Adriana Moscu ∙ July 22, 2020 ∙ 25 min read

La începutul lui 2019, Alis s-a mutat în Sunshine Coast, un mic orășel australian, împreună cu Viorel Copolovici, soțul său, și fetița lor. Alis lucrează cu liderii din companii, încercând să-i transforme în persoane empatice, Viorel este maestru în artele culinare. Bucuriile și problemele lor se topesc acum, aproape ritualic, pe marginea oceanului.

De Adriana Moscu

Răspunsurile de la capătul lumii

Povestea noastră australiană a început de fapt acum vreo șapte ani, când Viorel a trăit și gătit o vreme în Brazilia, într-un orășel de la malul Atlanticului unde, ne-am spus la vremea aceea amândoi, ne-ar fi plăcut să ne retragem la pensie. De la aventura braziliană a rămas în noi visul de a trăi la un moment dat la malul oceanului, în mijlocul naturii, într-un spațiu în care viața curge lin și mult mai lent decât curgea viața noastră într-un oraș aglomerat –  însă nu ne grăbeam.

Existența noastră în România era frumoasă. Eu lucram cu echipe dintr-o diversitate de companii, creând spații de învățare în care liderii puteau să se oprească din alergătura după rezultate și să se uite în interior, să învețe despre ei, despre creierul lor și emoțiile lor. Aproape un deceniu am vorbit în sute de săli de curs despre rolul extraordinar pe care autocunoașterea îl joacă în a construi organizații nu doar profitabile pe termen scurt, ci sustenabile pe termen lung; culturi sănătoase în care oamenii simt că munca lor are sens și vin la job cu drag.

Împărțeam cu Viorel un spațiu foarte drag nouă, în care el gătea cu și pentru grupuri private, iar eu lucram cu liderii mei. Deseori lucram amândoi, pe parcursul unei zile, cu același grup. Creasem o sinergie între profesiile noastre, altfel foarte diferite, care ne bucura și ne ajuta pe amândoi să ne împlinim misiunea.

În 2015, Viorel a plecat șase luni la Londra, unde, după zece ani în bucătărie ca amator, a trecut printr-o experiență de învățare intensă și transformatoare pentru el, la unul dintre cele mai prestigioase institute culinare din lume – „Le Cordon Bleu” –, în urma căreia a devenit bucătar profesionist. Ne mutaserăm în casă nouă, așteptam un copil și ne pregăteam de o nouă etapă, în care să împletim dragostea pentru meseriile noastre cu rolul de părinți.

Apoi, când fetița noastră avea doar câteva săptămâni, s-a întâmplat Colectiv. Pentru noi, ăla a fost un moment de cotitură. N-o să uit niciodată noaptea aia, în care ne plimbam pe rând prin casă cu bebelușul chinuit de colici și eram lipiți de telefon, schimbând mesaje cu prietenii disperați și șocați care fie scăpaseră, fie pierduseră pe cineva în infernul ăla. Până dimineața, dispăruseră din viața noastră cel puțin trei oameni pe care îi știam bine și ne erau dragi. Există și acum în mine un fel de pâclă pe care o asociez cu noaptea aia și cu zilele și săptămânile care au urmat, în care parcă nu mai puteam să văd niciun fel de lumină sau speranță. Cred că momentul ăla a fost primul în care ne-am întrebat foarte serios ce vrem să facem cu viețile noastre mai departe și unde vrem să ne creștem copilul.

În următorii trei ani am purtat întrebarea asta în noi. Viorel ieșea la proteste, în timp ce eu rămâneam acasă cu cea mică – era deja un fel de ritual de familie. Făceam tot ce puteam noi ca să punem o picătură la ceea ce speram să devină o schimbare colectivă – munceam parcă și mai mult ca înainte, votam, protestam, donam către ONG-uri care luptau împotriva curentului ca să facă bine și către grupuri de jurnalism independent care riscau în fiecare zi ca să mai facă un pic de lumină. Treceam periodic de la deznădejde la speranță și înapoi la deznădejde. Am avut nenumărate conversații în care ne-am reamintit unul altuia că împărtășim o convingere foarte puternică – nevoia de a fugi nu e o energie bună din care să iei decizii majore de viață.

Amândoi credem că e foarte important să definești foarte bine ceea ce vrei, încotro te îndrepți și ăla să-ți fie reperul în luarea deciziilor, în locul a ce nu mai vrei sau ți-a ajuns. În coaching folosesc cu clienții mei noțiunile de „towards” versus „away from” – „înspre” și „dinspre”. Rareori deciziile „away from/dinspre” duc la rezultate bune, pentru că singurul punct de reper este ceea ce vrei să lași în urmă. E tare important, cred, să te întrebi ce înseamnă „toward/înspre” pentru tine, cum arată binele către care aspiri. De aceea am refuzat să fugim, deși am fost tentați de foarte multe ori.

Pentru noi, „binele” avea mai multe valențe – prima dimensiune era legată de o congruență între valorile noastre și valorile societății în care trăim: ne doream să fim într-un loc în care să existe o structură socială cu reguli clare, care să aibă sens și utilitate și să fie respectate de toată lumea; o societate în care noi să ne simțim respectați ca cetățeni, în care să putem avea încredere în autorități, în care taxele pe care le plătim să fie folosite corect și pentru binele general. Ne mai doream un loc în care să putem avea o calitate a vieții de zi cu zi – adică să ieșim din casă și să respirăm aer curat, să avem acces la natură care să fie mai mult decât același parc, în care să petrecem cât mai puțin timp în trafic și să putem ajunge de colo colo și altfel – de exemplu, cu bicicleta – fără să ne fie frică pentru viața noastră pe șosea.

O a doua dimensiune esențială în decizia noastră „toward” a fost legată de educație. Eu sunt o fostă „premiantă” profund marcată de sistemul de învățământ hiper-competitiv, de comparațiile constante și umilința folosită ca instrument de învățare, de accentul obsesiv pus pe acumularea de informație brută în detrimentul achiziției de abilități esențiale, cum ar fi gândire critică, inteligență emoțională, lucru în echipă. După toți anii de muncă în domeniul educației informale a adulților am văzut prea mulți oameni inteligenți dar analfabeți emoțional, prea mulți adulți chinuiți de nesiguranță și lipsă cronică de stimă de sine, prea mulți angajați pentru care munca e doar o corvoadă și prea mulți manageri a căror lipsă de maturitate psihologică naște monștri. Am ajuns să cred că prea puțin din ceea ce am învățat la școală e relevant pentru viața reală în secolul XXI și prea mult din ceea ce e cu adevărat important nu este (încă) predat în școala noastră. Copilul nostru mergea în București la o grădiniță Montessori și ne doream foarte mult să poată rămâne în sistemul ăsta până la final de liceu, ceea ce în România nu se putea.

În final a existat, pentru mine, dimensiunea profesională. Aveam foarte multe întrebări născute din munca mea cu lideri. Cum apare prăpastia între ceea ce știm teoretic și ceea ce facem practic? De ce vedem o mulțime de lideri carismatici, care știu cum să impresioneze și chiar inspire oamenii în discursuri publice, dar care în spatele scenei sunt niște manageri toxici? De ce inteligența și înțelepciunea nu merg mână în mână? Ce avem nevoie pentru a crea schimbări sistemice în organizații, astfel încât să ieșim din obsesia profitului cu orice preț și să construim businessuri care au impact pozitiv în societate, în mediu? Cum putem duce schimbările astea mai departe, la nivel colectiv? Ce schimbări de conștiință e nevoie să creăm ca să putem trăi pe planeta asta fără s-o distrugem și fără să ne autodistrugem?

Am pornit într-o călătorie de învățare căutând răspuns la întrebările astea. Am făcut un master despre leadership pozitiv la IE University, în Madrid și de acolo a încolțit ideea unui doctorat. O serie de sincronicități m-au adus în Australia, pe care am vizitat-o de vreo patru ori în anul dinaintea plecării noastre. Am descoperit o universitate și un profesor dornic să exploreze unele dintre cele mai arzătoare și neconvenționale întrebări ale mele. S-a întâmplat ca universitatea asta să fie într-o zonă cu orășele mici, la mal de ocean. Și s-a întâmplat ca în zona asta să fie și una dintre puținele școli Montessori de la 3 la 18 ani din Australia. Toate „towards-urile” noastre s-au aliniat în așa fel, încât la începutul lui 2019 ne-am luat inima în dinți și ne-am mutat la capătul celălalt al lumii.

Începuturi care copleșesc

Primul an ne-a învățat că oricât de bine ți-ai pregăti decizia de plecare și oricât de asumată ar fi ea, adaptarea într-o țară nouă nu e ușoară. Cel puțin pentru noi nu a fost. Cred că cea mai mare provocare a fost disoluția, pentru amândoi în același timp, a eului nostru profesional. Am lăsat în urmă un business crescut în ani de muncă și care ne asigura o independență emoțională și materială, un confort și un sentiment de siguranță pe care brusc le-am pierdut. Eu am redevenit studentă și am descoperit rapid că doctoratul nu se compară cu nimic din ce am făcut eu vreodată academic înainte. Am lăsat deoparte (pentru o vreme) identitatea mea de trainer și am învățat ce înseamnă să faci cercetare de la zero. „Sindromul impostorului” m-a chinuit luni la rând, pentru că mi se părea constant că știu mult prea puțin din ce ar trebui să știu în acel context nou, iar ce știam bine nu prea mai conta. Viorel, la rândul lui, a lăsat studioul culinar din București, care îi era atât de drag, și s-a trezit într-o lume nouă, încercând să înțeleagă cum arată industria culinară pe Sunshine Coast și care ar putea fi locul lui în ea.

Am navigat prin toate schimbările astea și prin tumultul emoțional care a venit cu ele, care a fost mult mai intens decât mi-am imaginat. Au fost multe hopuri – mai mari sau mai mici – și majoritatea au fost legate de avalanșa de „nou” pe care creierul la un moment dat refuza s-o mai proceseze: de la învățat să conduc pe partea „cealaltă” a drumului, la mutat și mobilat casă nouă, până la însoțit copilul în procesul de adaptare la grădiniță – primele luni, până a învățat engleza, au fost tare dureroase, pentru că a trecut de la bucuria unei comunități în care era fericită și comunica liber și fluent la alienarea pe care o simte orice om care nu înțelege ce se spune în jurul lui și nu-și poate verbaliza nevoile.

Ceea ce ne-a ajutat enorm în tot procesul ăsta a fost claritatea permanentă pe care am avut-o asupra „de ce”-ului nostru. Când ne era greu, mergeam pe plajă și ne reaminteam de ce am ales să venim aici. Ne resetam imediat, de fiecare dată.

În timp, am început să construim. Viorel a găsit un spațiu absolut minunat în care a deschis la începutul anului un studio culinar similar cu cel pe care îl avea în București. COVID l-a oprit trei luni din drum, însă după relaxarea restricțiilor s-a dovedit că spațiu lui este perfect pentru „noul normal” post-pandemie. Face doar evenimente private, cu grupuri prestabilite, în numere mici. „Distanțare socială” în cea mai pozitivă versiune a ei.

Eu am luat anul trecut examenul de confirmare a candidaturii doctorale și am simțit că încep să înțeleg ce trebuie să fac. Am creat un pic de spațiu în programul meu, ca să pot și profesa în paralel cu cercetarea. M-am alăturat unei echipe într-o companie de leadership development care, de peste 20 de ani, lucrează cu unele dintre cele mai mari organizații din Australia. E o echipă în care toată lumea are background de cercetare și de facilitare – un vis împlinit pentru mine, pentru că pot să trăiesc cu un picior în ambele lumi. 

Acum am ocazia să lucrez iar cu lideri și să aplic ceea ce descopăr în studiile mele – e un pod între teorie și practică care îmi aduce extraordinar de multă energie, bucurie și sens. De exemplu, acum lucrăm cu echipa de top management dintr-o companie de retail cu peste 250.000 de angajați într-un program de transformare organizațională – e un privilegiu să pot vedea ce devine posibil când un ecosistem organizațional atât de vast se reinventează conștient și care poate fi impactul, nu doar în interiorul organizației, ci și dincolo de ea.

Australia e Brazilia noastră”

Un lucru de care nu ne-am îndoit niciodată, de când am pus piciorul în locul ăsta, a fost că e „Brazilia” noastră în versiunea ei cea mai civilizată. Sunshine Coast e un loc despre care și australienii spun că e printre cele mai frumoase zone ale țării lor. E cald tot anul, dar rareori prea cald sau prea frig. Există zeci de plaje pe o rază de 30 de kilometri. Iar în interior, în „hinterland”, sunt o mulțime de rezervații naturale prin care te poți pierde în weekenduri. De câte ori deschid ochii dimineața e concert de ciripit de păsărele la fereastra noastră – și nu locuim în pădure, ci în mijlocul unui orășel. E totul foarte verde, curat și respirabil. Infrastructura e impecabilă. Suntem la 15 minute cu mașina de Universitate și tot la 15 minute de școala copilului. Iar Viorel poate merge cu bicicleta peste tot. Pentru mine, e prima oară în viață când sunt într-un loc în care mă pot imagina cu ușurință îmbătrânind și de la care nu simt nevoia să-mi iau vacanță. 

„Dacă tot ai venit, nu vrei s-o înregistrăm acum?”

Îmi e greu să spun. Poate cel legat de cât de periculos este pentru că au atâtea viețuitoare otrăvitoare – „creepy crawlies”, cum le numesc ei. Da, prezența insectelor, păsărilor, șopârlelor pe lângă oameni e mult mai vizibilă aici decât într-un oraș mare, însă cu toate astea nu m-am simțit niciun moment în nesiguranță. Șerpii preferă să stea departe de oameni iar șansele să fii rănit de vreun animal sunt absolut neglijabile.

Dincolo de asta, înainte să venim aici aveam o percepție pozitivă despre țara asta și oamenii din ea, pe care mi-am păstrat-o. Vasta majoritate a australienilor cu care am interacționat sunt oameni veseli și iubitori de viață. Am simțit foarte multă căldură și dorință de a fi de folos aproape peste tot pe unde am mers. Dacă „australienii sunt prietenoși” este clișeu, sigur e unul pe care mă bucur să-l trăiesc pe pielea mea foarte des.

Cel mai recent exemplu este de săptămâna trecută, la „Registrul Auto”, unde o doamnă amabilă și zâmbitoare pe care mersesem doar s-o întreb ce trebuie să fac pentru niște formalități de înregistrare a mașinii (pentru că nu-mi puteam imagina că problema mea se poate rezolva fără o mulțime de documente pe care sigur nu le aveam) m-a întrebat: „Dacă tot ai venit, nu vrei s-o înregistrăm acum?”. Și în loc să scape de mine în două minute trimițându-mă după încă o hârtie (cum am fost obișnuită atâția ani) a mai stat 10 minute și mi-a rezolvat problema pe loc.

Întâmplarea asta, pentru mine, este chintesența Australiei așa cum am cunoscut-o în ultimul an. Și de fiecare dată când mai am parte de câte o mostră de bunăvoință australiană, tot mă mir, pentru că o să mai fie nevoie probabil de ani până să mă obișnuiesc cu ideea că oamenii (mai ales în administrație) pot să fie drăguți fără să aștepte nimic în schimb.

O lăbuță bandajată

Australia neturistică, cu toate orășelele ei, plajele ei pustii, drumurile ei prin păduri – e minunată. Însă cred că noi trei suntem încă departe de a ne considera „insideri” – de mai bine de un an explorăm zona din jurul nostru pe o rază de 50 de kilometri și continuăm să descoperim o mulțime de locuri noi. Acum, de când libertatea de mișcare a fost restrânsă și mai mult, avem un motiv nou să căutăm comori prin apropiere și probabil o să mai dureze ceva timp până o să ni se facă iar dor de călătorit.

Un aspect diferit pe care nu îl știam decât vag înainte să venim este cam cât de bun este sistemul medical de stat din Australia. La începutul anului ăstuia, fetița noastră și-a rupt mâna și a avut nevoie de o operație destul de complexă și riscantă. Experiența extraordinară pe care am avut-o în spitalul de stat regional, aici, la doi pași de noi, ar merita probabil un articol separat. Dincolo de condițiile impecabile din spital și de profesionalismul absolut ireproșabil al tuturor cadrelor medicale cu care am interacționat – de la camera de urgență până la îngrijirea post-operatorie –, am trăit în acele zile extrem de grele niște momente de umanitate remarcabile. Când a venit momentul intervenției chirurgicale, m-au luat pe targă cu ea și ne-au dus împreună în sala de operație, unde, după ce și chirurgul, și anestezistul au venit și au stat de vorbă și cu ea și cu mine și ne-au explicat ce o să urmeze, am putut s-o mângâi și s-o liniștesc până în momentul în care și-a făcut efectul anestezia.

Iar momentul cel mai înduioșător pentru mine a fost când m-au chemat în salonul post-operator înainte să se trezească, ca să fiu acolo și să nu se sperie și am găsit lângă ea animăluțul de pluș pe care îl luase cu ea în sala de operație cu o lăbuță bandajată, exact ca a ei.

Imaginează-ți că cineva din echipa operatorie a găsit timpul să facă asta pentru copilul meu, în condițiile în care aveau cel puțin 10-15 operații în paralel, 12 ore pe zi. Pentru mine nu există nici acum suficiente cuvinte să exprim ce a însemnat întâmplarea asta pentru noi trei și cât a contat în a ne convinge că am ajuns în locul potrivit.

Puțin frig sub soarele Australiei

Poate pentru că am avut clar în minte ce vrem de la locul ăsta (în loc de ce nu mai vrem de la locul din care am plecat), nu m-am uitat după lucruri care să nu-mi placă, ci am fost recunoscătoare să le găsesc pe cele pe care le căutam. Nu există în momentul ăsta ceva de care să mă plâng – poate doar faptul că australienii nu-și izolează casele, ceea ce face ca „iarna”, la 15 grade afară, să fie surprinzător de frig înăuntru. Ai zice că oameni veniți de la ierni europene ar trebui să fie mai rezistenți, însă e amuzant câți europeni dârdâie de frig sub soarele iernatic al Queenslandului.

Suferințele tinerilor manageri

Din momentul în care mi-am dorit să reîncep să lucrez pentru că doctoratul a intrat în linie dreaptă și am avut spațiu pentru asta, am avut foarte mare noroc. Am aplicat pentru poziția de facilitator senior la compania pentru care lucrez acum și a fost o potrivire perfectă, din prima. Nu o să subestimez niciodată rolul norocului și sincronicității în povestea mea și nici n-a fost o decizie ușoară să mă reîntorc la statutul de angajat după mai bine de un deceniu în care am lucrat pentru mine. Mi-a fost teamă că o să mă simt constrânsă, însă și aici am avut noroc – lucrez într-o echipă mică, în care co-creăm toate programele pentru clienții noștri, așa că e mult loc de inovație și contribuție personală a fiecăruia. În plus, COVID ne-a făcut un cadou neașteptat pentru că majoritatea programelor s-au mutat în online, așa că pot să lucrez de acasă, în timp ce înainte călătoream cam trei zile pe săptămână la Sydney sau în alte orașe mari.

În mod foarte interesant, liderii australieni nu sunt foarte diferiți de liderii români când e vorba de „suferințele” sau provocările lor. Echipele se confruntă cu aceleași probleme de comunicare sau relaționare, managerii cu aceleași prăpăstii între cunoaștere și înțelepciune. Înțelepciunea asta se pare că e tare greu de dobândit, indiferent unde pe planetă se întâmplă să trăiești.

Gusturile soțului

Viorel mi-a spus mereu că meseria lui își va găsi mereu locul oriunde în lume, dacă va continua să o facă cu aceeași dragoste și fără să facă rabat de la valorile lui. Cu un pic de noroc și foarte multă muncă, vedem cum se întâmplă asta chiar acum. 

Viorel se joacă cu ingredientele locale cu foarte mare bucurie și gătește, cum făcea și la București, ceea ce își doresc clienții lui. Lucrează doar cu grupuri prestabilite, pentru care construiește meniuri unice, în funcție de preferințele lor. Asta îi dă o mare libertate de creație și, în plus, faptul că suntem la ocean și într-o zonă plină de ferme de toate felurile îi dă acces la ingrediente proaspete și mereu cumpărate aproape de sursă – „farm to table”. Alimentația conștientă și sustenabilă a fost mereu o preocupare a lui, iar acum are ocazia să-și educe clienții despre ce înseamnă ingrediente de sezon și cum pot să se hrănească în moduri care să ajute planeta, în loc s-o sărăcească.

Doctorat în leadership conștient

Pentru mine, doctoratul este cea mai bună (deși deloc comodă) modalitate de a explora acele întrebări care mă urmăresc de multă vreme și de a aduce profunzime și mai mult impact în meseria mea. Îmi doresc să construiesc mai multe punți între lumea academică și lumea asta a învățării în organizații. Cred că avem nevoie să regândim ceea ce înseamnă învățarea adulților (și nu numai a lor) și să înțelegem că umanitatea a ajuns într-un punct în care un leadership conștient la toate nivelurile nu mai este un lux, ci o necesitate de supraviețuire pe această planetă.

Avem nevoie de lideri responsabili, maturi, care să ia decizii înțelegând implicațiile pe termen lung, nu doar mânați veșnic, narcisist, de interesele pe termen scurt. Lideri care să conducă nu doar pentru ei, ci pentru echipele lor, pentru comunitate, pentru societate și planetă.

Tema mea de cercetare este „Cum se poate transforma conștiința liderilor în programe de învățare?”. Întrebarea secretă din spatele întrebării oficiale este „Cum putem educa liderii pentru a fi mai maturi și înțelepți?” – pentru că, dacă te uiți acum în jur, avem nevoie de înțelepciune ca de aer.

Cred că această călătorie în care am pornit – de a încerca să înțeleg cum poți ajuta adulții să continue să crească pe dinăuntru mult după ce au încetat să mai crească pe dinafară  – nu se va termina cu doctoratul. Pentru mine, asta e o aventură pentru tot restul vieții și, la un nivel foarte profund, o misiune personală pe care mi-am ales-o.

Creierul, ca un burete de magie 

Copiii sunt cei mai buni profesori de reziliență și adaptabilitate. Copilul nostru a fost convins că are un creier magic, care va învăța engleza, și s-a dus cu curaj la grădiniță în fiecare zi, chiar când bariera de limbă era foarte dureroasă. Într-o zi, după vreo trei luni, m-am dus s-o iau și am auzit-o vorbind engleză în propoziții complete. În ziua aia, pe drumul spre casă, mi-a spus: „Mami, cred că creierul meu a făcut în sfârșit magia”. După șase luni vorbea fluent, își făcuse o mulțime de prieteni și părea că a trăit aici toată viața ei.

Una dintre măsurile bune ale fericirii unui copil este când se trezește dimineața și abia așteaptă să meargă la grădiniță și când, opt ore mai târziu, te ceartă că ai venit să-l iei prea devreme. În acele opt ore e într-un spațiu în care copiii sunt respectați, iar învățarea e un proces natural, care le face plăcere, nu o corvoadă prin care trebuie să treacă. Din acest motiv vezi o mulțime de copii de patru ani care încep să scrie și să citească – pentru că vor, nu pentru că trebuie – care socotesc pentru că li se pare o provocare interesantă. Aceiași copii au și grijă de o grădină în care cresc legume și fructe pe care apoi le mănâncă cu plăcere; lucrează un trimestru întreg la un proiect de artă de grup care apoi va sta în clasa lor tot anul și, pe măsură ce cresc și capătă experiență, au ocazia să fie mentori pentru copiii mai mici care se alătură pe parcursul anului grupei lor mixte de vârstă.

Privindu-i pe copiii din școala noastră de acum am uneori un sentiment de nostalgie și ușoară tristețe – în mine e în continuare un copil care se întreabă de ce n-a putut fi și pentru el învățarea așa de frumoasă, jucăușă și stimulantă. Copilul ăla interior se bucură să aibă a doua șansă să descopere școala „altfel” – așa cum i-ar fi plăcut să fie.

Un semnal de trezire

Combinația avantajelor de a fi o insulă cu un management în mare parte eficient al pandemiei, a făcut ca experiența COVID-ului aici să fie ceva mai puțin traumatică decât în alte părți. Oamenii au fost în general disciplinați și au respectat regulile de distanțare socială. La noi în orășel restricțiile au fost mai puțin dureroase decât în alte părți – am avut voie să ieșim pe plajă chiar și în vârful pandemiei și asta a făcut lucrurile mult mai suportabile. A ajutat și faptul că densitatea populației în zonele regionale nu se compară cu marile orașe, așa că n-a fost greu să păstrăm o distanță sigură fără să ne simțim constrânși mai mult decât era absolut necesar.

Însă chiar acum vedem și aici (în Melbourne) încă un val – e posibil oricând să ne reîntoarcem la restricții mai dure.

Mie mi se pare că, la un nivel foarte profund, virusul ăsta ne dă un semnal colectiv de trezire. În cercetarea despre conștiință există dovezi că momentele profunde de maturizare vin de obicei cu șocuri majore, cu suferință și în contexte traumatice în care ți se arată că nu mai poți continua să trăiești așa cum ai făcut-o în trecut.

Dacă umanitatea ar fi o persoană, ăsta ar fi momentul în care nimic nu mai are sens și e timpul să schimbi ceva. Sper din suflet ca umanitatea să audă și să înțeleagă mesajul ăsta.

Dorul, cetățean universal

Îmi e dor de familie și de prieteni. În același timp, distanța ne-a adus, paradoxal, mai aproape. Vorbesc mai des cu părinții mei decât o făceam când eram în România. Una dintre cele mai bune prietene trăiește la Paris – ne auzim la două zile. Sora mea e în Germania – și cu ea vorbesc mai des decât înainte. Iubirile și dorurile mele sunt împrăștiate prin lume și doar o parte (din ce în ce mai mică) dintre ele este în România.

Nu îmi pot imagina acum ce m-ar face să vreau să mă întorc. Probabil ar trebui să fie un alt „toward” – o chemare, o misiune, ceva sau cineva care să aibă nevoie de mine. Deocamdată simt că sunt într-un loc în care am foarte multe de învățat, trăit și construit și că, după foarte mulți ani în care am tot căutat și parcă nu mi-am găsit locul, în sfârșit „am ajuns”. 

Foto: arhiva personală

Related Posts

Cum te ajută arta să îți găsești dragostea… pe nevăzute? Interviu cu artista Isabella Nardini 

Putem găsi dragostea cu ajutorul unei instalații de artă? Putem vedea lumea cu alți ochi atunci când o…

(VIDEO) 50 & fabulous: Andreea Esca, Noemi Meilman și Elvira Deatcu pe coperta A List Magazine

Andreea Esca, Noemi Meilman și Elvira Deatcu au în comun doar zâmbetul larg și buna dispoziție, ci și…

Marian Olteanu (David din ”Clanul”, PRO TV): ”Cred că am fost un norocos al sorții”

Marian Olteanu este unul dintre protagoniștii serialului ”Clanul”, noul serial care începe în această seară, la ora 20.30,…

Horoscopul săptămânii

Astrologul Anca Stoica ne spune ce ne rezervă astrele în perioada 19-25 septembrie 2022. Berbec Ești foarte implicat…

Alice Petrescu, co-fondator Soulver: La Soulver nu doar găsești cu ușurință un psihoterapeut potrivit nevoilor tale specifice, însă poți intra în legătură cu el/ea, pe platformele asociate

Soulver este o aplicație de terapie la distanță, foarte utilă pentru cei mai mulți dintre noi. Alice Petrescu,…

Interviu cu artistul Luciano Rosso: „Am reușit să văd izolarea ca pe un proces creativ“

Primul spectacol invitat în stagiunea 2022/2023 a Teatrului „Gong” îl aduce la Sibiu pe celebrul actor Luciano Rosso,…

Mălina Manovici, protagonista celui mai recent film românesc, ”Balaur”: ”Mi-am văzut personajul ca pe un amestec de supunere și de revoltă”

”Balaur” este unul dintre filmele românești care rulează zilele acestea în cinematografe. Regizat de Octav Chelaru, cu Mălina…

Mason Pye, ambasador PokerStars și lider al ‘Mixed Games Movement’, despre cariera de jucător de poker profesionist

De Roxana Popescu Cu ocazia PokerStars European Poker Tour, cel mai popular și mai bogat  turneu de poker…

Loredana Popasav, despre Coach și business

A trecut de la translator, la om de radio, apoi la o carieră în lumea publicității, ajungând să…

Laura Coroianu: ”România este un popas perfect în turneul oricărui artist”

Laura Coroianu și-a început cariera în televiziune, unde a lucrat ca redactor, prezentator și producător și a coordonat…