Nicholas Cațianis Jr.: „Spectacolul «Itinerarii» a însemnat un examen de maturitate pentru mine”

L-am urmărit, de-a lungul timpului, în spectacole precum O noapte furtunoasă, Un tramvai numit dorință, West Side Story, dar și în genialul București. Instalație Umană. În 2015, la Gala Tânărului Actor HOP, a câștigat Premiul pentru Cel mai bun actor, la secțiunea individual. În 2016, a fost selectat în programul 10 pentru FILM la TIFF. Iar de curând și-a dat „examenul de maturitate”, după cum spune chiar el, cu Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba, în regia lui Eugen Jebeleanu, considerat de critici unul dintre cele mai bune spectacole ale momentului (următorul spectacol este la Teatrul Bulandra – Sala Izvor, pe 17 februarie). Despre el, dar și despre parcursul său în lumea actoriei și, mai ales, despre momentele în care nu a renunțat ne povestește în rândurile de mai jos chiar Nicholas Cațianis Jr.

La ce visai în copilărie? Ți-ai dorit dintotdeauna să devii actor?

Am practicat mai multe sporturi și credeam că o să continui pe drumul ăsta. Mi-au plăcut foarte mult sporturi precum rugby și înot, dar nu am perseverat în acest sens. Când eram mic voiam să devin avocat, medic, chiar cardiolog, la un moment dat. Apoi, pentru admiterea la liceu  am ales mate-info, pentru că voiam să devin IT-ist. Bine, mi-am dorit multe lucruri, am zis că dacă nu-mi iese cu actoria, mă fac bucătar, pentru că îmi place foarte mult să creez, să gătesc; apoi, am dorit să devin antrenor de fotbal. Dar am dat de teatru și s-a terminat cu celelalte aspirații.

Când și cum ți-ai descoperit pasiunea pentru actorie?

În clasa a zecea am intrat într-o trupă de teatru de amatori, se numea Arca lui Noe și era condusă de Alexandru Nagy. Consider că am avut mare noroc pentru că nu era o trupă de teatru de liceu obișnuită, în sensul în care trebuia să pregătim un spectacol doar pentru festivitatea de an școlar. În timpul liber, noi ne pregăteam pentru susținerea unor spectacole și în alte locații, chiar jucam mult, am jucat la diferite cluburi precum Club A, Prometheus etc., am avut public plătitor, ne-am obișnuit încă de-atunci cu activitatea specifică scenei. Aveam trei spectacole pe săptămână, mergeam la foarte multe festivaluri, eram o trupă cât de cât cunoscută și aveam un program destul de solicitant. Mă bucur pentru oportunitatea pe care am avut-o atunci, mă bucur pentru că am avut norocul să joc și consider că experiența trupei m-a ajutat foarte mult. Sigur, a trebuit să reconsider unele lucruri atunci când am intrat la facultate, dar ca activitate în perioada adolescentină mi s-a părut foarte interesant. Mi-a plăcut mai mult să joc decât să stau și să mă plictisesc la școală sau să mă ocup de alte lucruri.

Îți mai amintești primul spectacol serios în care ai jucat și experiența de-atunci? Exceptând, desigur, micile spectacole din copilărie, pe care le organizam cu toții în fața părinților.

Să știi că eu nu prea am jucat în fața părinților. Adică am fost întotdeauna un copil comunicativ, deschis și prietenos, dar nu cred că am știut să-mi exprim latura asta. Făceam scenete când eram mic, dar m-am oprit pe la 7, 8 ani, apoi, am fost destul de introvertit o perioadă de timp. De fapt, încă am o latură introvertită, deși, uneori, nu pare. Cred că primul meu spectacol serios, în sensul de așa, mai oficial,  a fost când eram în clasa a zecea, cu trupa Arca lui Noe, la Cluj – O noapte furtunoasă, iar eu îl jucam pe Ipingescu. Ceilalți colegi aveau experiența cu teatrul, sau erau cât de cât erau familiarizați; în schimb, eu eram la primul spectacol și țin minte că l-am stricat. Deși repetasem, momentul în care am ieșit pe scenă… teribil… a fost! Eram foarte emoționat, nu-mi mai aminteam replicile, nu eram deloc activ, prezent. Țin minte că am auzit, atât în timpul spectacolului, cât și la sfârșit, comentarii de genul: „cine e ăsta?” Tot de-atunci îmi mai amintesc că mă aflam în centrul Clujului, că mă uitam la Biserica Romano-Catolică și că mi-am zis: „eu trebuie să fiu actor!” În ciuda faptului că avusesem emoții, că greșisem, că puteam foarte ușor să renunț și să spun că nu e pentru mine, în momentul acela am hotărât că asta vreau să fac și m-am motivat și mai tare. Am avut două momente de genul acesta în viață: atunci și încă unul în timpul facultății.

Cum reușești să depășești aceste momente și să continui să mergi pe drumul tău?

Am avut mereu o maturitate emoțională destul de accentuată… cred. Cumva, mi-am dat seama încă de mic că, de fapt, competiția era foarte mult cu mine însumi. Iar acum sunt convins că lupta e doar cu mine. Poate m-a maturizat și faptul că am crescut doar cu mama, doar în preajma femeilor, am învățat cum să lupt pentru mine, cum să iau decizii. Am avut mereu exemplul acesta că, oricât de greu ar fi, trebuie să lupt pentru familie și pentru ceea ce-mi doresc așa cum a luptat mama mea pentru mine. Și am reușit să nu cedez tentațiilor, m-am abținut foarte tare de la unele lucruri, însă mi-am format o rigoare pentru teatru, pentru spectacole, pentru colegi.

Există o persoană care te-a inspirat pe parcursul tău profesional, care ți-a fost mentor?

Mentor e mult spus, dar Alexandru Nagy a fost primul care mi-a dat încredere în mine și asta m-a ajutat foarte mult. Pentru că a avut răbdare și nu a renunțat la mine, chiar dacă spectacolul acela de la Cluj despre care am povestit a ieșit prost. Și cred că și eu l-am motivat să nu o facă atunci când a văzut că nu renunț. Deci, pot să spun că el a fost cel care mi-a dat imboldul. Iar din timpul facultății, dacă ar fi să-i mulțumesc cuiva, acea persoană este Ruxandra Maniu. Ei îi datorez foarte multe pentru simplul motiv că a avut încredere în mine. Și când ești nesigur, dacă găsești pe cineva pe care-l admiri și acel cineva are încredere în tine, chiar reușești să te deschizi mai bine. Datorită ei sunt aici, la teatru, în momentul de față, iar pentru faptul că și-a dedicat din timpul său pentru mine o să-i fiu recunoscător toată viața.

În 2016, ai fost selectat în programul 10 pentru FILM la Festivalul de Film Transilvania. Ce a însemnat pentru tine acea experiență?

Așa cum i-am mulțumit Ruxandrei Maniu pentru teatru, în egală măsură o să-i mulțumesc Ileanei Cecanu pentru susținerea mea profesională, pentru încredererea acordată și pentru ocazia de a afla cât mai multe lucruri legate de lumea filmului. La TIFF, ne-a ajutat foarte mult pe partea aceasta de dezvoltare personală, cum să ne descurcăm și ce ar trebui să facem pentru a găsi noi oportunități în ceea ce privește desfășurarea activității noastre.  În cadrul TIFF, am avut noroc de o promoție de actori participanți foarte talentați și bine pregătiți, dar și de întâlniri, ateliere de lucru, foarte interesante pentru țelul nostru.

Cum decurge relația cu personajele tale? Te gândești la ele și după ce pleci de la repetiții?

În timpul repetițiilor, mă gândesc constant la acestea, lucrez foarte mult, încercând să le dau sensul dorit…  iar după repetiții, am desigur foarte multe întrebări cu și pentru pentru mine, întrebări la care îmi răspund până când merg să repet a doua zi. Dar da, e un proces continuu și incitant de lucru cu personajele.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Nicholas Cațianis Jr. (@nicholas.catianis.jr) on Sep 8, 2017 at 10:50am PDT

Povestește-ne puțin despre Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba: care este povestea din spatele lui și ce rol interpretezi?

Spectacolul a pornit de la un workshop desfășurat timp de o săptămână în București, în luna noiembrie 2018. Apoi,  în anul 2019, în aprilie, plecând de la ideile născute în timpul acelui atelier, au fost începute repetițiile în Franța. Spectacolul include trei actori români și trei actori francezi, regia  Eugen Jebeleanu, după un text de Yann Verburgh și scenografia Velica Panduru. Pe parcurs au existat mai multe teme de improvizație, pentru ca apoi, prin acele subiecte de improvizație propuse de Eugen și de Yann, să se ajungă la această formă finală a textului în care itinerariile reprezintă de fapt, frontierele,reale sau imaginare, pe care noi oamenii le avem de trecut la nivel social, cultural, politic, psihologic etc. De exemplu, eu spun povestea mea, povestea despre cum am fost crescut. E foarte personal, dar, în același timp, trebuie privit din mai multe direcții. Chiar dacă poveștile sunt adevărate, ele sunt mai mult sau mai puțin ficționalizate. Sigur, rămâne la latitudinea spectatorului ce alege să creadă și cum se identifică cu personajele. Cu această ocazie, eu m-am descoperit foarte mult atât ca actor cât și ca individ, lăsând să iasă la suprafață o parte din propria-mi viață, prin gândurile și emoțiile pe care le-am expus în timpul repetițiilor și apoi pe scenă. În altă ordine de idei, lucrul la Itinerarii împreună cu cei doi coordonatori, Eugen și Yann, a însemnat pentru mine un examen de maturitate. Un examen de maturitate și din punct de vedere personal, și sub aspect profesional, pe care sper că l-am trecut.

Unde te vom mai vedea în următoarea perioadă?

În Brăila, la teatrul Maria Filotti, în spectacolul Asta-i tinerețea noastră, în regia lui Radu Iacoban, cu reprezentații în data de 14 și 29 februarie. Referitor la teatrul Maria Filotti din Brăila, aș vrea să menționez și premiera spectacolului Steaua fara nume de Mihail Sebastian, regizat de Cristian Ban, cu reprezentații în data de 27 și 28 martie 2020.

Apoi, în București, în cadrul unor spectacole precum: Itinerarii, regia  Eugen Jebeleanu, Teatrul Bulandra (Sala Izvor) – 17 februarie 2020, Visul unei nopți de vară, regia lui Peter Kerek, Teatrul Unteatru – 18 februarie 2020, și, de asemenea, spectacolul Uitasem, regia Gabriel Sandu, spațiul Point – 20 februarie 2020.

***

Când nu e pe scenă sau la repetiții, Nicholas Cațianis Jr. scrie și poezii, pe care le găsiți pe @theseustohypollita. Check this out!

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Theseus to Hypollita (@theseustohypollita) on Oct 16, 2019 at 8:11am PDT

Foto: Dan Vatamaniuc