Andreea Esca

Noua rezoluție: nicio rezoluție. Text by Andreea Esca

January 1, 2020 by Andreea Esca

La fiecare început de an, ne simțim obligați cumva să declarăm niște obiective, ca și cum e acea zi din trimestru, în care se dă teza. Ei bine, eu anul acesta vreau sa trag subiecte- surpriză dintr-un bol, fără să mai fiu atentă la programa școlară, pentru că mi se pare că am repetat materia zeci de ani și, orice o să-mi cadă, trebuie să știu răspunsul. Și dacă nu o să știu perfect subiectul, o să învăț mai bine pentru data viitoare. Așa că, deocamdată, mă concentrez doar să nu-mi mai rup picioarele pe la schi, să nu mă întorc din vacanță cu 10 kg în plus, să profit de munte, aer și soare, să dansez, ca să nu-mi ies din ritm, și să-mi limpezesc gândurile, ceea ce vă doresc și dumneavoastră, dragi AListers!

Happy 2020! Uau, tocmai am realizat că Alexia va împlini 20 de ani :))))

Prăjitura e din aprilie! Înțelesărăți? Text by Andreea Esca

September 23, 2019 by Andreea Esca

Știți ce e Via Transilvanica? Dacă nu, nu citiți mai departe, până nu intrați pe www.viatransilvanica.ro, că nu are rost. În weekend, am ajuns pentru prima dată în Drobeta Turnu Severin ca să montăm borna din celălalt capăt al căii de drumeție care va traversa România și o va arăta lumii așa frumoasă cum e ea și cum merită să fie văzută.

Pentru mine, Drobeta e orașul lui Moise Guran și a lui Rareș Năstase. Și mai e locul despre care tocmai au făcut colegii de la Inspectorul Pro un material din acela care te revoltă și-ți vine să te tot duci… Ajung la timp pentru ceremonia care are loc în prezența lui Tibi și Alin Ușeriu de la Tășuleasa Social, inițiatorii proiectului. Aflu că pot să îmi las bagajele la hotel și să și beau o cafea pe malul Dunării. Zis și făcut. Hotelul a rămas blocat în anii ‘80 cu toate că se vede că a mai fost renovat un pic. Mă amuza combinația asta între vechi și o încercare de nou. Nu înțeleg însă cum pot supraviețui la 20-30 euro camera pe noapte?

Probabil că e cumva subvenționat. Întreb unde să merg pentru o cafea și mi se recomandă un restaurant pe apă. Îmi imaginez ceva ce n-are nicio legătură cu realitatea, dar mănânc o ciorbă bună de pește, mă întrețin cu personalul foarte drăguț, beau o cafea, și continui să mă întreb cum face proprietarul să nu dea faliment. Peisajul este de vis. Ce minunăție să stai într-un oraș pe malul Dunării. Întreb de ce nu există o faleză și înțeleg că sunt discuții ca Primăria să preia zona de la Apele Române, care nu au făcut nimic, și să se ocupe ea. Binecunoscutul subiect: “Eu nu fac nimic, dar nici ție nu ți-l dau”, din care păgubiți ies, desigur, cetățenii…

Merg în Port, unde se amplasează borna Via Transilvanica, ascult povești despre cum a venit aici Regele Carol I cu vaporul pe Dunăre, acum 153 de ani, pâșind pentru prima dată pe pământ românesc și îmi imaginez povestea. Ne continuăm drumul către Muzeul Regiunii Porților de Fier. Grădina arată superb, și clădirea renovată a Muzeului, iar sala principală care tocmai se inaugurează este ca orice sală frumoasă, din marile muzee ale lumii. Îmi place mult. O văd pe directoare, care e asemenea învățătoarelor educate și severe, care te făceau să le admiri și să nu miști în front. Aflu că e chiar învățătoare de profesie. Din acelea care aveau dicția perfectă și veneau la ore coafate zilnic și cu taiorul făcut la casa de modă. Montăm și aici o bornă din traseul nostru și vorbim pe rând, invitați și autorități locale, despre una, despre alta… Eu mă simt ca un bau-bau, după ce mi se spune că au trecut pe acolo și colegii mei “răi” de la RTI și Inspectorul Pro. Le explic că nu sunt răi, că nu suntem răi, doar că ne pasă foarte mult de țara asta, și că ne e ciudă că “lătrăm” degeaba de zeci de ani și foarte rar și cu greu reușim să atragem atenția acelora care pot face ca lucrurile să se îndrepte. Că nu avem nimic cu nimeni, că nu ne pasă de culoarea politică sau de altceva. Vrem doar să le pese și “lor”, oricine ar fi ei, de locurile pe care le conduc, administrează și le predau mai departe.

Și le mai spun că, de când prezint știri, am văzut toți președinții, toți premierii și câțiva primari ai României și ca am o singură concluzie: e despre om și despre nimic altceva… Desigur însă că trebuie să fie un lanț de oameni “oameni”, de la un capăt la celălalt, ca să facem mai ușor lucrurile, dar și dacă sunt măcar câțiva în lanțul lung de la locuitorul unei urbii până la Președinte, tot ar fi bine. Știu că e despre prietenii, alocări de bugete, bani de recuperat din campanii, familie, bunăstare personală, dar chiar și așa, există oameni care îi fac pe alegători să fie mândri de ei, care se gândesc și de ce au fost puși acolo, care se zbat și reușesc. Care se duc mândri la culcare, seara, că lasă ceva în urma lor. Și, pentru că există ei, nu e cinstit să generalizăm și să vorbim despre “autoritățile locale”, “politicieni”, numai într-un registru negativ.

Dovada că reprezentanții a 10 județe ne sunt alături ca să ducem la bun sfârșit Via Transilvanica. Pentru că, deși este un proiect sută la sută din bani privați, un drum nu poate traversa România fără suportul autorităților locale, care trebuie să dea o mulțime de aprobări și să ajute la implementare.

“Drumul care unește”, merge de la Putna la Drobeta, sau invers, depinde de unde plecați, și de azi există borne din km în km, pe 400 de km… Mai avem 600. Îmi spunea Alin Ușeriu că deja pe porțiunea de drum din Județul Bistrița au venit 400 de călători în această vară, iar companiile de turism din Germania au început să vândă destinația.

Alin Ușeriu

Tibi Ușeriu

Pentru porțiunea rămasă de marcat, mai avem nevoie de 600 de mii de euro, așa că, dacă vreți să cumpărați porțiuni, din zone care vă sunt drage, este de știut că 1 km costă o mie de euro, și că vă vom personaliza borna cumpărată (detalii pe site-ul www.viatransilvanica). Și, desigur, dacă aveți posibilitatea, să luați mai mulți kilometri, o să finalizăm traseul mai rapid.

Și acum, înapoi la impresii din Drobeta.

Foarte curat pe străzile pe unde am trecut, și oameni de pus la rană. Clădiri vechi, cu arhitectura superbă, dar și modernismele care omoară retina, cu inox și termopan alb. Turnul de apă, un vis, niște clădiri de școală ca în povești, și o hală ca aceea care a fost refăcută în București, la Piața Traian. Doar că aceasta e în paragină, găzduind un fel de depozit cu marfă chinezească… Asta m-a cam durut în capul pieptului.

Am văzut multe, multe nunți și mă gândeam că cineva ar fi putut să facă acolo o sală de nunți, dacă asta e distracția de bază, că mi-au spus că nu există discoteci, cluburi, ceva… Sau să o fi luat Carrefour (că am văzut că există), și să o reface la exterior, cum era inițial, și înăuntru să facă un supermarket… Mă rog, sper să nu fie distrusă sau restaurată nepotrivit, pentru că e o bijuterie.

Dar povestea poveștilor abia acum vine.

Văd o cofetărie din aceea de pe vremuri… și mă gândesc că sigur aici o să găsesc o amandină sau o savarină “originală” :). Surpriză! Nu aveau, dar într-un display din acela care se învârte erau trei prăjituri cu cremă și o felie de tort de ciocolată. Tot ca pe vremuri, întreb: Sunt de azi? Mi se răspunde: Nu, din aprilie. Mi se pare buna gluma și îi explic că știu că e o întrebare aiurea asta cu ”e de azi” etc, dar tânăra vânzătoare îmi zice:

-“Nu, eu nu glumesc, sunt făcute în aprilie”.

-“Pai și de ce la mai țineți atunci?”

– Pentru că au termen de valabilitate până în 2020, uitați-vă, că scrie alături!

– Cummmm? Cum cum așa ceva?

– “Vin congelate și le decongelăm”… Doamne, să leșin. Nu știu dacă să râd sau nu. Și atunci îi explic că eu căutam niște amandine, savarine și ea îmi zice: A, da! Mama îmi povestea că această cofetarie era renumită când era ea tânără, și aveau pe atunci prăjituri din astea, dar acum nu mai există… Mergeți la Domnul Goe! Am mers, dar era închis. Chiar ghinion. În fiecare zi era deschis de la ora 8.00 la 22.00, numai acum de la 19.00-23.00. “Proprietarii sunt sâmbetiști”, de aceea e închis azi, m-a lămurit cineva. Aaaa, am înțeles… Însă prin geam se vedeau niște bunătăți, pe care le voi testa în urmatoarea vizită aici.

Seara, am mers la restaurantul Taverna Sârbului, unde am petrecut câteva ore plăcute și unde am aflat că nu există niciun loc de dans în oraș. Acum îl înțeleg pe Moise de ce mă urăște când îl târăsc în Vama Veche. N-are tradiție în acest sens. Iartă-mă, Moise!

Duminica a început perfect, cu soare și o cafea turcească foarte bună, la Ada Kaleh. Apoi, înapoi către București. Și, pentru că viața bate filmul, într-o localitate, soțul meu, Alex, depășește o mașină și accelerează prea mult, pentru limita de 50 de km, prevăzută pe acea porțiune de drum. Ne oprește polițistul Mocofan, îi ia carnetul, și ne explică ce și cum trebuie să facă mai departe. În final ne întreabă: “Înțelesărăți?” “Înțelesărăm, să trăiți!

Dar acum întreb și eu: “Înțeleserăți“ ce-i cu Via Transilvanica?

“Downton Abbey” a avut premiera de gală, la patru ani de la încheierea serialului

September 14, 2019 by Andreea Esca

La nouă ani de la difuzarea primului episod al seriei, încheiată în 2015, după şase sezoane, filmul “Downton Abbey” reuneşte familia Crawley, la finalul anilor 1920. Familia se pregăteşte de vizita regelui George al V-lea şi a reginei Mary, în anul 1927, la un an de la greva generală a muncitorilor britanici, în faţa patronatelor şi a Guvernul conservator al lui Stanley Baldwin.

Evenimentul a avut loc luni seară, la un cinematograf din centrul Londrei, iar Julian Fellowes, creatorul şi scenaristul serialului şi al lungmetrajului, a declarat pe covorul roşu că, iniţial, nu s-a gândit la o continuare, dar, ulterior, a văzut că producţia sa se bucură de o mare popularitate.

Downton Abbey” a fost recompensat cu premii Primetime Emmy, Globuri de Aur şi BAFTA şi a fost vizionat de aproximativ 120 de milioane de persoane din peste 200 de ţări.

Luni seară, pe covorul roşu au păşit veterana actriţă Maggie Smith, interpreta contesei de Grantham, Lady Violet, care a cucerit fanii cu replici de o ironie acidă, Imelda Staunton, care joacă rolul Lady Bagshaw, şi soţul ei din viaţa reală, Jim Carter, care îl interpretează pe majordomul la pensie Charles Carson. Li s-au alăturat Allen Leech (Tom Branson), Michelle Dockery (Lady Mary Crawley), Elizabeth McGovern (Cora Crawley), Laura Carmichael (Lady Edith Crawley), Hugh Bonneville (Robert Crawley), printre alţii.

Cum iubeam în școală? Text by Andreea Esca

September 10, 2019 by Andreea Esca

De când mă știu, asta e regulă: nu primești teme în prima zi de școală. Dar din a doua, gata… Așa că am primit și eu: “Scrie-ne despre iubirile din perioada școlii”, mi-a zis Nicoleta Nicolae.

Cam complicat, mai Nico, dar o să încerc ceva. Uite, prima amintire care mi-a apărut în minte este cum îmi plăcea un coleg de clasă, în școala generală, și el mă plăcea pe mine, dar nu numai… O îndrăgea și pe colega noastră Ioana, să-i zicem. Și într-o zi, ne-a spus că va deveni iubitul celei care la o anumită oră se va prezenta în curtea școlii, unde o să deseneze el o linie cu creta etc. Cât eram de mică și cât eram de căzută în cap după el, nu m-am dus. Mi s-a părut o foarte mare aroganță din partea lui, și mi-a ieșit de la inimă după povestea cu pricina. Chiar dacă nu-mi cădea bine când îl vedeam apoi cu cea care se prezentase la ”concurs”. Cred că de-a lungul vieții am fost dispusă să fac foarte multe în numele dragostei, dar nu ceva care să mă facă să mă simt inconfortabil sau nu suficient de prețuită. Ne-am revăzut după 30 de ani, la o reuniune școlară, și ne-am amuzat de povestea cu pricina… Acum e căsătorit chiar cu o colegă de clasă, dar nu Ioana…

În aceeași perioadă îmi plăceau desigur băieții din clasele mai mari, mai ales că eu am făcut școala generală într-un liceu, un liceu sportiv, și îndeosebi îmi plăceau băieții care ieșeau în evidență. Clasic. Toate fetele stăteam cocoțate pe geam să-l admiram pe Răducioiu, de exemplu, care era deja o tânără vedetă fotbalistică, și pe prietenul lui, și ne împărțeam în două tabere, care cu care, în timp ce ei habar nu aveau că existăm.

Dar cea mai simpatică poveste din gimnaziu este când unul dintre colegi mă suna (pe fix, desigur) și îmi punea la telefon, de pe casetofon, melodia lui Stevie Wonder “I just called to say I love you”, până când le-a venit părinților o notă imensă la telefon, aceștia i-au sunat pe ai mei, și “visul frumos s-a terminat”. Însă, pentru mine, rămâne una dintre cele mai sincere declarații de dragoste primite. Bine, alături de datul mărțișoarelor, care era tot o formă prin care colegii își exprimau atracția față de tine, ma rog… în afară de cei pe care îi obligau părinții să aducă tuturor fetelor mărțișoare.

Aaaaa, trebuie însă să vă spun și despre un alt coleg de clasă care a luat un inel de aur cu rubin de acasă și mi l-a adus cadou :). Mie mi s-a părut foarte drăguț și nu am înțeles de ce mama mea s-a panicat rău când m-am lăudat cu el, mi-a ținut o ditamai polologhia și am fost nevoită să îl returnez… Era așa frumos… Și mama care o ținea langa că băiatul l-a furat din casă. Ce, și eu îl dusesem la doctor când a fugit cu bicicleta după mine prin parc și a căzut de i-a ieșit tibia pe afară… Offf, părinții ăștia, “cum ți-i crești, așa îi ai”.

Apoi, erau băieții de care nici nu te prindeai dacă îți fac curte sau sunt doar foarte bine educați și asta pentru că erau atât de timizi, încât nu dădeau niciun semn clar… Adică, eu nu știu nici acum (și cred că nici el) dacă băiatul care venea cu mine până acasă, doar ca să pot urca cu liftul pâna la etajul 7, mă plăcea altfel decât ca pe o bună prietenă și colegă de clasă, din clasa întâi… Dar el mi-a reamintit la aceeași întrevedere școlară de “după 30 de ani”, că făcea asta. Mai exact, eu fiind foarte slabă, nu pornea liftul cu mine, așa că el cobora din tramvai cu câteva stații mai repede decât ar fi trebuit, ca să mă conducă pe mine până la bloc, să mă urce cu liftul și apoi își continua drumul spre casă. Nu e un gest minunat? Pe care atunci nu l-am sesizat nicidecum, pentru că eram niște copii. Probabil că doar mă gândeam “ce bine că nu voi urca pe scări”…

La liceu, am început rapid să primesc mesaje în bancă, de la diverși băieți, după ce am câștigat concursul de Miss Boboc. Numai că mereu ești mai interesată de cei care nu te caută… Lăsând asta la o parte, cred că abia aceasta este vârsta de la care, zic eu, poți să trăiești adevărate povești de dragoste, povești despre care n-am să spun decât că au fost extrem de frumoase. Iar atunci când mă gândesc la liceu, mă gândesc la flori și bilețele, convorbiri telefonice (tot pe fix) de ore și ore, săruturi înghesuite pe caloriferele de pe holuri, sau furate într-o pauză de 5 minute sau la burduful troleibuzului 90, tabere și excursii, petreceri aniversare și bănci din Cișmigiu, pizza cu pește de la “Trifoiaș” și profiterol la cofetăria hotelului București (Radisson), inele “de logodnă” de la magazinul Sofia de pe Dorobanți, drame periodice încheiate cu împăcări memorabile, căutări și descoperiri, și multă muzică și poezie… O perioadă extrem de importantă pentru sufletul meu. O perioadă definitorie emoțional, de care mi-e dor la fiecare început de an școlar. Atât pentru acum, aveți legătura…. Vouă, cum v-au fost iubirile din timpul școlii?

FOTO: Arhiva personală

Nammos a Mykonos! Text by Andreea Esca

July 31, 2019 by Andreea Esca

Ce-ar fi să încep cu concluzia? Nu știu câți ani am de fapt și ce ar trebui să fac conform vârstei mele. Vârstei mele biologice? Sau care vârstă???

De când aveau copiii un an, doi, am mers în fiecare vară într-un minunat resort din Antalya unde toată lumea era fericită. Și am fost mereu într-o gașcă de aproximativ 15 oameni, cam de aceeași vârstă, și cu copii ce au devenit și ei prieteni și s-au distrat de minune împreună. Mesele la orice oră și toboganele de apă chiar ne-au ușurat viața de părinți în vacanță. Și spectacolele de seară și înghețata de pe plajă, și SPA-urile perfecte, cu maseuzele lor asiatice sau turcoaice fără cusur, mi-au bucurat peste 15 vacanțe de vară. Așadar, fără să ezit, aș recomanda celor care au gașcă mare și copii, Gloria Resort cu toată variantele sale, Rixos, Caelia, Cornelia, Regnum Carya, Maxx Royal. Nu mai știu cum o fi la Xanadu… acela a fost primul hotel în care am fost în Belek, și deși nu era spectaculos, a fost prima dată când am fost surprinsă de curățenia hotelurilor turcești de acolo și de ospitalitatea angajatilor. Toate la un preț civilizat. Mi-l amintesc cu drag, și pentru că mi-e dor de copiii mei așa mici și frumoși, descoperind lumea cu zâmbetul pe buze și fără frica de apă:).

Apropo de apă, în primele vacanțe de vară, asta era marea mea teamă- să nu cadă copiii în piscină, așa că umflam aripioarele acelea care se pun pe brațe, de la prima oră și, cum se trezeau, le montam, ca să stau liniștită…

Ei bine, până și anul trecut, când “copilul” Alexia a făcut 18 ani am fost în Turcia, pentru că așa voia gașca. În timp însă, s-a schimbat și componența grupului nostru deoarece unii au divorțat și au din nou bebeluși, alte cupluri de tineri cu copii ni s-au alăturat și alte cupluri s-au retras.

În ceea ce mă privește, mi-am făcut plinul de Family Resorts. Anul acesta, am zis că e momentul să schimbăm destinația, chiar dacă restul bandei voia tot la “all inclusive”. Am făcut tot posibilul, în sensul că am mers până în capătul străzii unde e agenția de turism Cocktail Holidays și am rezervat o săptămână de vis în Mykonos :))). Știu, de la o extremă la alta! Și da! Nu m-am gândit decât la mine și la copiii mei, mari!

Ceea ce a fost o problema de care mi-am dat seama abia acolo. Ziua, cuplurile cu copii căutau o plajă liniștită, eu abia așteptam să dansez la Panormos. Seara, ei ar fi rămas prin hotel, noi hai la party în Scorpios, că doar n-am venit în Mykonos să facem băi cu nămol și somn de refacere. Desigur ca principalul element care ne desparte acum este faptul ca noi nu mai avem copii de aceeași vârstă, dar mai e ceva ce mă pune pe gâduri. Avem în jur de 50 de ani și am rămas cam singura care ar dansa până dimineața și n-ar rata petrecerile, deși nu beau, nu fumez. Când văd că restul sunt altfel, realizez că ceva nu e ok cu mine, dar parcă nici nu mi-aș reprima dorințele doar ca să nu ies din tipar. Ce să fac? Să stau pe un scaun, la o masă, cu orele, doar ca să mă comport conform regulilor atribuite datelor mele din buletin? Sau să fiu poate nepotrivită dansând într-un loc unde vin și prietenii Alexiei, care mă găsesc funny, dar nici nu cred că le pică bine să danseze cu mama:) prin preajma? Și până când ? Și cum fac cu prietenii aceștia ai mei de-o viață? La care țin, dar cu care nu mai am așa de multe în comun… De ce nu îmbătrânesc toți oamenii le fel? Să fie o vârstă fixă, pentru toți, când să se petreacă ceva în capul tău care să anuleze ce faceai, voiai, doreai în tinerețe și să-ți fixeze noile criterii de viață până la moarte.

Până atunci însă, pentru toți cei puși pe distracție recomand plajele Principote Panormos , Kalua, Jakie O, pentru zi și Scorpios , Alemagou , pentru după amiază, seara. Mi-a plăcut și Nammos, dar pentru micuța zonă de magazine de lux, deschise în căsuțe din piatră albă și muzica ce animă plaja încet, încet, cu cât te apropii de orele 17.00-18.00. Plaja în schimb, o deziluzie: șezlongurile înghesuite unul lângă altul, pe o bucățică meschină de nisip de 10 m lățime și 100 lungime. Totul, la prețuri exorbitante. De altfel, targetul arată a copii de bani gata care, oricât de mult ar cheltui din sume de a căror valoare n-au habar, tot nefericiți par, și oameni în vârstă care sunt fericiți că au mai prins zile în care să cheltuiască cât și-ar fi dorit la tinerețe, doar că acum nu-i mai țin curelele. Și puțină clientelă in-between, adică bogați din familii cu clasă sau tineri care să fi reușit pe propriile forțe… Mă rog, oriunde v-ați duce, nu uitați că trebuie să vă rezervați locurile și la plajă și la restaurante din timp, că aveți nevoie de mașină sau ATV, de bani cash pentru tipsurile balcanice cunoscute, de loțiune de plajă și ținute potrivite pentru fiecare ieșire (că doar nu vreți să ratați pozele de pe Insta) și de multă energie!

De restul, lăsați să se ocupe Cocktail Holidays (alegerea mea) sau altă agenție în care aveți dumneavoastră încredere.

Pentru cei care își doresc o plajă sălbatică, cu nisip fin și apă turcoaz, unde să înoate într-un golf ca în cărțile poștale (sau ca pe Insta, pentru cei care nu știu ce-s alea vederi) și să mănânce la un restaurant micuț, de vreo 50 de persoane, tipic grecesc, cu mare drag recomand KIKI’s Beach . Nu sunt șezlonguri, umbrele sau muzică, dar este ideal pentru o zi liniștită, într-un décor de vis, fără să vă gândiți cum să vă vindeți un rinichi, ca să aveți o masa…

PPS. Insula arată superb pentru că toate casele sunt albe! Aviz amatorilor care cred că frumos înseamnă să facă fiecare ce vrea, cum vrea… și ca urbanismul este doar ceva ce trebuie ignorat, că suntem liberi, ce naiba, nu mai e comunism să existe reguli …

Poveste de Paște by Andreea Esca

April 28, 2019 by Andreea Esca

Pentru fiecare dintre noi libertatea începe de undeva anume, se simte undeva anume, este asociată cu ceva anume… Eu simt libertatea de fiecare dată când văd turla acestei biserici. Pentru că ea era semnalul că am ajuns în locul unde o să fac ce vreau, când vreau, cât vreau… desigur, pe termen limitat. Este turla bisericii din satul bunicului meu patern, unde mi-am petrecut foarte mare parte din vacanțele de vară, de când aveam un an până la adolescență. Mi se făcea un gol în stomac de emoție și bucurie că am să mă revăd cu toți prietenii mei “de vacanță”. Casa noastră era chiar la intrarea în sat și știu că nu aveam răbdare nici măcar să scoatem valizele din portbagaj, că eu eram deja prin vizite. Oamenii obișnuiau să stea pe tălpițele din fața casei și te chemau înăuntru imediat să-ți ofere ceva, orice, de la cartofi prăjiți și prăjituri, până la o cafea, mai târziu.

Și mie tare îmi plăcea să merg pe la ei. Mama mă muștruluia mereu că-s “haimana”, și că “nu se cade” să te așezi pe la oameni la masă, dar eu mă “revanșam” cu câte un “program artistic” cu poezii și cântece, în funcție de doleanțele vecinelor, și îi ajutam la strâns otava.

Le știam numele cailor, bivolițelor și câinilor, și mai ales știam unde au cartofii și cucuruzul în câmp, ca să ne alimentăm :), atunci când făceam focul lângă râu. Viața era frumoasă și fără griji. Tata, care a fost mereu foarte sever, aici mă lăsa să umblu cât era ziua de lungă, i se părea că sunt în siguranță, bănuiesc. Dacă îmi făceam problemele la mate și citeam câteva pagini pe zi, și îmi făceam temele pentru vacanță primite de la școală, eram liberă. Puteam merge la baie la râu, la alți copii acasă, unde ne jucam de-a nunta și de-a Nadia Comăneci, și, desigur, seara la filmul de la Cămin și la dans prin casele părăsite, transformate de noi în discoteci. N-aveam nicio oră de venit dimineața. Cred că de aceea și acum recunosc mai bine aerul de noapte decât pe cel de zi de pe ulițele satului. Pe care nu le-aș vrea iluminate niciodată. Că ăsta-i tot farmecul la țară… să nu te vadă nimeni când te furișezi cu drăguțul, în vreo poartă…

Apa de râu, rece de-ti taie respirația, ți se pare foarte bună de făcut baie, ceasul nu are niciun sens, distanțele nu contează, orice mâncare e bună, viața de copil în vacanță, la țară, a fost cel mai important cadou pe care l-am primit fără să-l cer. Azi, mă întorc aici să sărbătorim Paștele cu rudele și cu prietenii mei, care au devenit între timp părinți și chiar bunici.

Când văd turla bisericii mă simt liberă, când intru în sat, mă dau jos din mașină și mă pierd prin vecini, iar fețele prietenilor mei, văzute la biserică prin lumina lumânărilor de Paște sunt acelea ale copiilor alături de care mi-am făcut cele mai frumoase amintiri. Realizez că, oricât de mult am îmbătrânit, suntem tot noi, doar că de pe tălpițe au dispărut bătrânii de atunci ai satului. Hristos a Înviat!