Ultima respirație din Himalaya

Cum a arătat o călătorie inițiatică în Himalaya? Și ce faci atunci când simți că ți-ai depășit limitele fizice și psihice? Ne povestește Laura Călin.

Se aude vântul care bate puternic, gata să mute cortul din loc. Sunt îmbrăcată în costumul de schi, sub patru pături de lână, și totuși înghețată. Noaptea e senină, iar stelele par mult mai aproape decât oriunde le-am văzut vreodată. Generatorul s-a oprit. Am doar o frontală a cărei lumină pâlpâie fragil. Deschid gura să trag aer. Plămânii nu răspund. Nu pot respira.

Sunt la 4.300 de metri altitudine, în inima munților Himalaya. Mai devreme erau patru grade. Ce vară fierbinte. Mă târăsc afară din cort, convinsă că acolo trebuie să fie mai mult aer. Mintea îmi joacă feste, imaginația mi-a luat-o razna și sunt aproape sigură că acestea sunt ultimele mele momente. 

Noaptea în care „am murit” mi-a schimbat cursul vieții

Orele în care am cerșit aer au adus cu ele o claritate crudă. Tot ce fusese important până atunci s-a dizolvat. A fost ultima oară când mi-a fost frică. Frica aceea primară, ancestrală, care apare doar când moartea nu mai e o idee abstractă, a rămas acolo sus, la Sarchu, prinsă între stânci și cer. În sălbăticia munților am înțeles cât de fragili suntem și cât de artificiale sunt problemele pe care le cărăm cu atâta seriozitate. Iluzia controlului s-a destrămat într-un loc în care nu știam dacă voi mai vedea soarele. Timpul nu mai curgea, ci pulsa. Îi simțeam fiecare bătaie – de secundă, de minut, de oră – cu o precizie pe care nu o mai cunoscusem.

O ultimă dorință? Să mai văd o dată lumina soarelui. 

„Respiră abdominal, ca la yoga, și poate te aclimatizezi”, mi-am spus atunci,  după două ore de agonie, la limita panicii. Ce bine că am învățat să respir. Cursul de yoga teacher mi-a prins tare bine.

Călătoria a continuat. Am ajuns la 5.300 de metri. Nu mai știam dacă îmi va fi rău sau nu și, ciudat, nici nu mai conta. Am cerut un ceai fierbinte cu ghimbir și lămâie. Răcisem grav, pentru prima oară în zece ani, fără niciun medicament la mine. Mi-am căutat un colț liniștit să-mi fac kriya – tehnica care, cu o noapte înainte, îmi ținuse mintea și corpul laolaltă.

În fața mea era un cort unde se gătea Maggie, supa faimoasă a Himalayei, servită călătorilor obosiți și înfrigurați. M-am oprit la ceai. Nu am vrut mâncare. Doar căldură.

Știam că îmi depășisem limitele fizice și psihice. Și, deși nu puteam explica logic ce mi se întâmplase, simțeam o liniște adâncă. Mă observam ca din afară, ca și cum un alter ego devenise conștient de fiecare pas, de fiecare respirație.

Fiecare zi, o nouă experiență

În fiecare zi, întâlnirea mea cu Himalaya a fost diferită. Uneori cu vârfuri ascunse în nori, cu cai sălbatici și iaci, verde și viu. Alteori cu stânci gri, pustii, cu zăpezi tăioase. Apoi dune galbene sculptate de vânt, ghețari care se topesc sub soare, ape repezi care traversează drumul. Uneori ne oprim la o mânăstire, o gampa sau un templu, suspendate între cer și stânci. O mașină roșie răsturnată într-o prăpastie apare ca o cicatrice veche. Marmotele ne privesc curioase. „Circulați, circulați.”

Leh apare ca o oază. Piețe ale refugiaților tibetani, magazine cu pashmina, turiști și ghizi care te pot duce departe în Himalaya. Un oraș care trăiește doar șase luni pe an, cu puțină civilizație și multă natură. Apă caldă, curent electric, uneori internet. Localnicii zâmbesc des. Au fețe arse de soare și ochi oblici, ca niște oameni care au văzut prea mult cer ca să se mai grăbească.

Călătoria în Himalaya m-a scuturat bine, ca pe-un rebel care a uitat să se bucure de viață. Trăiesc și e tot ce contează. Am învățat să am ochii larg deschiși la tot ce mă înconjoară, o realitate care se desfășoară ca un teatru magic în care sunt și spectator și personaj.

Întrebări și regrete

M-am întrebat dacă aș fi plecat în această călătorie știind ce urma să mi se întâmple. Probabil că nu. Regret că am plecat în Himalaya? Cu siguranță nu. Unele drumuri ne duc acolo unde urma să ajungem oricum, ca o cale predestinată, karma pe care ne-am așezat-o noi înșine.

După Himalaya, am înțeles că nu mai am nimic de demonstrat. Am învățat să-mi accept energia feminină, să o las să existe și să mă bucur mai mult de viață.

Din acest spațiu de claritate s-a născut o carte despre feminitate, apoi ateliere, cursuri, o întreagă comunitate care e în căutarea propriei feminități. Cartea Puterea Feminității a fost o consecință firească a tot ce am trăit. O formă de a pune în cuvinte ce nu mai puteam ignora, că receptivitatea, căldura, intuiția și feminitatea sunt resurse de care mă pot bucura din toată inima.

Serendipity – descoperirea întâmplătoare a ceva esențial, în timp ce căutam cu totul altceva. Cu ideea aceasta m-am întors. Munții mi-au rămas în minte ca un tatuaj imposibil de șters. O parte din mine a rămas acolo sus, pe drumurile înghețate din Himalaya. Un mic Ganesha de bronz, găsit la un templu, mă privește acum în fiecare dimineață, ca să-mi amintească de tot ce am trăit, de ce am lăsat în urmă și de frica pe care am uitat să o mai iau cu mine.