Elvira Deatcu: „Eu nu am avut încredere în mine”

File din scenariul vieții, dar și al pieselor de teatru. Despre cum arată viața la 50 de ani, au întrebat și aflat de la Elvira Deatcu proaspăt absolventa de liceu Teodora Ghica (18 ani) și jurnalista cu experiență Cristina Stănciulescu (52 ani).

Teodora Ghica: Cum era adolescenta Elvira Deatcu? 

Am fost o rebelă în adolescență. Mama îmi spunea că a avut un înger și un demon în același copil: învățam foarte bine, eram foarte tenace și determinată, dar îmi scurtam sarafanul, mai renunțam și la acele șosete lungi și uneori mă dădeam cu puțin negru la ochi.

Cum ai trecut de la dorința de a fi la catedră la teatru? 

În clasele mici mai cochetasem cu ieșitul pe scenă, spuneam versuri pe la diferite concursuri și-mi amintesc că piesa de rezistență era „Nebuna” lui George Coșbuc, o poezie grea, cu o problematică absolut cumplită. Cu poezia asta eram eram distrugătoare de inimi, rupeam sufletele și câștigam întotdeauna locul întâi. În liceu, a venit Adriana Trandafir să ne ajute să  pregătim un program pentru brigada artistică. Atunci mi-am dat seama că doream să devin actriță. În familia mea nu erau artiști, nu alesese nimeni o profesie vocațională până atunci.

Unde îți face mai mare plăcere să te afli: pe o scenă de teatru sau în fața camerelor de filmat? 

Sunt fațete diferite ale aceleiași profesii. Modalitatea de exprimare este diferită și feedback-ul pe care-l ai este diferit. La tetru, schimbul energetic este nemijlocit între actor și spectator, pe când la film întâlnirea cu publicul nu este imediată. Astfel că la filmare poți să greșești, mai poți uita textul, pe când în timpul spectacolului, dacă nu coboară inspirația, dacă ai o seară mai proastă, nu mai poți schimba nimic.

Care a fost cel mai greu personaj de interpretat din cariera ta? 

Unul dintre ele este personajul meu din spectacolul Frații de Alexandru Dabija. Era o fată sălbăticită care nu verbaliza, extrem de speriată, cu o poveste foarte grea și faptul că jucam pe scenă cu domnul Albulescu, profesorul meu, a făcut să fie și mai greu. Dansam cu Răzvan Mazilu un tango argentinian, deci a fost o provocare din toate punctele de vedere pentru mine. Pentru mine acest personaj a fost balsam pentru suflet, o mare bucurie.

Ce înseamnă teatrul pentru tine?

Cred cu tărie că această profesie a fost și este salvatoare pentru mine, e terapeutică. Frumusețea acestei profesii este că același spectacol este ușor diferit cu fiecare reprezentație, pentru că noi, actorii, suntem diferiți; eu nu sunt cea care am fost ieri sau cea care voi fi mâine.

Cum este un spectacol de teatru bun, din perspectiva unei actrițe?

Un spectacol bun reușește să pună în fața oamenilor o oglindă, să-i intrige, să nască întrebări. De exemplu, după spectacolul Julieta fără Romeo, în regia lui Bogdan Theodor Olteanu, au fost spectatori care ne-au spus că au discutat mult despre povestea de pe scenă și au înâeles mai bine situații similare prin care au trecut cu copilul lor adolescent. 

Apropo de copii, se spune că valorile sunt altele și că generațiile care vin din urmă nu se vor ridica niciodată la nivelul celor de acum. Ce părere ai?  

Eu cred foarte tare în generațiile care vin, pentru că am doi copii și pentru că îi văd și cred că sunt deștepți, deschiși, temerari și știu să-și susțină un punct de vedere. Ei pun întrebări, provoacă la discuție. E adevărat, însă, că mulți dintre ei se refugiază într-o viață paralelă online și asta este înspăimântător.

Ce relație ai tu cu social-media?

De amiciție, nu sunt dependentă de spațiul virtual. Postez destul de rar, de obicei când vreau să anunț un nou proiect sau o premieră, lucruri legate de profesia mea.

Te consideri un om împlinit? 

Da, mă simt împlinită. Am doi copii pentru care sunt recunoscătoare și îmi doresc pentru ei să aleagă o profesie pe care să o facă cu bucurie. Am părinții încă în viață și sunt cu atât mai conștientă că trebuie să le spun că îi iubesc, că îi prețuiesc și că le mulțumesc. Fac profesia pe care mi-am dorit-o, am proiecte și întâlniri cu persoane interesante.

Cristina Stănciulescu: Este vârsta de 50 de ani un obstacol pentru o actriță?

Nu ar trebui să fie. Eu nu-l consider așa. Prietenele mele râd când spun că nu mă dau pe cea care am fost la 35 de ani. Atunci eram frământată și frustrată de multe ori, mi se părea că se întâmplau lucruri în jurul meu la care eu nu luam parte. Am înțeles târziu că amărăciunea și încrâncenarea nu lasă să treacă lumina și să devină posibile acele întâlniri mult așteptate. Acum mă cunosc, mă înțeleg mai bine, am învățat să mă prețuiesc. Din păcate aceste prefesii vocaționale sunt de multe ori frustrante și nedrepte.

Serios?

Da. Sunt mulți oameni talentați care nu se regăsesc în niciun proiect azi, pentru că sunt foarte puține în această țară minunată, în care cultura nu se regăsește în preocupările celor care ne conduc. Teatrul Odeon are penultimul buget pe București, sunt probleme cu facturile! Și tu știi că poți, că ai un har. Dar, ca să existe acest har, mereu trebuie să ai o matcă în care să funcționezi! Ori dacă asta nu se întâmplă, nu ai cum să crești.

După 50 vine 51, 52… te sperie numărătoare asta?

Să știi că 50-ul ăsta de care tot râd a fost totuși un prag emoțional, la fel s-a întâmplat când am împlinit 40 de ani. Nu mă sperie numărătoarea – sunt mai înțeleaptă și am mai mult umor.

Ce trebuie să ai în meseria ta, pe lângă talent?

E o meserie de întâlnire umană, de schimb energetic, de șansă și de anduranță, așa că e hilar și lipsit de măsură să te încrâncenezi și să te amărăști că nu se întâmplă lucrurile așa cum vrei tu. 

Viața începe la 50?

Da. Așa mi s-a spus. M-am întâlnit, la Gopo, cu Mariana Mihuț și cu Victor Rebengiuc, care m-a întrebat câți ani am. I-am spus și Mariana Mihuț a exclamat: „Elviro, acum începe viața! Și pe mine m-a învățat asta o prietenă”. Deci, e evident că pentru toate femeile vârsta asta reprezintă un prag. Numai când te gândești că aduce cu sine un enorm dezechilibru hormonal…. De fiecare dată când spun că am 50, simt că nu este vorba de mine, pentru că eu am rămas pe la 30. Da, am riduri, pentru că am râs și am plâns mult în viața asta. Am cearcăne din cauza multor nopți nedormite, dar pe interior mă simt neschimbată.

Ai umor…

Da. Asta m-a salvat mereu.

Râzi de tine?

Da, mereu. Întotdeauna m-am luat singură peste picior, am învățat cu greu să mă prețuiesc. Nu știu de unde vine asta, poate din educație. 

Țin minte că mă duceam la mama și îi spuneam că am luat un 10 sau un 9 , ea mă felicita, dar mă și întreba ce note au mai fost.

Pfuuuu… Veșnica întrebare cu care a crescut o generație.

Da, așa este. Eu însă am încercat să nu fac asta și, de cele mai multe ori am și reușit în relația cu copiii mei. M-am străduit să îi fac să creadă în ei. Nu știu dacă am reușit întotdeauna. Pentru că eu nu am avut încredere în mine, iar viața mea a fost presărată cu multe momente de cumpănă.

Crezi că timpul vindecă?

Da, altfel am fi pierduți! Eu sunt dovada vie.

Care au fost cele mai importante cumpene?

În anii 90, familia mea a trecut printr-o perioadă extrem de dificilă, și nu știu dacă sufletele noastre sunt complet vindecate. Pe atunci, lumea nu exrsa mersul la psiholog. Acum consider că asta ține de igiena personală: să stai de vorbă cu cineva care realmente te poate ajuta. Mi se pare lipsit de delicatețe să îi încarc pe cei dragi cu problemele mele. Din rușine, nu pot să fac asta. Eu pot duce poverile altora, dar eu nu pot face asta cu alții.

Botox? Operații? Silicoane?

Vai, nu! Sunt o țărancă prin excelență și mă tem de tot ce nu este lăsat de la  natură. Acum la 50 fac ceea ce ar fi trebuit să încept pe la 35 de ani. Îmi pun vitamine pe față, pe gât și pe decolteu. Mi-e teamă de alte intervenții, iar despre botox nici nu poate fi vorba. Sunt actriță și nu vreau să îmi pierd expresivitatea.

Cum este relația ta cu generația tânără, cu cei care reprezintă prezentul?

Eu cred foarte tare în ei, poate și pentru că am doi băieți mari și le cunosc anturajul și prietenii. Sunt mai inteligenți decât noi, dar sunt derutați și dezechilibrați emoțional, asta e clar. Noi, părinții, cam lipsim din viața copiilor noștri. Într-un studiu internațional despre cauzele regresului emoțional al copiilor de azi, șeful lucrărilor, un japonez, a spus: Nu sunt multe de spus. Lipsesc mamele din viața copiilor. Mie mi-ai țâșnit lacrimile când am auzit. Pe vremea când eram de vârsta copiilor noștri, mamele noastre veneau acasă la ora 4. Asta oferea un echilibru emoțional copilului, atât de necesar mai ales la vârste mici! 

Cum este feminitatea acum?

Dezechilibrele ei sunt minore, imediate, rezolvabile. Nu mai sunt atât de pustiită sau străină de mine ca pe vremuri. Acum sunt împlinită, sunt recunoscătoare pentru ce am, pentru că mi-am dorit să fiu mamă și am avut parte de acest lucru. Și asta mi-a umplut viața și m-a făcut fericită. Pentru a fi cu adevărat mamă am renunțat deseori la proiecte, să știi, nu puteam să stau departe de copii.

Ce regrete ai?

Că nu am mai făcut un copil. Dar așa a fost să fie… Și că am ratat niște întâlniri profesionale importante din care aveam de câștigat, poate.

Te deranjează cuvântul „bătrânețe”?

Nu. Nici nu m-am gândit prea mult la asta.

Te gândești la tine că vei ajunge bătrână?

Din fericire, în meseria noastră este nevoie și de bătrâne. Dar ce este o bătrână? Rodica Mandache este bătrână? Că ne mănâncă pe toți, are o energie și o putere extraordinare! Nu refuză proiecte, învață texte, și asta o ține tânără. De aceea zic că meseria asta este o binecuvântare. În momentele mele de restriște, profesia a fost o salvare.

Ce le-ai spune femeilor de 50 de ani care ar veni la tine pentru un sfat?

„Fetelor, acum începe viața”. Eu nu „conțin” încă aceste cuvinte, dar mă străduiesc. Uneori mă surprind zâmbind când gătesc. Da, știu, sună ciudat, dar conștientizez câteodată brusc că sunt acasă, în spațiul meu de suflet, că le gătesc alor mei și asta mă face să zâmbesc. Zâmbesc pentru că sunt de multe ori în căutarea luminii.

Îi judeci pe ceilalți?

Nu. Încerc să nu mai judec, că se întoarce ca un bumerang. Fac pasul înapoi, mă gândesc la mine, că nu sunt numai cu plusuri. Ce ne înconjoară nu ne ajută să gândim pozitiv. Trăim vremuri cel puțin bizare, dar viața este atât de frumoasă! Să ne bucurăm de ce avem, să fim recunoscători pentru darurile primite și să încercăm să nu ne mai uităm în grădina celuilalt. Ăsta ar trebui să ne fie motorul, serios!

Cum iubești acum? Cum ești acum în relația cu soțul tău?

Mai înțeleaptă. Trec mai ușor peste derapaje, care de altfel nu au fost grave niciodată. Iubirea noastră s-a transformat în ceva și mai frumos decât a fost. Toți pașii pe care i-am făcut împreună, toate bucuriile pe are le-am avut, toate greutățile peste care am trecut ne definesc acum ca și cuplu. Eu sunt fericită că am cunoscut îndrăgosteala, starea aia de fluturi în stomac.

Când ai fost fericită?

În ziua când am fost mireasă și când mi-am născut băieții.

Fotografii de: Alex Gâlmeanu @alexgalmeanu. 

Styling: Irina Hartia @irinahartia. 

Style assist: Florentina Roiciu @florentinaroiciu.

Make-up: Alexandra Crăescu @alexandracraescu. Make-up assist: Ruxandra Milea Popa @ruxandra.mileapopa / @endorphinlab.ro 

Hairstyle: Adonis Enache @adonisenache / @enodrphinlabro. Hairstyle assust: Daniel Ignea @daniel.ignea / @endorphinlab.ro 

Photo edit: Adrian Mihaiu @adrianmihaiu.

Photo assist: Liviu Bădiliță @emanuelliviu.

Creative director: Secret Nipple @secretnipple, Iulia Sas @iulia.sas & Mara Coman @maracoman –  www.secretnipple.com.  

Credite haine (foto interior): Andreea poartă rochie Philosophy, magazinul Distinto Couture; Noemi poartă sacou Medeea; Elvira poartă rochie Moos Studio. 

Credite haine (foto deschidere): Elvira poartă rochie Maria Lucia Hohan.

Articol publicat în revista A List Magazine (24).