Raluca Anton, despre prețul invizibil al performanței

… sau când succesul cere mai mult decât suntem dispuși să recunoaștem. Text de Psiholog Dr. Raluca Anton.

Eu sunt unul dintre cei mai competitivi oameni pe care îi cunosc. Dacă îi întrebați pe cei apropiați mie care sunt unele dintre lucrurile care mă descriu, cel mai probabil printre primele ar fi și „ambiția”. Rar am fost prima la ceva, însă mereu mi-a plăcut să fiu printre primii. Psihologia nu a fost printre visele mele profesionale și, chiar dacă sună a clișeu, simt că ea m-a ales pe mine și nu eu pe ea. Dar atunci când am început primele cursuri de la facultate, am simțit și am știut că acela este locul meu. Mi-a plăcut mereu să mă implic în diverse proiecte, să mă fac remarcată prin ceea ce fac și spun, și mi-a ieșit asta pentru că am avut ce a fost nevoie în bagajul cu care am plecat de acasă. Însă acest articol nu este despre mine, ci este despre faptul că pot să confirm, din proprie experiență, ceea ce voi descrie mai jos din studiile din psihologie.

Ne este ușor să vorbim despre reușitele noastre, poate chiar să vorbim despre momente în care lucrurile nu au ieșit, și dacă mai presărăm asta și cu puțină autoironie pot ieși bune momente de socializare. Însă cu câtă lejeritate vorbim despre durerea și prețul plătit pentru performanță?

Odată cu creșterea mea profesională, am început să cunosc oameni performanți și vizibili din diverse domenii – sportivi, actori, antreprenori, politicieni, activiști etc. Și, pe lângă multa apreciere pe care am văzut că acești oameni o primesc, am putut să văd și multă suferință. Un preț plătit pentru călătoria lor înspre succesul din acel moment. Lucruri despre care nu vorbim cu atât de multă lejeritate, pentru că avem senzația că acestea ne-ar putea, poate, anula performanța obținută. În cultura performanței vorbim mult despre rezultate și mult mai puțin despre pierderi. Cu toate acestea, performanța are întotdeauna un preț invizibil. Fiecare investiție mare într-o direcție (carieră, succes, statut, imagine) implică renunțări tăcute: timp, relații, joacă, odihnă, sens.

Atunci când reușim într-un domeniu, pierdem câteva lucruri pe care îmi doresc să le punctez aici și, pornind de la ele, să vă invit la autoreflecție:

Timpul psihic (și fizic) liber – fiecare dintre noi avem nevoie de un spațiu interior în care nu trebuie să demonstrăm nimic. Un spațiu care să fie despre joacă, rătăcire, reflecție, uitat în zare, orice simțim că ne încarcă. Atunci când mintea noastră este setată exclusiv în direcția performanței, pierdem conexiunea cu acest spațiu psihic construit pentru a ne fi resursă.

Relațiile se transformă – uneori ajungem să investim în prietenii fără sens doar pentru că „ajută”, conversațiile pot să nu fie cu adevărat semnificative, dar sunt întreținute pentru că „dă bine”. Ne putem implica în evenimente unde, în fond, nu obținem ceva util. În timp ce facem asta, sunt șanse mari să ne deconectăm de relațiile care aduc sens în viața noastră (prieteniile care ne sunt sprijin, partenerii de viață, copiii, familia de origine, propria persoană), ajungând să amânăm, pe un termen nedefinit, investirea în relații cu adevărat semnificative.

Corpul – performanța este adesea susținută pe termen scurt de adrenalină, dar plătită pe termen lung de corp. Suprasolicitarea devine normă, nu excepție, iar corpul ajunge să fie ultimul spațiu de protest atunci când apar epuizarea, anxietatea și alte somatizări.

Identitatea – atunci când valoarea noastră personală este legată aproape exclusiv de performanță, identitatea noastră se contractă, devenind limitată la credințe de tipul „sunt valoros doar când reușesc”; atunci apar frica de pauză, frica de eșec, frica de pierdere a statutului. Întrebările esențiale aici sunt: „Ce se întâmplă cu sinele meu, cu identitatea mea, cu cine sunt eu ca om, atunci când performanța nu mai este posibilă?” și „Ce se întâmplă cu părți din mine pe care nu le percep ca fiind competitive sau valoroase social?”. Din păcate, succesul ne îngustează existența atunci când devine criteriul principal care dă valoare propriei vieți.

Validarea externă – funcționează ca un puternic anestezic emoțional temporar și are o mare putere de a masca goluri: oboseala, singurătatea, pierderea de sens. Societatea validează efortul doar dacă produce rezultate vizibile, iar asta ne face să ne uităm constant în exterior pentru a vedea dacă ceilalți văd și primesc ceea ce facem.

Ce e de făcut? Problema nu este performanța în sine, ci lipsa conștientizării costurilor și lipsa alegerii conștiente. Să pot să îmi dau seama dacă performanța este ceva ce fac compulsiv sau dacă o fac pentru că este un moment potrivit pentru mine. Și apoi, tot conștient, să îmi permit să iau o pauză pentru a mă reconecta la acel spațiu interior care este despre resurse, la a avea grijă de relațiile mele, la a mă conecta la acele părți din mine care nu sunt despre performanță. Abia atunci putem vorbi despre alegeri și nu despre nevoia de a demonstra. Abia atunci ne putem da seama cum arată, pentru fiecare dintre noi, succesul care ne susține și nu cel care consumă părți din noi.

În final, întrebarea cu care vreau să vă las este: „Când mă gândesc la performanță, ce sunt dispus(ă) să plătesc și ce nu mai vreau să pierd?”