Andreea Esca

De 1 decembrie mă gândesc la mine și la țara asta mai mult ca niciodată. Nu vreau să sune deloc patetic sau egoist, dar chiar așa e. Revăd imaginea cu “Bună seara, România, bună seara, București” și realizez cum trece vremea. Cred că-mi stă mai bine brunetă, dar pentru că sunt singura care crede asta, rămân blondă. 🙂 Iar de curând am ajuns la concluzia că voi avea sfârșitul Stelei Popescu. Nici asta nu vreau să sune ciudat, dar nu pot să nu recunosc, căci mi-a trecut prin minte. De ce? Pentru că, asemenea ei, fac ce-mi place, dar îmi plac mult prea multe. Tot ca ea, fac și lucruri care nu îmi plac foarte mult, dar le fac pentru că îmi plac oamenii care mă roagă să-i ajut, sau, în orice caz, ceva acolo tot îmi place. Apoi sunt îndrăgostită iremediabil de lumea mea mică și de satisfacțiile emoționale pe care mi le aduce, și nu cred că voi fi în stare să decid să evadez din ea, la odihnă. Pentru că bănuiesc că nu îmi place prea tare odihna, deși corpului meu poate i-ar surâde varianta.

Ca și Stela, ador să râd și să-i fac și pe alții să râdă. Știu, există însă varianta să nu apuc și cei 80 de ani ai Doamnei Popescu. Dar i-am anunțat de pe acum pe colegii mei, ca în cazul în care îmi supraviețuiesc, să pregatească un reportaj frumos, și în niciun caz să nu învinovățească pe nimeni pentru burnout-ul meu. Îmi place adrenalina știrilor, valoarea invitaților de la emisiunea pe care o realizez la EuropaFM, gașca de la AListMagazine.ro, întâlnirile cu oamenii din diverse companii care mă invită să le vorbesc despre teme care mai de care, distracția din timpul târgurilor de fashion organizate în București și prin țară, cursurile pe care le mai țin tinerilor interesați de jurnalism. Este o alegere să te epuizezi din plăcere. Și, dintr-o dată, iată cum perspectiva unui sfârșit din placere sună altfel…
Așa, la ce mă mai gândesc de 1 decembrie 2017?

Că în 1992 aveam curaj, speranță, încredere, optimism, și o gașcă de tineri, visători ca mine, alături. Am reușit să ne exprimăm liber, să informăm corect și să ne păstrăm coloana vertebrală. Altfel, au trecut 25 de ani și ajung cu mașina la Sibiu tot în 4 ore grele, prietenul meu, medic neurolog de excepție, e șef de secție și câștigă cât să trăiască de la o leafă la alta, asta după zeci de ani de învățat, iar pe holul unui alt spital, unde am ajuns de curând, erau oameni care dormeau chirciți pe niște scaune, plimbați cu lunile, de la unii la alții. Fosta mea colegă de școală generală, care e profesoară de sport, îmi zice că elevii nu mai au niciun fel de respect pentru educatori, iar elevii se plâng că profesorii nu-i mai inspiră, majoritatea prietenilor mei pleacă din țară și la 40-50 de ani, iar românii nu mai au încredere în nimeni și în nimic.
Oare am sperat prea mult ? Sau am greșit undeva?

Nu știu, dar nu o să abandonez. O sa fac câte ceva care să schimbe măcar un destin, o viață, un drum, o casă. O sa fiu fericită în continuare că am făcut măcar un om sa zâmbească, să aleagă ceva bun, să continue o tradiție, să ajute un vecin, să iubească un alt om, să reziste pentru cauza îm care crede, să aibă curaj să-și spună părerea, să restaureze o casă, să arunce mizeria la coș, sa aibă cuvânt, să creadă în visuri nebunești, să descopere ceva, să iubească țara asta, așa ciudată cum e ea.

La mulți ani, România! La mulți ani, ProTV!

Îmi permit rar luxul de a lipsi două zile de la pupitrul ştirilor, dar aveam o întâlnire familială, în Franţa, deci iată-mă plecată. Desigur însă că pe modelul structurii mele sau a felului în care m-am educat poate, prin natura profesiei, vreau să fac cât mai multe în cele trei zile de răsfăţ pe Coasta de Azur. Aşadar, 3 oraşe sunt obligatoriu de bifat, iar în fiecare dintre ele avem o mulţime de lucruri de făcut. Repede, repede, repede.

Într-o seară din această mini-vacanţă de tip cantonament, ca toate vacanţele mele de altfel, ajung împreună cu soţul meu într-un mic restaurant cochet din Èze. Nici nu mă aşez bine la masă că mă izbeşte mesajul scris cu cretă pe o tablă din faţa mea: „Cei grăbiţi (presaţi) au plecat deja. Alegeţi ce v-ar plăcea să mâncaţi şi daţi-ne timp să va răsfăţăm”. Aproape că nu înţeleg… adică o să aşteptăm mult până o să vină mâncarea, nu??? Că asta pricep eu. Însă, că să fiu sigură de traducerea mea din franceză, îl rog pe ospătar să-mi explice ce a dorit să ne transmită autorul.

„Am pus acest afiş pentru că au fost clienţi care s-au plâns de timpul de aşteptare, chiar dacă noi îl considerăm normal”. Brusc, realizez cât de diferit se vede „aşteptarea” de pe cele două părţi ale tejghelei şi încerc să-mi explic. De fapt, percepţia este diametral opusă, nu pentru că acum bucătării sunt mai lenţi sau mâncarea e mai complicată, ci pentru că mulţi dintre noi, cei care ne permitem să mergem la restaurant toată ziua bună ziua, am ajuns să privim restaurantul ca pe o cantină de tip „împinge tava”, unde mâncarea este deja în vitrină, iar noi „băgăm ceva sub nas”, cum ar zice tata, fără să ne prea pese ce, ca să nu ne mai fie foame şi putem fugi către urmatoarul task.

Pentru noi, restaurantul nu mai este ce era şi poate ce ar fi bine să rămână: un loc privilegiat, unde ne ducem cu o ocazie deosebită, în primul rând ca să petrecem TIMP cu ceilalţi meseni, ca să ne simţim bine, să STĂM de vorbă. Toate acestea, desigur, în jurul unui meniu sofisticat, pregătit atent şi fără grabă de un chef iscusit. Iar dacă nu avem timp, ar trebui să mergem la fast food unde putem să ne supărăm dacă nu vine burgerul în câteva minute, că de aceea se numeşte „fast”…

Dimineaţa următoare întâmplării din povestea mea deschid televizorul şi o revăd cu plăcere, invitată la una dintre emisiunile mele preferate, pe Sylvie Vartan. Şi ce zice ea? Că percepe graba aceasta nebunească a noii generaţii ca o formă de violenţă. „Nepoţii nu mai trăiesc momentele acelea în care doar stăteau pe genunchii bunicilor şi contemplau…”, mai spunea artista. Vorbele ei m-au convins să scriu acest articol. Au fost ca un semn cum că observaţiile mele de cu o seară înainte ar avea sens.

În plus, m-a făcut să mă gândesc că e bine să mai şi stai. Doar să stai şi să cugeţi. ☺ Sper să-mi şi iasă măcar din când în când. Cu siguranţă însă, n-o să mai bat din picior în aşteptarea mesei la restaurant.

O să mă gândesc la duminicile în care, copil fiind, ieşeam la prânz cu ai mei la Capşa, Athénée Palace, Lido, şi îmi doream ca masă să dureze o veşnicie. Pentru că-mi plăcea să stau cu ei la poveşti, îmi plăceau atmosfera restaurantului şi faptul că puteam să intru în vorbă cu oameni de la alte mese. V-am mai povestit cum comandam inevitabil alune şi pește că mi se părea că sună bine? Nu? Poate o să vă povestesc într-un articol viitor, pentru că acum trebuie să fug. Am o transmisiune LIVE la ora 19:00. FIX. Şi asta sigur nu poate să fie la 19.01.