Pentru fiecare dintre noi libertatea începe de undeva anume, se simte undeva anume, este asociată cu ceva anume… Eu simt libertatea de fiecare dată când văd turla acestei biserici. Pentru că ea era semnalul că am ajuns în locul unde o să fac ce vreau, când vreau, cât vreau… desigur, pe termen limitat. Este turla bisericii din satul bunicului meu patern, unde mi-am petrecut foarte mare parte din vacanțele de vară, de când aveam un an până la adolescență. Mi se făcea un gol în stomac de emoție și bucurie că am să mă revăd cu toți prietenii mei “de vacanță”. Casa noastră era chiar la intrarea în sat și știu că nu aveam răbdare nici măcar să scoatem valizele din portbagaj, că eu eram deja prin vizite. Oamenii obișnuiau să stea pe tălpițele din fața casei și te chemau înăuntru imediat să-ți ofere ceva, orice, de la cartofi prăjiți și prăjituri, până la o cafea, mai târziu.
Și mie tare îmi plăcea să merg pe la ei. Mama mă muștruluia mereu că-s “haimana”, și că “nu se cade” să te așezi pe la oameni la masă, dar eu mă “revanșam” cu câte un “program artistic” cu poezii și cântece, în funcție de doleanțele vecinelor, și îi ajutam la strâns otava.
Le știam numele cailor, bivolițelor și câinilor, și mai ales știam unde au cartofii și cucuruzul în câmp, ca să ne alimentăm :), atunci când făceam focul lângă râu. Viața era frumoasă și fără griji. Tata, care a fost mereu foarte sever, aici mă lăsa să umblu cât era ziua de lungă, i se părea că sunt în siguranță, bănuiesc. Dacă îmi făceam problemele la mate și citeam câteva pagini pe zi, și îmi făceam temele pentru vacanță primite de la școală, eram liberă. Puteam merge la baie la râu, la alți copii acasă, unde ne jucam de-a nunta și de-a Nadia Comăneci, și, desigur, seara la filmul de la Cămin și la dans prin casele părăsite, transformate de noi în discoteci. N-aveam nicio oră de venit dimineața. Cred că de aceea și acum recunosc mai bine aerul de noapte decât pe cel de zi de pe ulițele satului. Pe care nu le-aș vrea iluminate niciodată. Că ăsta-i tot farmecul la țară… să nu te vadă nimeni când te furișezi cu drăguțul, în vreo poartă…
Apa de râu, rece de-ti taie respirația, ți se pare foarte bună de făcut baie, ceasul nu are niciun sens, distanțele nu contează, orice mâncare e bună, viața de copil în vacanță, la țară, a fost cel mai important cadou pe care l-am primit fără să-l cer. Azi, mă întorc aici să sărbătorim Paștele cu rudele și cu prietenii mei, care au devenit între timp părinți și chiar bunici.
Când văd turla bisericii mă simt liberă, când intru în sat, mă dau jos din mașină și mă pierd prin vecini, iar fețele prietenilor mei, văzute la biserică prin lumina lumânărilor de Paște sunt acelea ale copiilor alături de care mi-am făcut cele mai frumoase amintiri. Realizez că, oricât de mult am îmbătrânit, suntem tot noi, doar că de pe tălpițe au dispărut bătrânii de atunci ai satului. Hristos a Înviat!
