Radu Jude: „Nu poți fugi de tehnologie dacă vrei să faci film”
Cunoscut pentru abordarea unor teme incomode pe un ton acid și ironic, Radu Jude explorează trecutul și prezentul în filmele sale. Într-un interviu semnat de Cătălin Anchidin pentru A List Magazine, Jude vorbește despre „Kontinental ’25” film care a avut premiera națională la TIFF.
De la ficțiune la documentar, de la film de epocă la creații de montaj, prin explorarea peisajului capitalist urban sau dezvăluirea celor mai surprinzătoare arhive, Radu Jude vine cu un discurs franc, fără menajamente.
Trei urși la Berlinale, un Glob de cristal la Karlovy Vary, mai mulți leoparzi la Locarno, și mi-ar lua o pagină să continui cu toate premiile câștigate. Ai făcut un inventar cu toate trofeele adunate de-a lungul timpului? E vreunul la care ții foarte mult? Care e relația ta cu premiile?
Există un astfel de inventar în fișele cu care aplicăm la finanțări și unde lucrurile astea contează într-o anumită măsură. Altfel, sigur că mă bucur când munca la un film e recunoscută (inclusiv printr-un premiu), mai ales că asta se răsfrânge asupra tuturor celor care au făcut filmul posibil, asupra tuturor celor care au lucrat la film. În plus, cred că premiile spun mai multe despre juriile care le acordă decât despre filmele care le primesc, și în sensul ăsta pot spune că sunt foarte bucuros că am reușit să impun un premiu pentru Music de Angela Schanelec.
Ai filmat „Kontinental ’25” cu un iPhone, deci nu fugi de tehnologie. Care e relația ta cu AI-ul?
Cinemaul e în mod fundamental o artă legată de tehnologie, deci nu poți fugi de tehnologie dacă vrei să faci film. Mă bucură democratizarea accesului la tehnologia pentru filmare, sper că se vor face din ce în ce mai multe filme, posibilitățile există din belșug și la prețuri mult mai mici decât acum 20 de ani. Mă interesează mult imaginile generate cu AI, am folosit câteva în noul meu film, Dracula, care va fi lansat cel mai probabil în toamnă. Cel care m-a a ajutat în această întreprindere a fost Vlaicu Golcea, căruia îi mulțumesc încă o dată pentru colaborare, e un tip grozav și cu gusturi asemănătoare cu ale mele, iar ăsta nu e, bineînțeles, un compliment…
Am revăzut în weekend „Cea mai fericită fată din lume”, debutul tău în lungmetraj și mă gândeam că toate personajele tale feminine se răzvrătesc într-un fel sau altul, duc mereu o luptă și țin mult la principiile lor. Adolescenta Frățilă Delia Cristina de atunci e Orsolya Ionescu, Mariana Marin sau Angela Răducani de astăzi?
E o idee tentantă, dar nu pot comenta prea mult, pentru că în cazul fiecărui film a existat o altă motivație care a dus la respectivul personaj. Dar da, cred că se poate gândi o astfel de legătură.
Ești cel mai activ regizor român. În fiecare an lansezi cel puțin un film, uneori chiar și trei, unii colegi regizori au început chiar să spună că nu mai au loc de tine iar echipele de producție spun că tu ai devenit o industrie. Cum te vezi tu în contextul cinematografic românesc?
Dragă Cătălin, cum îți cunosc un pic umorul, sunt sigur că realizezi că cele 12-13 filme pe care le-am făcut nu înseamnă deloc că sunt un regizor „activ”, pentru că atunci ce am mai spune despre cineva ca Louis Feuillade (705 filme), Michael Curtiz (179 filme) sau contemporanul nostru, Takashi Miike, autor al peste 120 de filme and counting? În plus, acești „unii colegi regizori” pe care îi menționezi par să fie „oamenii de bine” sau „grupurile de patrioți” de acum niște ani buni, simplu paravan cu ajutorul căruia cine avea chef să aducă mici insinuări de un fel sau altul se putea pune ușor la adăpost. Spun asta și pentru că colegii pe care îi știu eu fac filmele în funcție de propriul metabolism creativ, de accesul la finanțări, de numărul de zile de filmare pe care le pot obține, și de propria lor relație cu ceea ce numim valoare sau succes. Dacă întrebarea ta se leagă de accesul la finanțări, atunci te invit la puțină aritmetică, pe care am mai practicat-o și acum câțiva ani, când alți „oameni de bine” erau îngrijorați de numărul filmelor mele. Arătam atunci că bugetul adunat al celor trei filme pe care tocmai le făcusem (Tipografic majuscul, Ieșirea trenurilor din gară și Babardeală cu bucluc sau porno balamuc) e mai mic decât al unui singur film românesc relativ bine finanțat. În plus, Ieșirea trenurilor din gară a fost o producție independentă, susținută de Ada Solomon și la care eu am lucrat gratis. La fel și acum, bugetul adunat al ultimelor mele patru filme, (Opt ilustrate din lumea ideală, Sleep #2, Kontinental ’25, și încă nelansatul Dracula) nu egalează bugetul unui singur film românesc mai serios. Două din ele, Sleep #2 și Kontinental ’25, au fost realizate în regim independent, zilele mele de filmare sunt în general puține și nu știu câți regizori s-ar coborâ la așa ceva (5 zile pentru Tipografic majuscul, 10 pentru Kontinental ’25), așa cum nu știu câți ar fi dispuși să filmeze pe iPhone, fără lumini, cu o echipă minimală, doar ca să facă filmele. Oricum, eu văd că producția românească de filme e într-o creștere îmbucurătoare, nu avem decât să consultăm lista (parțială) pe care Ionuț Mareș a făcut-o la început de an, deci nu te îngrijora.
Ești un consumator de TikTok, conectat cu generația Z – cum te raportezi la valul comercial de film românesc? Ai văzut ceva din marile succese de box office?
Cred că cea mai frumoasă metaforă a cinemaului e cea oferită de Jonas Mekas, care îl vede ca pe un copac unde trunchiul e alcătuit de filmele narative, iar crengile de celelalte forme de cinema (film documentar, film experimental, film de montaj etc etc). Așa că mă raportez cu mult interes la orice tip de cinema, inclusiv la cel comercial pe care îl menționezi. Mi-au plăcut destule lucruri din Teambuilding, ba chiar am contemplat ideea de a invita în Dracula câțiva din actorii-vedetă de acolo (Micutzu, Matei Dima, Anca Dinicu etc.) Dar, cum bugetul filmului a fost la limită, abia mi l-am permis câteva zile pe Șerban Pavlu, așa că am renunțat rapid la idee, nici n-am îndrăznit să îi contactez. Mai adaug doar că, acum că în sfârșit avem o sănătoasă cinematografie comercială, sper să apară și alte forme care mi se pare că încă lipsesc – cinema experimental, cinema politic sau un cinema mult mai radical și mai agresiv în general.
Foto: Arhiva personala.
Cunoscut pentru abordarea unor teme incomode pe un ton acid și ironic, Radu Jude explorează trecutul și prezentul în filmele sale. Într-un interviu semnat de Cătălin Anchidin pentru A List Magazine, Jude vorbește despre „Kontinental ’25” film care a avut premiera națională la TIFF.
De la ficțiune la documentar, de la film de epocă la creații de montaj, prin explorarea peisajului capitalist urban sau dezvăluirea celor mai surprinzătoare arhive, Radu Jude vine cu un discurs franc, fără menajamente.
Trei urși la Berlinale, un Glob de cristal la Karlovy Vary, mai mulți leoparzi la Locarno, și mi-ar lua o pagină să continui cu toate premiile câștigate. Ai făcut un inventar cu toate trofeele adunate de-a lungul timpului? E vreunul la care ții foarte mult? Care e relația ta cu premiile?
Există un astfel de inventar în fișele cu care aplicăm la finanțări și unde lucrurile astea contează într-o anumită măsură. Altfel, sigur că mă bucur când munca la un film e recunoscută (inclusiv printr-un premiu), mai ales că asta se răsfrânge asupra tuturor celor care au făcut filmul posibil, asupra tuturor celor care au lucrat la film. În plus, cred că premiile spun mai multe despre juriile care le acordă decât despre filmele care le primesc, și în sensul ăsta pot spune că sunt foarte bucuros că am reușit să impun un premiu pentru Music de Angela Schanelec.
Ai filmat „Kontinental ’25” cu un iPhone, deci nu fugi de tehnologie. Care e relația ta cu AI-ul?
Cinemaul e în mod fundamental o artă legată de tehnologie, deci nu poți fugi de tehnologie dacă vrei să faci film. Mă bucură democratizarea accesului la tehnologia pentru filmare, sper că se vor face din ce în ce mai multe filme, posibilitățile există din belșug și la prețuri mult mai mici decât acum 20 de ani. Mă interesează mult imaginile generate cu AI, am folosit câteva în noul meu film, Dracula, care va fi lansat cel mai probabil în toamnă. Cel care m-a a ajutat în această întreprindere a fost Vlaicu Golcea, căruia îi mulțumesc încă o dată pentru colaborare, e un tip grozav și cu gusturi asemănătoare cu ale mele, iar ăsta nu e, bineînțeles, un compliment…
Am revăzut în weekend „Cea mai fericită fată din lume”, debutul tău în lungmetraj și mă gândeam că toate personajele tale feminine se răzvrătesc într-un fel sau altul, duc mereu o luptă și țin mult la principiile lor. Adolescenta Frățilă Delia Cristina de atunci e Orsolya Ionescu, Mariana Marin sau Angela Răducani de astăzi?
E o idee tentantă, dar nu pot comenta prea mult, pentru că în cazul fiecărui film a existat o altă motivație care a dus la respectivul personaj. Dar da, cred că se poate gândi o astfel de legătură.
Ești cel mai activ regizor român. În fiecare an lansezi cel puțin un film, uneori chiar și trei, unii colegi regizori au început chiar să spună că nu mai au loc de tine iar echipele de producție spun că tu ai devenit o industrie. Cum te vezi tu în contextul cinematografic românesc?
Dragă Cătălin, cum îți cunosc un pic umorul, sunt sigur că realizezi că cele 12-13 filme pe care le-am făcut nu înseamnă deloc că sunt un regizor „activ”, pentru că atunci ce am mai spune despre cineva ca Louis Feuillade (705 filme), Michael Curtiz (179 filme) sau contemporanul nostru, Takashi Miike, autor al peste 120 de filme and counting? În plus, acești „unii colegi regizori” pe care îi menționezi par să fie „oamenii de bine” sau „grupurile de patrioți” de acum niște ani buni, simplu paravan cu ajutorul căruia cine avea chef să aducă mici insinuări de un fel sau altul se putea pune ușor la adăpost. Spun asta și pentru că colegii pe care îi știu eu fac filmele în funcție de propriul metabolism creativ, de accesul la finanțări, de numărul de zile de filmare pe care le pot obține, și de propria lor relație cu ceea ce numim valoare sau succes. Dacă întrebarea ta se leagă de accesul la finanțări, atunci te invit la puțină aritmetică, pe care am mai practicat-o și acum câțiva ani, când alți „oameni de bine” erau îngrijorați de numărul filmelor mele. Arătam atunci că bugetul adunat al celor trei filme pe care tocmai le făcusem (Tipografic majuscul, Ieșirea trenurilor din gară și Babardeală cu bucluc sau porno balamuc) e mai mic decât al unui singur film românesc relativ bine finanțat. În plus, Ieșirea trenurilor din gară a fost o producție independentă, susținută de Ada Solomon și la care eu am lucrat gratis. La fel și acum, bugetul adunat al ultimelor mele patru filme, (Opt ilustrate din lumea ideală, Sleep #2, Kontinental ’25, și încă nelansatul Dracula) nu egalează bugetul unui singur film românesc mai serios. Două din ele, Sleep #2 și Kontinental ’25, au fost realizate în regim independent, zilele mele de filmare sunt în general puține și nu știu câți regizori s-ar coborâ la așa ceva (5 zile pentru Tipografic majuscul, 10 pentru Kontinental ’25), așa cum nu știu câți ar fi dispuși să filmeze pe iPhone, fără lumini, cu o echipă minimală, doar ca să facă filmele. Oricum, eu văd că producția românească de filme e într-o creștere îmbucurătoare, nu avem decât să consultăm lista (parțială) pe care Ionuț Mareș a făcut-o la început de an, deci nu te îngrijora.
Ești un consumator de TikTok, conectat cu generația Z – cum te raportezi la valul comercial de film românesc? Ai văzut ceva din marile succese de box office?
Cred că cea mai frumoasă metaforă a cinemaului e cea oferită de Jonas Mekas, care îl vede ca pe un copac unde trunchiul e alcătuit de filmele narative, iar crengile de celelalte forme de cinema (film documentar, film experimental, film de montaj etc etc). Așa că mă raportez cu mult interes la orice tip de cinema, inclusiv la cel comercial pe care îl menționezi. Mi-au plăcut destule lucruri din Teambuilding, ba chiar am contemplat ideea de a invita în Dracula câțiva din actorii-vedetă de acolo (Micutzu, Matei Dima, Anca Dinicu etc.) Dar, cum bugetul filmului a fost la limită, abia mi l-am permis câteva zile pe Șerban Pavlu, așa că am renunțat rapid la idee, nici n-am îndrăznit să îi contactez. Mai adaug doar că, acum că în sfârșit avem o sănătoasă cinematografie comercială, sper să apară și alte forme care mi se pare că încă lipsesc – cinema experimental, cinema politic sau un cinema mult mai radical și mai agresiv în general.
Foto: Arhiva personala.
