O relație începe abia atunci când se termină dragostea?

Adeseori, o relație de cuplu implică eforturi și compromisuri. Dar oare fac ele casă bună cu dragostea? Text de Crina Alexe.

În urmă cu câteva zile, pierdută printre postările de pe social media ale prietenilor mei, am dat peste această frază: Falling out of love is when your relationship finally begins („O relație începe abia în momentul în care nu mai ești îndrăgostit”). Fraza asta m-a urmărit de atunci, lipindu-se în capul meu de o alta, care mă urmărește și ea de ceva timp: „O relație implică eforturi și compromisuri”. Recunosc că perspectiva mea asupra relațiilor de cuplu, hrănită cu filme hollywoodiene și romane de dragoste, era incompatibilă cu ideea de compromis și efort, care vin la pachet cu conotații negative și o doză deloc neglijabilă de frustrare. În traducerea mea romantică, dragostea trebuia să curgă lin, fără fricțiuni, fără oboseală.

Deși, pe de altă parte, orice om matur și cu capul pe umeri (pare să) știe că o relație nu înseamnă doar dimineți târzii de duminică, cu săruturi prelungi și aromă de cafea, băută în brațele partenerului, urmate de plimbări fără țintă pe străzi și apusuri admirate în doi pe malul lacului. De cele mai multe ori, o relație se construiește în câteva ore pe zi, și alea furate între serviciu și somn, cu repere mult mai pragmatice, de genul „Cu ce plătim rata luna asta?” sau „Cine duce azi gunoiul?”. În cuplurile cu copii, iubirea se negociază adesea printre orare, teme, ședințe cu părinții și liste de cumpărături. „I-ai cumpărat tu culegerea de matematică?”, „Credeam că ai comandat-o tu!”, „Ai vorbit cu profesoara de pian?”, „Dar ce, îl facem Mozart?” – pun pariu că părinților care citesc acest articol dialogul de mai sus le sună (neplăcut de) familiar.

Și atunci apare inevitabila întrebare: ce se întâmplă pe drumul dintre duminicile exuberante și diminețile de luni, împovărate de griji și, uneori, chiar de resentimente la adresa partenerului? Cu alte cuvinte, cum pot fi conciliate începutul idealizat și realitatea de zi cu zi?

Frumusețea e în ochii privitorului

Căutând răspunsul la această întrebare (dar și la altele, la fel de incitante), am abordat-o pe psihoterapeuta Ana Pantazescu. „La începutul fiecărei relații, proiectăm asupra partenerului niște așteptări, ne facem scenarii, cărora le asociem părți din noi, care nu sunt acceptate sau exteriorizate încă. Asta pentru că avem tendința de a reproduce inconștient niște tipare de relaționare. De exemplu, ajungem să gândim: «Este atât de liber, haios, optimist, îmi place asta, aș vrea să fiu și eu așa!». Vedem la cealaltă persoană aceste calități, pentru că ele sunt, de fapt, așteptările pe care le avem noi de la relațiile în care ne-am simțit în siguranță sau în care ne-am format.”

Nu mai ești ca la început!

Propoziția de mai sus transcrie unul dintre cele mai des vehiculate reproșuri într-un cuplu. Dar unde dispare, de fapt, imaginea idealizată a celuilalt?

Ana Pantazescu ne lămurește: „Îi reproșăm partenerului schimbarea, pentru că ieșim din faza «lunii de miere», acea etapă inițială, în care mintea noastră face tot posibilul să ne conducă spre cunoscutul cu care suntem obișnuiți, cosmetizând realitatea în moduri subtile și neașteptate. Pe de altă parte, creierul nostru este «îmbătat» de hormoni, care intervin special pentru a ne face să ne îndrăgostim. Oamenii se schimbă, pentru că nevoile se schimbă, așa că proiecțiile inițiale încep să fie, treptat, contrazise de realitate. Dacă ne dorim ca partenerul nostru să rămână la fel ca la început, înseamnă, de fapt, că nu putem face schimbări la propria persoană. Pentru că noi nu avem disponibilitatea de a evolua și de a crește, cerem celuilalt să ne împlinească propriile așteptări!”.

Mai mult decât atât, atunci când cerem partenerului să rămână „ca la început”, vrem, de fapt, ca nimic să nu se miște în interiorul nostru. Ne temem de propria schimbare și proiectăm această frică în relație.

Se termină dragostea sau ne trezim din fantezie?

Dacă ați citit celebrul roman al lui Frederic Beigbeder – Dragostea durează trei ani, sunteți familiarizați probabil cu pronosticul nu tocmai optimist oferit de romancierul francez relațiilor de cuplu: „La început este un an de pasiune, pe urmă un an de tandrețe și, în cele din urmă, un an de plictis. În primul an, cumperi mobila. În al doilea an, muți mobila. În al treilea an, împarți mobila”.

Metafora mobilei sugerează o trecere de la reacția biochimică inițială de „îndrăgostire” la o alegere mai profundă, conștientă, a iubirii și a angajamentului, dincolo de atracția superficială, construind o conexiune reală cu celălalt. Însă, în același timp, poate însemna și sfârșitul relației, dacă partenerii încetează să facă această alegere, întărind ideea că iubirea are nevoie de muncă permanentă, nu doar de sentimente intense.

La fel de adevărat este că mulți dintre noi nu sunt conștienți de nenumăratele moduri în care fug de munca pentru iubire. Suntem tentați să dăm vina pe relație și să spunem că nu mai este ca „pe vremuri”. Să ne învinuim partenerul că nu ne mai privește și nu se mai poartă ca la primele întâlniri. Dar observăm că și noi, la rândul nostru, nu mai manifestăm același entuziasm al începuturilor? Prin urmare, am putea reformula întrebarea de mai sus, cu una mult mai potrivită: cum se schimbă, de-a lungul timpului, dinamica într-un cuplu?

Răspunsul n-are neapărat de-a face cu cel de lângă noi, ci cu chimia din creierul nostru. Pe scurt, dopamina este prezentă la începutul flirtului, fiind neurotransmițătorul implicat în mecanismul de recompense și motivație, care ne menține într-o stare de alertă și entuziasm. Odată cu trecerea timpului și atingerea obiectivelor (cucerirea partenerului), nivelul de dopamină scade, instalându-se monotonia.

Ceea ce inițial se simțea ca fiind magie, în această fază, pare să semene cu liniștea. Sau cu golul. Sau cu plictisul. Prin urmare, partenerii vor căuta din nou entuziasmul „începutului”, adică acel cocktail intens de adrenalină, dopamină și cortizol, în concentrații ridicate, care-i face să simtă că trăiesc. Așa că putem considera că îndrăgostirea are un termen de expirare de aproximativ trei ani (după cum spune și Beigbeder), iar odată cu scăderea nivelului hormonilor și al neurotransmițătorilor implicați în îndrăgostire, partenerii încep să vadă diferențele de personalitate, defectele și alte probleme conjugale. Tot atunci apar întrebările. Iar pentru unii, și tentația de a căuta din nou „vânătoarea”.

Teama de intimitate și frica profundă de singurătate

Totuși, statisticile arată că, în marea majoritate, cuplurile rămân împreună chiar și după trei ani. Cei mai optimiști vor spune că partenerii decid să lupte pentru relația lor (iar asta este, într-o oarecare măsură, adevărat). Însă mai există și cei care rămân în relație din motive mai puțin romantice: comoditatea, frica de singurătate, costurile mai ridicate ale vieții pentru celibatari în raport cu cele ale cuplurilor sunt doar câteva dintre ele.

Dr. Robert Firestone a dezvoltat conceptul de „legătură imaginară”, descriind modul în care cuplurile construiesc o relație existentă mai degrabă doar la nivelul imaginației. „Majoritatea oamenilor se tem de intimitate, dar, în același timp, sunt îngroziți de singurătate”, spune Firestone. „Soluția lor constă în formarea unei legături imaginare, o iluzie a conexiunii și a apropierii, care le permite să mențină distanța emoțională, în timp ce evită singurătatea.”

O astfel de relație apare atunci când un cuplu înlocuiește substanța unei interacțiuni autentice cu mimarea unei relații. Adică partenerii încep să-și încalce reciproc limitele, se referă la „noi” în loc de „tu” și „eu”, cad într-un soi de rutină și încep să repete aceleași lucruri, care n-au de-a face cu adevăratele lor pasiuni sau interese. În unele cazuri, pot încerca să se controleze unul pe altul, dovedind lipsă de respect față de autonomia celuilalt. Acest gen de interacțiune diminuează, evident, atracția atât la nivel intim, cât și al relaționării zilnice. Astfel de tipare de comportament îndepărtează partenerii nu numai unul față de celălalt, ci și față de ei înșiși.

Ana Pantazescu explică: „Dacă ne este frică de intimitate, este posibil să fugim de relații, chiar dacă la suprafață ar părea că ni le dorim. În ceea ce privește frica de singurătate, o relație menținută doar pentru a ne apăra de această frică nu va face decât să adâncească ruptura de sine și de adevăratele noastre nevoi. E posibil ca, într-o asemenea relație, care are la baza fuga de singurătate, să facem compromisuri nesănătoase, să acceptăm ceea ce nu ne dorim, pentru că, măcar așa, nu suntem singuri”. De fapt, evitând singurătatea, ne sacrificăm autenticitatea.

Dragostea este un verb

Poate că cea mai importantă confuzie pe care o facem este aceasta: credem că iubirea este un sentiment care apare și dispare. În realitate, iubirea este un mod de a fi cu celălalt. Erich Fromm spunea că iubirea nu este o emoție, ci un exercițiu, un gest repetat, o alegere zilnică. Nu intensitatea începutului definește iubirea, ci constanța prezenței.

Orice relație presupune provocări, urcușuri și coborâșuri, pentru că toți suntem imperfecți, și fel sunt și relațiile noastre. Dacă relația ta a alunecat pe panta unor tipare auto-distructive sau a unei legături fanteziste, nu trebuie să cazi pradă disperării. Uneori, dragostea nu este iremediabil pierdută, dar, ca orice lucru bun în viață, necesită (și) efort. Iar asta ne aduce din nou la ideea că dragostea implică acțiune. Tot Erich Fromm a scris cândva: „Există o singură dovadă a prezenței iubirii: profunzimea relației și forța și tăria fiecărei persoane implicate; acesta este fructul după care recunoaștem iubirea”. Atunci când alegem să-i arătăm partenerului nostru zi de zi afecțiune, blândețe, căldură și înțelegere, să-l tratăm cu respect, empatie și considerație, ne cultivăm și ne dezvoltăm capacitatea de a iubi; cu alte cuvinte, ne exersăm dragostea. Iar acest exercițiu constant reflectă și iubirea față de propria persoană.

Foto: pexels.com