Andreea Esca

În copilărie, în fiecare vară, tata mă ducea pe Negoiu. Nu-mi plăcea deloc să urc pe munte! Îmi era greu, mă dureau foarte tare picioarele, pentru ca am platfus, și nici nu înțelegeam de ce trebuie să mă chinui să urc atât prin padure, și pe stânci, ca să ajungem în vârf? Adică, ce facem când ajungem, îl întrebam mereu pe tata? “Admirăm peisajul, facem sport, respirăm aer curat și ne dovedim nouă că am putut!”

Pentru un copil, apoi adolescent, aceste explicații n-au niciun sens, în 90 la sută din cazuri. Dar mergeam pentru că nu comentam când ordona tata ceva.

Uram ceaiul cu rom de la cabana Negoiu, camerele neîngrijite în care ploua în timpul noptii, WC-ul de pe culoar, paturile supra-etajate și păturile acelea din ceva pâslă, grele și mâncate de molii… Și mă plictiseau toate poveștile despre pomi și cascade.

Îmi plăcea afară, în natură, când stăteam aproape toată vacanța de vară la țară, dar doar să merg la “dobă” (un lăculeț făcut de noi pe cursul râului), să fac plajă pe bolovanii din râul gheata și să coc “cucuruz” la focul încins de băieți.

Așa că m-am tot gândit că, la rându-mi, îmi va fi greu să-mi conving copiii să meargă pe munte cu tata, mai ales că mie nu mi-a venit pofta nici la maturitate. Adult fiind, am răsuflat ușurată că nu trebuie să mai ascult de nimeni și pot lenevi cu picioarele în râu sau pot merge doar cu bicicleta, cât vreau, când vreau…

Noroc că tata a avut mai mult succes cu nepoții care găseau o aventură dormitul la Cabana Negoiu, care este într-o stare mai proastă decât acum 35 de ani.

Dar despre altceva e această poveste… E despre cum vine o vreme pentru toate, de la sine, sau poate că nu de la sine, dar de la prieteni pe care îi admiri. Exact ca un copil, care mai repede face ce fac prietenii lui, decât ce i se zice de acasa, am acționat și eu, la 45 de ani…

M-am dus de bună voie să practic lucruri, care teoretic nu-mi plac, doar pentru că invitația venea din partea unor oameni care îmi plac, recomandați de alți oameni care-mi plac, pe care i-am cunoscut de la alții care mi-au atras atenția prin lucruri bune…Toată viața am funcționat pe bază de instinct și așa aș vrea să rămân.

Știam de ONG-ul Tășuleasa Social (al fraților Alin și Tibi Ușeriu) și de acțiunile lor minunate de la Dragoș Bucurenci și de alții. Admiram proiectele lor de împădurire, de a duce ajutoare de Crăciun la zeci de mii de copii, de organizare a taberelor gratuite pentru voluntari, de școala de mers pe munte, etc. De Tibi Ușeriu și performanțele sale tot amintisem în jurnalele de știri, dar un prieten mi-a vorbit mai în amănunt despre el și cartea lui “27 de pași“, și mi-a sugerat să-l invit în emisiunea mea, La Radio, de la Europa FM, ca să-i ascult povestea pe îndelete. Zis și făcut. Pentru că era nu departe renumitul său Ultramaraton de la Polul Nord, am făcut toate aranjamentele pentru interviu cu fratele său, Alin, pe care l-am simțit imediat că e făcut dintr-o plamadă bună.

A urmat interviul, în care am descoperit un om absolut special în Tibi Ușeriu așa cum îmi fusese de altfel descris și am rămas să-i urmăresc cu drag toate noile provocări.

În urmă cu puțin timp, Alin Ușeriu m-a căutat să mă întrebe ce părere am despre noul lor proiect, Via Transilvanica. O cale de drumeții care străbate România de la Drobeta Turnu Severin până la Putna.

“Noi mergem în asemenea drumeții prin Spania și Franța și nu înțeleg de ce nu ar exista și aici așa ceva, când avem o țară atât de frumoasă. Uite cum e El Camino din Spania sau din Portugalia… O mie de oameni ajung zilnic în Santiago de Compostela cu drumurile astea. Toată lumea de pe marginea traseului are de câștigat. Toți locuitorii care închiriază case, fac restaurante, terase, magazine cu suveniruri… Noi de ce să nu avem?”.

Cum nu sunt o excursionistă, povestea era complet nouă pentru mine și nici nu mă vedeam luând țara la pas, dar mi-am dat seama ce potențial uriaș ar fi pentru România. Câți turiști ar admira peisajele noastre doar punându-le la dispoziție un asemenea drum și câte cătune uitate de lume ar putea fi readuse la viață.

I-am zis că, deși mi se pare foarte greu fie de acord toate autoritățile locale din această zonă largă să se implice, pentru că ai nevoie de ajutorul lor, mi se pare superb proiectul și că îl voi susține cu ce pot. Așa am ajuns ambasador al acestui “El Camino de Romania”, cu promisiunea ca noi să nu fim dintre aceia care pun prima piatră și apoi dispar, fără să mai dea în folosință lucrarea vreodată. Dar, după cum l-am văzut pe Tibi Ușeriu luptându-se să încheie o cursa de 618 km la Polul Nord, la temperaturi de – 52 de grade, el învățând de la fratele său să fie așa, nu cred să nu reușim un drum de o mie de km în România. Sau în orice caz eu așa am să compar lucrurile de azi înainte.

Pentru că acum sunt la Tășuleasa, unde am montat prima bornă din această cale de drumeții pe care o voi construi alături de dumneavoastră, toți românii cărora le pasă să lase ceva în urma lor, în țara lor, alături de oameni ca ei.

Cum puteți să ne fiți alături? Făcând donații pe www.viatransilvanica.com. Și veți avea și câteva surprize frumoase, despre care o să vă anunț în curând. Nu credeți că merită să le povestim copiilor că am pus și noi umărul la acest drum, mai ales că n-am prea văzut multe căi construite cap-coadă, în ultimii… mulți ani.

Ce am făcut și nu credeam că voi face cu drag vreodată, ca să revin la începutul poveștii? Am alergat prin pădure și pe dealuri 8 km, am văzut cât de frumoasă e natura, fără să mă gândesc că trebuie să ajung undeva, cu un scop, am traversat un lac înot, deși, oricât de mult iubesc natația, am oroare de ape întinse, l-am ascultat pe tata! Mulțumesc, Doamne, Doamne!

PS: Până în 29 septembrie, ne-am angajat să avem puse bornele în tot județul Bistrița Năsăud, din kilometru în kilometru, pe o distanță de 133 km. Apoi să terminăm cei aproximativ o mie de kilometri cu ajutorul a 4 președinți de consilii județene liberali, 4 de la PSD și 2 de la UDMR, că așa merge drumul. Dacă ei vor putea face împreună asta, va fi o dovadă că dragostea de țară n-are culoare politică și că totul este despre oameni. Iar ei vor fi cel mai bun exemplu, pentru mulți alti colegi! Ne auzim pe 29 septembrie :).