozie, și nici nu știam ce s-a întâmplat, a fost foarte complicat. Am plecat pe jos spre casă și am văzut că în port s-a întâmplat dezastrul. Pe drum, în șocul exploziei, am văzut răniții, distrugerile, am văzut cum erau scoși oamenii de sub ruine. Acum sunt armate de voluntari pe străzi care ajută oamenii, mobilizarea de aici e fantastică, toti sunt înarmați cu lopeți. Eu, personal, m-am îngropat în muncă, m-am gândit că trebuie să contribui și eu la ajutorarea celorlalți, să susținem cum putem Crucea Roșie libaneză să strângă fonduri, pentru că situatia e foarte gravă – țara se confruntă cu criza economică, cu cea cauzată de covid și acum cu cea provocată de explozie.

 

Imagini din apartamentul Ancăi 

Susținerea financiară a venit extrem de repede și a fost consistentă – din partea guvernelor străine, a diverselor organizații, a oamenilor… Dar șocul psihologic și traumele provocate de acest dezastru nu pot fi acoperite atât de ușor și de repede. Țara oricum suferea de o traumă monetară, Libanul oricum era în destrămare deja. În fiecare zi auzeam că se mai închide o afacere, iar acum sunt rase de pe fața pământului…”, povestește Anca Zaharia.

Anca nu se află pentru prima dată în Liban. A venit aici în luna ianuarie, pentru un contract de doi ani, iar în seara în care s-a întâmplat tragedia trebuia să plece în vacanță. Nu va veni în România încă, a ales să rămână acolo, să-și ducă misiunea din cadrul Crucii Roșii până la capăt, acum e nevoie mai mult ca oricând de o mână de ajutor. ”Sunt un caz privilegiat”, adaugă Anca. ”Am o organizație care are grijă de mine și avem spații de urgență în care putem sta. Situația gravă e cea a oamenilor de rând, care nu au unde să stea, iar cei care încă mai au un acoperiș deasupra capului nu vor să-și părăsească locuințele, chiar dacă acestea sunt afectate structural, e foarte periculos, nu vor să-și abandoneze bunurile. Deja au început furturile, situații inerente în astfel de cazuri. Mie nu mi-e frică, dar e dureros, e incredibil ce se întâmplă aici!”

Apartamentul Ancăi

Anca a apucat să-și anunțe familia imediat ce a avut loc explozia, înainte să apară relatările la programele de știri. ”Le-am trimis un mesaj imediat, le-am spus că sunt OK, nu știam cât o să mai funcționeze telefoanele. Dar apoi, după câteva ore, am apucat să vorbim. Îmi doresc viața mea de dinainte, îmi doresc pentru oamenii de aici viața lor de dinainte!”, mai spune Anca și izbucnește din nou în plâns.

Cei care vor să contribuie a ajutorarea situației din Liban pot accesa platforma Crucii Roșii libaneze https://www.supportlrc.app/. Anca subliniază că ajutoarele cu adevărat necesare în astfel de situații sunt cele bănești, nu cele în produse, deoarece transportul și manevararea acestora nu face decât sa îngreuneze mobilizarea generală de transport de medicamente și alte materiale de urgență la locul dezastrului. În plus, ajutorul financiar ajută economia locală, pentru că oamenii pot cumpără de la fața locului cele necesare și astfel micile afaceri pot să se reclădească. Totodată, este păstrată și demnitatea umană, iar cetățenii nu sunt forțați să stea la coadă pentru rații de mâncare. Acestora li se pot acordat bonuri de masă sau cecuri valorice pentru mâncare și alte produse indispensabile in viața de zi cu zi.

Beirutul, până în urma câțiva ani, era denumit acest Paris al Orientului. Azi, e un pol al disperării, un loc aflat între o moarte și o nouă naștere.

 

Foto: Anca Zaharia