Alexandra Silocea, pianistă: ”Cred că publicul de astăzi nu mai caută doar interpretări extraordinare, ci și autenticitate”
Foto: Anca Arambasa
Alexandra Silocea este una dintre cele mai apreciate pianiste românce, pe care o veți puteți asculta și admira în cadrul unui eveniment cultural atipic, Porumbacool X Kuriozum, care are loc pe 7 iunie, de la ora 18.00, la Șura Lu’ Escana, din Porumbacu de Sus, Sibiu. Alexandra Silocea (42 de ani) a cântat pe cele mai mari scene ale lumii la pianul ei Bösendorfer- din Europa până în Statele Unite, unde a încântat publicul cu repertoriul ei vast. Alexandra Silocea ne vorbește într-un interviu în exclusivitate despre felul în care aude acesta lumea, dar și despre emoțiile, curiozitatea, energia și chiar îndoielile cu care trăiește fiecare reprezentație muzicală.
Pe 7 iunie veți reveni în fața publicului din România, într-un spațiu atipic și mult mai intim decât marile săli de concert în care cântați de obicei. Cum credeți că va fi această reîntâlnire cu publicul, la Porumbacool X Kuriozum – Alexandra Silocea, și ce are special pentru dumneavoastră un concert într-un cadru atât de apropiat de oameni?
Reîntâlnirea cu publicul din România are întotdeauna ceva special pentru mine, există o intensitate aparte pe care o simt de fiecare dată când cânt aici. La Porumbacool x Kuriozum, contextul este cu atât mai intim și mai viu. Mă bucur foarte mult să interpretez în cadrul primului eveniment public organizat la Șura Lu’ Escana, un spațiu cultural construit în jurul ideii de comunitate și artă, de care cred că avem profundă nevoie în România. Îmi plac locurile care creează proximitate reală între artist și public, acest tip de experiență schimbă complet energia unui concert.
Programul serii traversează Franța, Spania, Argentina și ajunge până la influențe românești, iar finalul cu „La Valse” de Ravel promite o explozie de energie. Cum ați construit acest parcurs muzical și de ce simțiți că această reprezentație va fi una specială pentru dumneavoastră?
Am construit acest parcurs muzical cu gândul la începuturi, care sunt întotdeauna un amestec de energie, emoție, curiozitate și uneori chiar puțin dubiu. Îmi place ideea ca un nou început să fie însoțit de un repertoriu expansiv, plin de elan și vitalitate, aproape ca o călătorie emoțională și senzorială, nu doar geografică. Îmi place foarte mult ideea de a pune în dialog lumi muzicale diferite – eleganța și rafinamentul francez, pasiunea și ritmul spaniol, melancolia și intensitatea argentiniană, dar și acel filon românesc foarte profund și autentic.
Deși fiecare univers are identitatea lui, toate aceste muzici au în comun dansul, culoarea, nostalgia și o anumită libertate interioară. Iar programul crește treptat în energie și tensiune până la La Valse de Maurice Ravel, care pentru mine este una dintre cele mai fascinante și tulburătoare lucrări scrise vreodată. Nu este doar un vals – este aproape o lume care se construiește și se destramă în același timp.
Ați povestit că, la început, nu dumneavoastră ați mers spre pian, ci pianul a venit către dumneavoastră, la îndemnul unei învățătoare. Privind înapoi, simțiți că muzica v-a ales înainte să o alegeți dumneavoastră?
Cred că este o alegere conștientă pe care o fac zilnic. Poate că întâlnirea cu pianul a fost începutul, dar continuarea este scrisă în fiecare zi prin disciplină, prin curiozitate și prin toate micile decizii pe care le iei ca artist. Muzica nu este doar un destin romantic care ți se întâmplă. Este o construcție foarte lucidă și asumată.
Spuneați, cu sinceritate și umor, că nu aveați „degete de pianistă”, iar mâinile dumneavoastră sunt încă surprinzător de mici pentru o pianistă. Cum ați transformat această aparentă limitare într-o forță și ce v-a învățat despre disciplină și identitate artistică?
Da, este adevărat – încă am mâini foarte mici pentru repertoriul pe care îl cânt, iar la început am auzit de multe ori că nu am „mâini de pianistă”. Dar poate tocmai asta m-a obligat să găsesc alte resurse: flexibilitate, inteligență tehnică, imaginație sonoră și foarte multă perseverență.
Când nu poți conta doar pe avantajul fizic, înveți să construiești totul mult mai conștient. Fiecare mișcare, fiecare schimbare de greutate, fiecare culoare sonoră devine rezultatul unei căutări foarte precise. Într-un fel, această limitare m-a făcut să ascult mai profund și să caut mereu naturalețea în locul forței brute.
Și cred că asta m-a învățat ceva foarte important despre identitatea artistică: să nu încerci să devii copia unui ideal exterior. În muzică, la fel ca în viață, se întâmplă ca uneori exact vulnerabilitățile sau diferențele tale să devină ceea ce te definește cel mai puternic.
Astăzi privesc acele „mâini mici” aproape cu recunoștință, pentru că m-au obligat să dezvolt nu doar disciplină, ci și răbdare, creativitate și o relație foarte personală cu instrumentul. Un artist nu este definit de dimensiunea mâinilor sale, ci de profunzimea și autenticitatea expresiei sale.
Sunteți ambasador Bösendorfer și cântați la aceste piane de aproape un sfert de secol. Dacă ar fi să traduceți relația dumneavoastră cu pianul în emoții, culori, mirosuri sau alte simțuri, cum ar arăta această legătură? Există o anumită aromă sau o stare pe care o asociați cu fiecare concert?
Relația mea cu pianele Bösendorfer este una emoțională și afectivă. După atâția ani, nu simt că mă așez pur și simplu la un instrument, ci că intru într-un spațiu sonor familiar, viu, cu o personalitate proprie.
Dacă ar fi să traduc această legătură, cred că ar fi tonuri calde – auriu, catifea, nuanțe de lemn și lumină de apus vienez. Bösendorfer are pentru mine ceva profund uman în sunet: o combinație de noblețe, melancolie și căldură. Este un pian care impresionează prin putere, dar și unul care îți permite să vorbești în șoaptă.
Și da, asociez foarte des concertele cu anumite stări și chiar cu anumite arome. Există senzația scenei înainte de concert – forfotă, liniște, emoție, neliniște și puțină (sau mai multă) adrenalină. Uneori port același parfum la concerte importante, tocmai pentru că memoria olfactivă este foarte puternică și mă poate readuce instantaneu într-o anumită stare emoțională.
Cred că, pentru artiști, muzica nu este niciodată doar sunet. Ea devine lumină, culoare, respirație, energie, atmosferă. Iar după aproape un sfert de secol alături de Bösendorfer, această legătură face parte din identitatea mea artistică și emoțională.
Dacă mă gândesc la Porumbacu, primul lucru care îmi vine în minte este natura și liniștea acestui loc special aflat între șes și munte. Există ceva foarte vindecător în apropierea aceasta de natură, și cred că muzica se transformă complet într-un astfel de context.
Cum se aude lumea pentru o pianistă? Asociați anumite sunete cu oameni, locuri sau stări de spirit? Și, dincolo de muzică, ce sunet are pentru dumneavoastră viața de zi cu zi?
Sunetul cafelei de dimineață. Lăsând gluma la o parte, chiar este unul dintre sunetele și ritualurile mele preferate.
Cred că, pentru un muzician, lumea devine foarte repede un univers al sonorităților. Aud ritmuri în pași, în trenuri, în ploaie, în felul în care cineva închide o ușă sau își rostește numele.
Dar, dincolo de muzică, viața de zi cu zi are pentru mine cele mai importante sunete: vocile copiilor mei, râsul lor. Sunt sunete imperfecte uneori, spontane, vii – și tocmai de aceea atât de emoționante. Cred că adevărata muzică a vieții nu este întotdeauna pe scenă, ci în aceste fragmente mici și sincere pe care, poate, nici nu le observăm suficient.
Obișnuiți să cântați la pian doar pentru dv.? Când nu vă aude nimeni altcineva? Nu la repetiții sau în contexte asociate cu viitoare evenimente, există reprezentații intime, pentru dv înșivă?
Da… și, sincer, cele mai speciale momente sunt cele în care cânt acasă cu copiii mei. Unul la vioară, celălalt la trompetă, iar eu la pian. Nu există public, nu există presiune, nu există perfecțiune – doar noi și muzica.
Sunt momente foarte emoționante pentru mine, pentru că atunci simt cel mai profund de ce iubesc muzica. Nu ca profesie sau ca scenă, ci ca limbaj al familiei, al afecțiunii și al timpului petrecut împreună. Uneori mă opresc și realizez că, dintre toate aplauzele și marile săli de concert, aceste clipe intime vor rămâne poate cele mai prețioase amintiri ale mele.
Mulți artiști clasici preferă discreția și o anumită distanță față de public, însă dumneavoastră ați ales să rămâneți foarte prezentă și deschisă – inclusiv prin podcastul „Piano Fortissimo” și prin dialogul constant cu oamenii din online. A fost aceasta o alegere conștientă încă de la început – aceea de a lăsa ușa deschisă către universul dumneavoastră artistic și personal?
Da, a fost o alegere foarte conștientă. Cred că mult timp muzica clasică a fost percepută ca un univers puțin inaccesibil, aproape intimidant, iar eu am simțit mereu nevoia să creez punți între scenă și oameni.
Pentru mine, a vorbi despre muzică, despre emoțiile, fragilitățile și realitatea din spatele unei cariere artistice nu diminuează misterul artei, ci îl face mai uman și mai apropiat. Podcastul Piano Fortissimo s-a născut exact din această dorință: de a arăta cine sunt artiștii dincolo de aplauze și perfecțiune – cu întrebările, vulnerabilitățile și pasiunile lor.
Cred că publicul de astăzi nu mai caută doar interpretări extraordinare, ci și autenticitate. Iar online-ul, atunci când este folosit sincer și cu măsură, poate deveni un spațiu extraordinar de dialog și inspirație.
Desigur, există și o parte foarte intimă a vieții mele pe care o protejez. Dar nu mi-am dorit niciodată să construiesc o distanță artificială. Muzica există pentru a crea conexiune, iar eu cred profund în această apropiere umană dintre artist și public. Din acest motiv creez concepte care ies din granițele recitalului clasic și care aduc împreună mai multe forme de expresie: poezie, dans contemporan, arte vizuale, muzică și dialog.
Ați creat concepte originale precum „Klimt meets Bösendorfer – Ver Sacrum”, în care muzica se întâlnește cu poezia, dansul, artele vizuale și chiar cu experiențele olfactive. Cum se naște dorința de a construi astfel de universuri interdisciplinare și ce satisfacție interioară vă oferă concertele din spații neconvenționale, precum Porumbacool X Kuriozum?
Îmi place enorm să cânt în spații neconvenționale și să simt publicul foarte aproape de mine. Îmi oferă un tip de energie și libertate artistică diferit de cel din marile săli de concert. Este pentru prima dată când interpretez într-o șură restaurată și sunt foarte curioasă să aud primele note ale pianului Bösendorfer într-un astfel de spațiu. În același timp, mă bucură foarte mult că la Porumbacu va veni pentru prima dată în România Gala No. 1 de la Kaunus – un scaun de pian creat special pentru experiența artistică și pentru relația foarte intimă dintre pianist și instrument. Fiind ambasador Kaunus, simt că există o continuitate firească între eleganța și sensibilitatea unui Bösendorfer și filosofia Kaunus, unde designul, confortul și arta se întâlnesc firesc, fără ostentație.
Dorința de a construi universuri interdisciplinare s-a accentuat în perioada pandemiei, când am început să explorez mai profund relația dintre muzică și alte forme de artă și am urmat un masterat în management cultural. Mi-am dorit mereu să creez punți între publicuri diferite: iubitori de muzică, de poezie, de arte vizuale sau de experiențe imersive. Aceste proiecte mă provoacă enorm și mă ajută să cresc artistic prin fiecare reacție și fiecare spațiu nou pe care îl descopăr.
O să fie o reprezentație apropiată de natură, de un spațiu în care tradițiile și ancestralul au un spectru puternic, care sunt elementele cu care de-abia așteptați să vă întâlniți sau să vă reîntâlniți în acest context?
Cred că astfel de locuri ne reamintesc ceva ce, în ritmul vieții moderne, uităm foarte ușor: legătura profundă dintre om, natură și artă. La Porumbacu de Sus simt că muzica poate respira altfel – mai liber, mai organic, aproape ritualic.
Abia aștept liniștea aceea specială pe care o găsești doar în apropierea naturii: ciripitul păsărilor, aerul, lumina de seară, sentimentul că timpul încetinește. În astfel de contexte, muzica nu mai este doar un concert, ci devine o experiență colectivă, aproape meditativă.
Și mă emoționează foarte mult întâlnirea cu acel strat ancestral al locului – tradițiile, memoria, rădăcinile. Am citit recent despre importanța șurii în comunitățile tradiționale românești, despre felul în care devenea un spațiu al coeziunii sociale și culturale, locul în care oamenii se întâlneau, dansau, construiau legături și memorie colectivă. Mi se pare extraordinar că un astfel de spațiu capătă astăzi o nouă viață prin artă contemporană și muzică. Cred că muzica clasică are și ea ceva profund ancestral: transmite emoții și povești din generație în generație, fără nevoie de traducere. Tocmai de aceea simt că un astfel de concert are o sinceritate și o intensitate aparte. Mă bucur foarte mult că pot adăuga această șură în „portofoliul” meu de spații neașteptate în care muzica clasică poate exista și respira altfel. Și, bineînțeles, abia aștept să fiu înconjurată de oameni care iubesc muzica și arta.
Ce luați dumneavoastră de la public, dincolo de aplauze?
Dincolo de aplauze, iau energie umană și un sentiment profund de conexiune. Uneori simți în sală o tăcere specială, o respirație comună, și atunci înțelegi că muzica a ajuns cu adevărat la oameni. Pentru mine, acelea sunt cele mai importante momente.
Publicul îmi oferă de multe ori ceva imposibil de explicat în cuvinte: curaj, emoție, vulnerabilitate. Există seri în care simt că nu doar eu ofer ceva scenei, ci și publicul îmi oferă înapoi o stare care schimbă complet concertul.
Și poate cel mai emoționant lucru este când oamenii vin după concert și îmi spun că o anumită piesă le-a trezit o amintire, i-a făcut să plângă sau să simtă liniște. Atunci realizez că muzica a fost trăită împreună.
Simt asta foarte puternic și în online. De multe ori primesc mesaje de la oameni din colțuri complet diferite ale lumii care îmi spun că au început să asculte muzică clasică datorită unui videoclip sau că un anumit moment i-a însoțit într-o perioadă dificilă din viață. Cred că, dincolo de tehnologie și de ecrane, există o nevoie foarte profundă de emoție reală. Iar pentru mine este extraordinar că muzica poate crea această legătură umană atât pe scenă, cât și printr-un simplu telefon.
Foto: Anca Arambasa
Alexandra Silocea este una dintre cele mai apreciate pianiste românce, pe care o veți puteți asculta și admira în cadrul unui eveniment cultural atipic, Porumbacool X Kuriozum, care are loc pe 7 iunie, de la ora 18.00, la Șura Lu’ Escana, din Porumbacu de Sus, Sibiu. Alexandra Silocea (42 de ani) a cântat pe cele mai mari scene ale lumii la pianul ei Bösendorfer- din Europa până în Statele Unite, unde a încântat publicul cu repertoriul ei vast. Alexandra Silocea ne vorbește într-un interviu în exclusivitate despre felul în care aude acesta lumea, dar și despre emoțiile, curiozitatea, energia și chiar îndoielile cu care trăiește fiecare reprezentație muzicală.
Pe 7 iunie veți reveni în fața publicului din România, într-un spațiu atipic și mult mai intim decât marile săli de concert în care cântați de obicei. Cum credeți că va fi această reîntâlnire cu publicul, la Porumbacool X Kuriozum – Alexandra Silocea, și ce are special pentru dumneavoastră un concert într-un cadru atât de apropiat de oameni?
Reîntâlnirea cu publicul din România are întotdeauna ceva special pentru mine, există o intensitate aparte pe care o simt de fiecare dată când cânt aici. La Porumbacool x Kuriozum, contextul este cu atât mai intim și mai viu. Mă bucur foarte mult să interpretez în cadrul primului eveniment public organizat la Șura Lu’ Escana, un spațiu cultural construit în jurul ideii de comunitate și artă, de care cred că avem profundă nevoie în România. Îmi plac locurile care creează proximitate reală între artist și public, acest tip de experiență schimbă complet energia unui concert.
Programul serii traversează Franța, Spania, Argentina și ajunge până la influențe românești, iar finalul cu „La Valse” de Ravel promite o explozie de energie. Cum ați construit acest parcurs muzical și de ce simțiți că această reprezentație va fi una specială pentru dumneavoastră?
Am construit acest parcurs muzical cu gândul la începuturi, care sunt întotdeauna un amestec de energie, emoție, curiozitate și uneori chiar puțin dubiu. Îmi place ideea ca un nou început să fie însoțit de un repertoriu expansiv, plin de elan și vitalitate, aproape ca o călătorie emoțională și senzorială, nu doar geografică. Îmi place foarte mult ideea de a pune în dialog lumi muzicale diferite – eleganța și rafinamentul francez, pasiunea și ritmul spaniol, melancolia și intensitatea argentiniană, dar și acel filon românesc foarte profund și autentic.
Deși fiecare univers are identitatea lui, toate aceste muzici au în comun dansul, culoarea, nostalgia și o anumită libertate interioară. Iar programul crește treptat în energie și tensiune până la La Valse de Maurice Ravel, care pentru mine este una dintre cele mai fascinante și tulburătoare lucrări scrise vreodată. Nu este doar un vals – este aproape o lume care se construiește și se destramă în același timp.
Ați povestit că, la început, nu dumneavoastră ați mers spre pian, ci pianul a venit către dumneavoastră, la îndemnul unei învățătoare. Privind înapoi, simțiți că muzica v-a ales înainte să o alegeți dumneavoastră?
Cred că este o alegere conștientă pe care o fac zilnic. Poate că întâlnirea cu pianul a fost începutul, dar continuarea este scrisă în fiecare zi prin disciplină, prin curiozitate și prin toate micile decizii pe care le iei ca artist. Muzica nu este doar un destin romantic care ți se întâmplă. Este o construcție foarte lucidă și asumată.
Spuneați, cu sinceritate și umor, că nu aveați „degete de pianistă”, iar mâinile dumneavoastră sunt încă surprinzător de mici pentru o pianistă. Cum ați transformat această aparentă limitare într-o forță și ce v-a învățat despre disciplină și identitate artistică?
Da, este adevărat – încă am mâini foarte mici pentru repertoriul pe care îl cânt, iar la început am auzit de multe ori că nu am „mâini de pianistă”. Dar poate tocmai asta m-a obligat să găsesc alte resurse: flexibilitate, inteligență tehnică, imaginație sonoră și foarte multă perseverență.
Când nu poți conta doar pe avantajul fizic, înveți să construiești totul mult mai conștient. Fiecare mișcare, fiecare schimbare de greutate, fiecare culoare sonoră devine rezultatul unei căutări foarte precise. Într-un fel, această limitare m-a făcut să ascult mai profund și să caut mereu naturalețea în locul forței brute.
Și cred că asta m-a învățat ceva foarte important despre identitatea artistică: să nu încerci să devii copia unui ideal exterior. În muzică, la fel ca în viață, se întâmplă ca uneori exact vulnerabilitățile sau diferențele tale să devină ceea ce te definește cel mai puternic.
Astăzi privesc acele „mâini mici” aproape cu recunoștință, pentru că m-au obligat să dezvolt nu doar disciplină, ci și răbdare, creativitate și o relație foarte personală cu instrumentul. Un artist nu este definit de dimensiunea mâinilor sale, ci de profunzimea și autenticitatea expresiei sale.
Sunteți ambasador Bösendorfer și cântați la aceste piane de aproape un sfert de secol. Dacă ar fi să traduceți relația dumneavoastră cu pianul în emoții, culori, mirosuri sau alte simțuri, cum ar arăta această legătură? Există o anumită aromă sau o stare pe care o asociați cu fiecare concert?
Relația mea cu pianele Bösendorfer este una emoțională și afectivă. După atâția ani, nu simt că mă așez pur și simplu la un instrument, ci că intru într-un spațiu sonor familiar, viu, cu o personalitate proprie.
Dacă ar fi să traduc această legătură, cred că ar fi tonuri calde – auriu, catifea, nuanțe de lemn și lumină de apus vienez. Bösendorfer are pentru mine ceva profund uman în sunet: o combinație de noblețe, melancolie și căldură. Este un pian care impresionează prin putere, dar și unul care îți permite să vorbești în șoaptă.
Și da, asociez foarte des concertele cu anumite stări și chiar cu anumite arome. Există senzația scenei înainte de concert – forfotă, liniște, emoție, neliniște și puțină (sau mai multă) adrenalină. Uneori port același parfum la concerte importante, tocmai pentru că memoria olfactivă este foarte puternică și mă poate readuce instantaneu într-o anumită stare emoțională.
Cred că, pentru artiști, muzica nu este niciodată doar sunet. Ea devine lumină, culoare, respirație, energie, atmosferă. Iar după aproape un sfert de secol alături de Bösendorfer, această legătură face parte din identitatea mea artistică și emoțională.
Dacă mă gândesc la Porumbacu, primul lucru care îmi vine în minte este natura și liniștea acestui loc special aflat între șes și munte. Există ceva foarte vindecător în apropierea aceasta de natură, și cred că muzica se transformă complet într-un astfel de context.
Cum se aude lumea pentru o pianistă? Asociați anumite sunete cu oameni, locuri sau stări de spirit? Și, dincolo de muzică, ce sunet are pentru dumneavoastră viața de zi cu zi?
Sunetul cafelei de dimineață. Lăsând gluma la o parte, chiar este unul dintre sunetele și ritualurile mele preferate.
Cred că, pentru un muzician, lumea devine foarte repede un univers al sonorităților. Aud ritmuri în pași, în trenuri, în ploaie, în felul în care cineva închide o ușă sau își rostește numele.
Dar, dincolo de muzică, viața de zi cu zi are pentru mine cele mai importante sunete: vocile copiilor mei, râsul lor. Sunt sunete imperfecte uneori, spontane, vii – și tocmai de aceea atât de emoționante. Cred că adevărata muzică a vieții nu este întotdeauna pe scenă, ci în aceste fragmente mici și sincere pe care, poate, nici nu le observăm suficient.
Obișnuiți să cântați la pian doar pentru dv.? Când nu vă aude nimeni altcineva? Nu la repetiții sau în contexte asociate cu viitoare evenimente, există reprezentații intime, pentru dv înșivă?
Da… și, sincer, cele mai speciale momente sunt cele în care cânt acasă cu copiii mei. Unul la vioară, celălalt la trompetă, iar eu la pian. Nu există public, nu există presiune, nu există perfecțiune – doar noi și muzica.
Sunt momente foarte emoționante pentru mine, pentru că atunci simt cel mai profund de ce iubesc muzica. Nu ca profesie sau ca scenă, ci ca limbaj al familiei, al afecțiunii și al timpului petrecut împreună. Uneori mă opresc și realizez că, dintre toate aplauzele și marile săli de concert, aceste clipe intime vor rămâne poate cele mai prețioase amintiri ale mele.
Mulți artiști clasici preferă discreția și o anumită distanță față de public, însă dumneavoastră ați ales să rămâneți foarte prezentă și deschisă – inclusiv prin podcastul „Piano Fortissimo” și prin dialogul constant cu oamenii din online. A fost aceasta o alegere conștientă încă de la început – aceea de a lăsa ușa deschisă către universul dumneavoastră artistic și personal?
Da, a fost o alegere foarte conștientă. Cred că mult timp muzica clasică a fost percepută ca un univers puțin inaccesibil, aproape intimidant, iar eu am simțit mereu nevoia să creez punți între scenă și oameni.
Pentru mine, a vorbi despre muzică, despre emoțiile, fragilitățile și realitatea din spatele unei cariere artistice nu diminuează misterul artei, ci îl face mai uman și mai apropiat. Podcastul Piano Fortissimo s-a născut exact din această dorință: de a arăta cine sunt artiștii dincolo de aplauze și perfecțiune – cu întrebările, vulnerabilitățile și pasiunile lor.
Cred că publicul de astăzi nu mai caută doar interpretări extraordinare, ci și autenticitate. Iar online-ul, atunci când este folosit sincer și cu măsură, poate deveni un spațiu extraordinar de dialog și inspirație.
Desigur, există și o parte foarte intimă a vieții mele pe care o protejez. Dar nu mi-am dorit niciodată să construiesc o distanță artificială. Muzica există pentru a crea conexiune, iar eu cred profund în această apropiere umană dintre artist și public. Din acest motiv creez concepte care ies din granițele recitalului clasic și care aduc împreună mai multe forme de expresie: poezie, dans contemporan, arte vizuale, muzică și dialog.
Ați creat concepte originale precum „Klimt meets Bösendorfer – Ver Sacrum”, în care muzica se întâlnește cu poezia, dansul, artele vizuale și chiar cu experiențele olfactive. Cum se naște dorința de a construi astfel de universuri interdisciplinare și ce satisfacție interioară vă oferă concertele din spații neconvenționale, precum Porumbacool X Kuriozum?
Îmi place enorm să cânt în spații neconvenționale și să simt publicul foarte aproape de mine. Îmi oferă un tip de energie și libertate artistică diferit de cel din marile săli de concert. Este pentru prima dată când interpretez într-o șură restaurată și sunt foarte curioasă să aud primele note ale pianului Bösendorfer într-un astfel de spațiu. În același timp, mă bucură foarte mult că la Porumbacu va veni pentru prima dată în România Gala No. 1 de la Kaunus – un scaun de pian creat special pentru experiența artistică și pentru relația foarte intimă dintre pianist și instrument. Fiind ambasador Kaunus, simt că există o continuitate firească între eleganța și sensibilitatea unui Bösendorfer și filosofia Kaunus, unde designul, confortul și arta se întâlnesc firesc, fără ostentație.
Dorința de a construi universuri interdisciplinare s-a accentuat în perioada pandemiei, când am început să explorez mai profund relația dintre muzică și alte forme de artă și am urmat un masterat în management cultural. Mi-am dorit mereu să creez punți între publicuri diferite: iubitori de muzică, de poezie, de arte vizuale sau de experiențe imersive. Aceste proiecte mă provoacă enorm și mă ajută să cresc artistic prin fiecare reacție și fiecare spațiu nou pe care îl descopăr.
O să fie o reprezentație apropiată de natură, de un spațiu în care tradițiile și ancestralul au un spectru puternic, care sunt elementele cu care de-abia așteptați să vă întâlniți sau să vă reîntâlniți în acest context?
Cred că astfel de locuri ne reamintesc ceva ce, în ritmul vieții moderne, uităm foarte ușor: legătura profundă dintre om, natură și artă. La Porumbacu de Sus simt că muzica poate respira altfel – mai liber, mai organic, aproape ritualic.
Abia aștept liniștea aceea specială pe care o găsești doar în apropierea naturii: ciripitul păsărilor, aerul, lumina de seară, sentimentul că timpul încetinește. În astfel de contexte, muzica nu mai este doar un concert, ci devine o experiență colectivă, aproape meditativă.
Și mă emoționează foarte mult întâlnirea cu acel strat ancestral al locului – tradițiile, memoria, rădăcinile. Am citit recent despre importanța șurii în comunitățile tradiționale românești, despre felul în care devenea un spațiu al coeziunii sociale și culturale, locul în care oamenii se întâlneau, dansau, construiau legături și memorie colectivă. Mi se pare extraordinar că un astfel de spațiu capătă astăzi o nouă viață prin artă contemporană și muzică. Cred că muzica clasică are și ea ceva profund ancestral: transmite emoții și povești din generație în generație, fără nevoie de traducere. Tocmai de aceea simt că un astfel de concert are o sinceritate și o intensitate aparte. Mă bucur foarte mult că pot adăuga această șură în „portofoliul” meu de spații neașteptate în care muzica clasică poate exista și respira altfel. Și, bineînțeles, abia aștept să fiu înconjurată de oameni care iubesc muzica și arta.
Ce luați dumneavoastră de la public, dincolo de aplauze?
Dincolo de aplauze, iau energie umană și un sentiment profund de conexiune. Uneori simți în sală o tăcere specială, o respirație comună, și atunci înțelegi că muzica a ajuns cu adevărat la oameni. Pentru mine, acelea sunt cele mai importante momente.
Publicul îmi oferă de multe ori ceva imposibil de explicat în cuvinte: curaj, emoție, vulnerabilitate. Există seri în care simt că nu doar eu ofer ceva scenei, ci și publicul îmi oferă înapoi o stare care schimbă complet concertul.
Și poate cel mai emoționant lucru este când oamenii vin după concert și îmi spun că o anumită piesă le-a trezit o amintire, i-a făcut să plângă sau să simtă liniște. Atunci realizez că muzica a fost trăită împreună.
Simt asta foarte puternic și în online. De multe ori primesc mesaje de la oameni din colțuri complet diferite ale lumii care îmi spun că au început să asculte muzică clasică datorită unui videoclip sau că un anumit moment i-a însoțit într-o perioadă dificilă din viață. Cred că, dincolo de tehnologie și de ecrane, există o nevoie foarte profundă de emoție reală. Iar pentru mine este extraordinar că muzica poate crea această legătură umană atât pe scenă, cât și printr-un simplu telefon.
