Mihai Bendeac: „Arta are potențialul de a rupe omul de realitate.”

Deși ne face să râdem de mult timp, Mihai se declară un om…trist. Și întârește faptul că, în vremuri tulburi, oamenii au mare nevoie să râdă, să uite de probleme, de realitatea dureroasă. În acest an, a trebuie să stea departe de scenă, ca mai toți colegii săi, iar cel mai mult i-a lipsit publicul. Mihai Bendeac ne spune ce a descoperit despre sine și despre lume, în cele ce urmează.

Teatrele și cinematografele sunt închise, dat fiind contextul actual. Spune-ne, pentru început, cum ai resimțit tu această perioadă?

Am să mă refer la aspectul amplu al Culturii, pentru că Arta este un domeniu înglobat în acest concept uriaș numit cultură. Eu cred că nevoia pentru Cultura este universală, este o nevoie primordială a omului. De foarte multe ori, se face o confuzie între ceea ce un intelectual înțelege prin cultură și ce înseamnă de fapt, la bază, conceptul în sine. Evident că rafinamentul estetic este direct proporțional cu nivelul de educație, de cultura generală. Un intelectual poate considera, ca să dau un singur exemplu, că un film de serie B, o telenovelă siropoasă sau o melodie dintr-un anumit gen muzical nu reprezintă un act de cultura. Dar, de fapt, reprezintă. Pentru că în definirea unui concept, și aici mă refer strict la definiție, nu își au locul judecățile de valoare. Un tablou al lui Picasso este un tablou. La fel cum un tablou cu niste struguri și mere așezate pe o tavă, tot un tablou e. Ambele tablouri reprezintă un act de cultură. Ele acoperă aceste nevoi primare. Poate că unul dintre ele este de prost gust, dar lucrul acesta nu îl deposedează de calitatea de a fi un tablou. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, asta ca să răspund si la cealaltă parte a întrebării, oamenii umpleau în Londra sălile de teatru, unde se jucau cu precădere comedii pentru că ele ajutau la creșterea moralului. Și atunci când se întâmpla să se audă sinistra sirenă și să înceapă un alt bombardament, oamenii fugeau, se ascundeau în buncăre, după care reveneau în sală și spectacolul continua. Da, este nevoie! Și cu cât realitatea imediată este mai tristă, dorința de a te rupe de realitate devine mai mare. Iar arta cred că asta face, înainte de orice altceva. Are potențialul de rupe omul de realitate.

Ce te-a afectat cel mai mult în timpul acestei pandemii? Atât din perspectiva de artist, dar și din cea a omului Bendeac.

În mod clar, cel mai mult am fost afectat de faptul că nu am mai putut urca pe scenă. Dincolo de patima mea pentru teatru, bipolar, anxios și foarte timid fiind, în general o ființă destul de tristă, scena este locul unde reușesc, uneori, efectiv să mă desprind de corpul meu fizic și să trăiesc la nivel spiritual. Și mai știu că profesia, și în mod special teatrul, au fost singura formă de meditație care mi-a reușit.

Nu ai mai jucat de ceva timp… În ce direcție ți-ai concentrat atenția și energia în ultimele luni?

Deși sunt o fire excesiv de introspectivă, această perioadă a reprezentat un exces din acest punct de vedere și am trăit parcă și mai mult în propriul meu univers mental. Lucrul acesta nu este unul pozitiv dar, în același timp, am reușit să pun pe hârtie spectacolele pe care vreau să le fac în următorii cinci ani și, totodată, împreună cu mama, am născut o carte. Și, totodată, foarte important, am avut mai mult timp să citesc, să mă uit la documentare, să-mi satisfac tot felul de curiozități care țin de cultura generală și cred că, din acest punct de vedere, m-am îmbogățit.

Cum crezi că vei regăsi scena artistică din România, după ieșirea din pandemie?

Artiștii mari vor fi la fel de mari. Și aici mă refer la cei, nu foarte multi, care au o concepție despre ceea ce trebuie să însemne o carieră. Schimbarea în ei înșiși nu poate să fie decât una pozitivă în ideea în care, atunci când ți se ia ceva care oricât de extraordinar ar fi (deși extraordinar nu are grad de comparație, vă rog să considerați a fi o licență poetică), de la un punct încolo începuse să fie ceva “normal”, începi să îl apreciezi cu adevărat. Și asta e bine!

Cine ți-a lipsit cel mai mult în această perioadă?

Sper să nu se supere nimeni pe mine, dar mie cel mai mult mi-a lipsit publicul. Abia apoi aș putea să menționez nume. Nu pot să spun că, în această perioadă nu m-am mai întâlnit cu colegii sau cu oamenii pe care îi apreciez. Ne-am văzut, am știut unii de alții. Mie, însă, dor îmi e să mă uit în ochii oamenilor, la aplauze. De acei ochi mi-e dor… Uite, am să vă dau ăi două nume. Să mă ierte colegii mei bărbați, dar… îmi lipsește Partenera mea, Mihaela Teleoaca, actrița alături de care am jucat în 10 spectacole de-a lungul vremii, însumând sute și sute de reprezentații și, de asemenea, îmi lipsesc momentele de pe scenă alături de jumătatea mea din “Doi pe o bancă”, Ilona Brezoianu.

Amintești figuri feminine și cu toate astea ai stârnit multe controverse prin prisma unor declarații pe care le-ai dat. Poți să ne povestești mai multe?

În primul rând, atunci când declar ceva nu știu dacă este controversat sau nu. Probabil că sunt o fire cu un mod de gândire, uneori, neobișnuit. Evident, mi s-a întâmplat să regret o acțiune, o părere exprimată în mod imbecil sau o frază care, poate, a jignit pe cineva în mod gratuit. Așa cum s-a întâmplat cu acel vlog neinspirat din 2015. Am învățat multe în urma acestui episod și îmi dau seama că genul acesta de umor poate să inspire o atitudine împotriva femeilor cu care nu sunt absolut deloc de acord. Am un respect deosebit pentru femei și îmi cer scuze dacă prin declarațiile mele sau prin interpretarea lor contextuală le-am jignit vreodată. Imperfecțiunea este o constantă. Poate că opiniile mele, uneori, au devenit controverse. Dar cred că, totodată, ca să mă întorc punctual la întrebarea legată de femeie, atitudinea mea vizavi de celalalt sex, în genere, e o chestiune care, pentru a nu reprezenta un punct de vedere subiectiv, ar trebui privită din perspectiva mamei mele, a bunicii mele, a partenerelor mele de scenă, a managerei mele, a machiozelor, garderobierelor, cabinierelor, doamnelor de la curățenie. Sau, mergând și mai departe, din perspectiva femeilor cu care interactionez la un magazin, într-o bancă sau pe stradă. Cred că așa ar putea cineva să-și facă o părere clară și reală despre un bărbat. în rest, cred că mă definesc două coordonate. Prima dintre ele este aceea că încerc să păstrez niște lucruri, unele dintre ele poate deșuete, dar care mie-mi plac foarte mult, precum deschisul ușii de la mașină atunci când urcă o femeie, oferirea unui loc pe scaun, a te oferi să cari un bagaj și așa mai departe. A doua coordonată, și aici nu știu câtă lume este sau nu de acord cu mine, fiind un fanatic al profesiei mele, atunci când lucrez, fie că este vorba despre un spectacol, un serial sau orice altceva, tratez pe toată lumea fix la fel. Acolo primează întotdeauna performanța. Și nimic altceva. Pe mine mă interesează să fii bun. Dintre doi scenariști, eu aleg scenaristul mai bun, nu scenaristul mai bărbat sau mai femeie.

 Ce a învățat Mihai Bendeac din experiențele recente?

Cred că este o întrebare la care am să vă pot răspunde în mod plenar atunci când totul va reveni la normal. Am învățat, cred, să mă bucur de ceea ce începuse, uneori, să mi se para a fi un dat. Ceva ce mi se cuvine. Poate că ți se cuvine. Dar, dacă încetezi să te bucuri de acel ceva, poate că nu ți se mai cuvine.