Adriana Moscu ∙ October 7, 2020 ∙ 26 min read

După 30 000 de kilometri și 15 țări străbătute cu autorulota, Laura a rămas în Spania, lângă ocean, cu un cățel devenit personaj de carte și un băiat de care s-a îndrăgostit fulgerător, ca-n povești.

Zâmbește larg în toate pozele, deși îmi spune că se simte mai bine după un plâns sănătos. Are puțin peste 30 de ani, dar, auzind-o povestind, pare că a trăit viața unui aventurier în vârstă. S-a născut foarte aproape de polul frigului din România, dar s-a regăsit în clima blândă a bascilor. A călătorit zeci de mii de kilometri, dar scrie o carte al cărui titlu este „Rămân”. Este omul contrastelor fericite. Orice ar alege, iese învingătoare. O cheamă Laura și, după toate probabilitățile, numele ei nu e o întâmplare.   

Tu te-ai născut în Gheorgheni, în Harghita. Cum arăta copilăria ta?

Laura, mama, tata și Tic

Gheorgheniul este casa mea dintre munți, un oraș mic și neschimbat de cel puțin 30 de ani, de când mă plimb eu pe pământ. De fiecare dată când mă întorc acasă îl regăsesc același. Pe fiecare stradă am câte-o amintire, două. Centrala termică în fața căreia mă jucam cu soră-mea cu carbit. Banca pe care am avut primul sărut. Parcul unde ne-am pierdut pisica în Ajunul Crăciunului. Garajele în fața cărora tata m-a învățat prima oară să merg cu bicicleta. Spitalul de copii, unde tata fugea un pic de la serviciu ca să vină să mă vadă. Am și-o poză, tata în uniformă de jandarm și eu cu un halat de adult înfășurat de două ori în jurul meu. Tot pe aceeași stradă e și spitalul unde, câțiva ani mai târziu, i-am dus eu tatei portocale. 

Stadionul unde mergeam cu prietena mea să-i pândim pe fotbaliști. Drumul spre patinoar, unde doamna învățătoare îmi dăduse primul patru la purtate, pe care nu mi l-a mai trecut în catalog, căci aflase de la o colegă că tata tocmai se operase. Casa de Cultură, de unde lua un anume băiet autobuzul spre Remetea, iar eu treceam ca din întâmplare prin stație, cu pisica în brațe. Altă pisică, un motan negru persan.

 Statuia lui Salamon Ernő, unde am făcut pozele de la sfârșitul liceului. Poșta de unde în fiecare lună îmi scoteam alocația. Biserica unde cântam la cor colinde. Gara în care am așteptat de atâtea ori să vină soră-mea de la facultate. Biblioteca orașului de unde plecam cu sacoșe pline de cărți, vândute la bucată, cu un leu și un pic.

 Cofetăria unde am scris prima poezie pe-un ambalaj de clătită. Leagănul în care mi-am spart (a câta oară?) capul. Și brutăria în fața căreia am plantat cu mama și cu alți copii de la școală flori. Orașul natal e un inventar al amintirilor mele rotunde, zemoase, pline. Ca portocalele pe care i le-am dus tatei la spital, în ultima zi a copilăriei mele.

 Cum era Laura copil? La fel de veselă și de „neastâmpărată”?

Laura, sora ei, Mădălina, și mama lor, în copilărie

Eu cred că, și nu exagerez, un sfert din copilăria mea am stat la colț, pedeapsa preferată a mamei. Am fost un împielițat de copil, tata mă alinta cu celebra „și doi băieți ar fi mai cuminți ca tine!”. Dar drept să vă spun, cred că am stat la colț mai mult decât trebuia pentru că, aplicându-mi atât de des pedeaspa asta, mama ajungea să se ia cu altele și să uite de mine. După un timp, mă plictiseam să stau acolo, cu fața la perete, în liniștea holului, fără să știu ce să fac cu mâinile. Televizorul se auzea din sufragerie, iar mama nu mai părea nervoasă. Așa că mă miorlăiam: „Mamaaa, e gataaa pedeapsa?”, „NU, MAI STAI 5 MINUTE!!!”, îmi striga și-și dădea seama ca iar a uitat de mine, dar îmi mai dădea 5 minute ca să nu se dea de gol.  

Dar… să știi că am fost un copil pe cât de neastâmpărat, pe atât de fericit. Am avut noroc de doi părinţi frumoşi la minte, buni ca miezul pâinii calde. Am primit, cu porţia, tot binele şi grija lor, sprijinul de-a ajunge oriunde mă ţineau mintea, cartea şi puterile sufletului. N-am fost constrânsă niciodată să fac ceva anume, să gândesc într-un anumit fel sau să devin ce poate și-ar fi dorit ei să devin. Nu. M-au lăsat să învăţ, să iubesc ce învăţ, să fiu liberă, să-mi formez propriile păreri despre viață, m-au lăsat să mă joc în vacanța de vară sau să muncesc dacă asta mi-am dorit, m-au lăsat să-mi aleg singură drumurile pe care mi-am dorit să le explorez și au avut mereu grijă să cresc astfel încât să știu să am grijă de mine.

Când ai părăsit Gheorgheniul? Care a fost următoarea destinație?

Laura și Zen, autorulota ei

La 18 ani mi-am făcut băgăjelul și-am plecat la facultate, în Iași. Acolo mă aștepta bunica. De când eram de-o șchioapă mi s-a spus că dacă vreau să fac o facultate va trebui să fie la Iași și va trebui să stau cu bunica. Întotdeauna m-a încânat asta și abia așteptam să cresc, căci bunica a fost dintotdeauna pentru mine al treilea părinte.

Am plecat cu trenul, aveam o valiză roz, o plapumă și-o cutie mare de cărți. M-am instalat în odaia pe care mi-o pregătise bunica, în căsuța ei de lut din Păcurari, și-n scurt timp am început cursurile de jurnalism la Cuza. Învățam într-o clădire în paragină, fostă închisoare, luam maxi-taxi-ul, iar la sfârșitul săptămânii, când nu chiuleam ca să joc remi cu Găbiț și Giorgi, mâncam covrigi cu susan la redacție și învățam să scriu la „Opinia studențească”. Uneori, seara, mă strecuram pe ușa din spate a Casei de Cultură și-ascultam operă sau vedeam o piesă de teatru, un adevărat lux pentru bugetul meu de studentă.

Care e backgroundul tău profesional? Ce făceai înainte să devii călătoare profesionistă?

Oh, înainte să plec cu duba, am făcut de toate. Lucrez de la 14 ani, dar primul meu job adevărat a fost în studenție. Eram cartofor, lucram diminețile la cantina Universității, în subsol și curățam sute de kilograme de cartofi împreună cu alți studenți. Apoi mergeam la cursuri, apoi la bibliotecă, iar a doua zi o luam de la capăt.

În primul an de master am găsit un internship pe copywriting și așa am primit primul meu job în online la un magazin de jucării. Lucram din sufrageria lui Răzvan și făceam de toate: postări pe Facebook, descrieri de produse, făceam pachetele, le duceam la poștă. Jobul ăsta m-a ajutat să mă susțin pe perioada masterului, tare mult mi-a plăcut.

Apoi, am plecat cu o bursă Erasmus în Spania și-am lucrat câteva luni la biroul de Relații Internaționale al Universității din Salamanca. De acolo am plecat în Islanda, unde am făcut o vară voluntariat: plantam copaci, tăiam iarba, îngrijeam sere.

Între timp, scosesem și prima carte. Apoi m-am mutat în Germania, unde am stat vreo patru ani, lucram ca bonă de căței și-mi scriam cărțile. Cam pe atunci m-am și îmbolnăvit de „microbul” călătoriilor.

Ai scris mai multe cărți în care personajul principal este cățelul tău, Tic. Cum ți-ai descoperit pasiunea de a scrie? Ce găsim în cărți și cum au fost ele primite?

Prima carte cu Tic

Cărțile „Domnul Tic” sunt trei jurnale despre viața, iubirile și călătoriile mele până în momentul de care tocmai ți-am vorbit. A fost o trilogie foarte iubită de oamenii care m-au urmărit. Sunt trei cărți scrise din mersul vieții, din mersul trenului, al bicicletei sau al motorului.

Am reușit să le tipăresc cu ajutorul prietenilor și al cititorilor de pe Facebook, ca autor independent. Le-am vândut prin ceainării, biblioteci, săli de cultură, de concerte, pe oriunde eram invitați să facem o lansare de carte sau o întâlnire cu cititorii. Prima carte am scos-o în trei tiraje, atât de iubită a fost!

Entuziasmul și bucuria pe care mi le arătau de fiecare dată oamenii care ne iubeau m-au făcut să am încredere să scriu și a doua carte. Apoi și a treia. Cred că așa mi-am descoperit încrederea de a scrie, căci pasiunea o aveam de pe băncile școlii, când umpleam spatele caietelor și lemnele de la patul supraetajat al soră-mii cu poezii și alte frânturi.

Povestește-ne mai multe despre Tic, cățelul omniprezent din viața ta.

Laura și Tic la volanul autorulotei

Oah, Tic e cel mai fain cățel. Și n-o zic pentru că e al meu. O zice oricine îl cunoaște. Pe toți îi câștigă, chiar de-ar fi un om care trece pe celălalt trotuar când vede un câine. Vrei, nu vrei, ajungi să-l saluți, să te joci cu el, să înveți că-i plac pietrele și cârnații, să faci glume pe seama lui și să întrebi de el când nu-l vezi cu mine. Tic e din altă poveste.

De opt ani eu nu-mi imaginez nicio dimineață fără să ne căutăm prin casă și să ne bucurăm când ne găsim, să ne înghesuim sub plapumă, să ne alintăm și-apoi să o luăm aiurea prin viață până obosim. 

Noi doi am trecut prin toate împreună, am fost nedespărțiți. Tic a avut mereu un loc la masa mea și-n patul în care am dormit. Am locuit în multe țări, am iubit mulți, foarte mulți oameni, am făcut mii de kilometri, ne-am bucurat și-am suferit împreună, mereu-mereu unul lângă altul din prima zi în care l-am cumpărat ca să îl dau cadou. Dar n-am putut să-l dau…

 Știu că el m-a iubit din prima clipă, iar eu abia după o jumătate de oră, dar nu-i bai. E inima mea care merge pe trotuare și miroase copaci și se joacă cu pietre și se aruncă în orice apă găsește în cale, fie că-i o baltă, un râu sau oceanul. Ah, câte mirosuri mi-a adus în blană vagabondul.

 Îl iubesc infinit de mult și chiar mai mult, doar că nu s-au inventat cuvinte omenești pentru o astfel de iubire. Vezi tu, câinii nu sunt doar un membru al familiei, ci cel mai fain membru al familiei! Câinii nu mint, nu te înșală, nu se supără pe tine, nu te judecă, nu-ți vorbesc urât, nu te bârfesc, nu-ți pun gând rău, nu-ți cer bani împrumut, nu se răzbună. 

 Câinii doar te iubesc mai mult decât pot spune, te divinizează și te așteaptă oricât, oricând și oriunde. Se bucură de-o simplă mângâiere, de-un alint și-i face fericiți doar dacă îi privești. Simpla prezență a stăpânilor le face bine, nespus de bine. Ca și cum noi suntem singurul lor motiv de-a trăi. Iar asta e o mare responsabilitate…

Cu doi ani în urmă ai pornit într-o călătorie cu autorulota. Cum ți-a venit această idee năstrușnică?

Încă din liceu visam să îmi cumpăr o rulotă și tot de atunci am început să pun bani deoparte pentru ea. Nu știam că vreau să călătoresc, o voiam ca o „căsuță”, undeva, pe-un deal.

Dar am crescut și-am început să simt o pornire căreia nu mă puteam împotrivi, un zel adânc de-a mă arunca în necunoscut, să gust cu foame din tot ce n-am trăit și n-am văzut încă, să fotografiez peisaje pe care soarele așază văluri strălucitoare de lumină, să vorbesc cu oameni cu care am ce vorbi, deși nu-i cunosc, să mă zgâiesc ore întregi la palmierii sub care dorm, să ascult muzică în boxe sau să stau cuminte, în ușa casei, cu șosete de lână în picioare și-o cană de cafea în mâini fără să am nimic urgent de făcut.

Abia la 29 de ani am făcut pentru prima oară școala de șoferi și-n aceeași vară mi-am cumpărat de pe OLX o autorulotă albastră. Când am întâlnit-o prima oară parcată pe o stradă din Cluj n-am văzut în ea o mașină, ci un adevărat palat în care aveam loc berechet să-mi îndes hainele, cești de ceai, tablouri colorate, cărți, farfurii, mâncare de cățel, scule de reparat, camera foto, două perne și-o plapumă. Era prima mea căsuță, mă mutasem în ea chiar dinainte să am voie s-o conduc.

Cum a decurs călătoria? Câți kilometri ați parcurs, câte țări ați vizitat? Care sunt cele mai memorabile experiențe petrecute pe drum?

După ce-am luat examenul și m-am văzut cu carnetul de șoferi în mână, am pornit motorul casei și-am plecat spre Granada pe cel mai lung drum, adică 30 000 de km și 15 țări.

Visul meu era să locuiesc într-o comunitate hippie pentru un timp. Drumul România – Spania – România se poate face într-o săptămână. Mie mi-a luat un an.

Eram o femeie singură, cu cochilia în spate. Începătoare în toate, dar Youtube mă făcuse să cred că mă voi descurca doar pentru c-am căscat gura la sute de ore de videouri ale călătorilor care făceau același lucru. Privindu-le stilul de viață simțeam cum sângele îmi circulă mai repede, inima gonește și-n stomac coboară un nod mare, ca cele marinărești, cu care se leagă vapoarele la țărm. Asta trebuie să fie eleutheromania, acea intensă și irezistibilă dorință către libertate.

Am împotmolit duba în noroi de câteva ori, i-am făcut plinul de benzină, deși merge pe motorină, am încălțat-o cu lanțuri de zăpadă când am străbătut Alpii, am fost oprită de Poliție (de nenumărate ori), am lovit-o de copaci pentru că nu știam încă să dau cu spatele, l-am pierdut pe Tic pe-o plajă din Barcelona, mi-am rătăcit buletinul în Austria și-a trebuit să mă întorc de urgență în România, mi s-a furat telefonul în Spania, mi s-a stricat pompa de apă în Italia, dar în rest nu mi s-au întâmplat prea multe, zău.

Am trecut granițe, am dormit în sălbăticie, în parcări, la marginea drumului, în adâncul pădurii, lângă șina de tren, pe albia râurilor, sub poduri, pe bulevarde din capitale ori lângă casele prietenilor. Foarte mulți kilometri, sute de nopți pe patru roți, dintre care cele mai multe mi-a fost drag să le petrec singură, la ocean. Acolo mă chemase o șoaptă peste lume și-acolo mă simțeam în siguranță.

Ce ai învățat tu din această călătorie?

Nu mă grăbeam nicăieri, am plecat fără dată sau adresă de întoarcere. Aveam tot ce-mi trebuia, iar când nu aveam, făceam rost sau primeam de la oamenii care îmi ieșeau în cale.

Pornisem în căutarea unei libertăți care pentru mine avea altă definiție. Nu aparțineam nicăieri, deși tot ce se așternea în curtea colibei mele albastre era, pentru un timp scurt, doar al meu. Mi-am permis să-mi iau o vacanță de la viață dintr-un motiv foarte important, care nu suferea amânare: să am grijă de mine. Am visat să plec oriunde și pentru oricât, ceasul meu era soarele și-n nicio zi nu mi-am pus alarma să sune. Îmi aparțineam mie întru totul, orice ar însemna asta într-o lume pusă pe fugă, care n-are timp de nimic și care sună a bani oriunde te-ai învârti.

Eu mi-am permis luxul de-a-mi lua viața în mâni și m-am aruncat ca un pui care a aflat despre zbor doar de la celelalte păsări. Dar știi… când ești acolo, cu aripile întinse, plutind pe șosele, când poți să pleci ori poți să rămâi, poți să cânți ori poți să taci, poți să-ți prăjești un ou pe care să-l mănânci în timp ce stai în fund pe-o buturugă, privind doi gândăcei care se aleargă prin iarbă, când poți să îți întinzi hamacul între oricare doi copaci și poți să visezi cu ochii deschiși ore întregi, oh, acolo, departe, te simți copil orice vârstă ai avea.

Te-ai oprit în Spania. Ne poți spune în ce circumstanțe?

Laura, Iulian, iubitul ei, și Tic

Într-o noapte, Zen a murit. Pe autostradă, la ora cinci dimineața, s-a auzit un fel de sunet de presiune, apoi o ceață albă s-a ridicat de sub capotă. Conduceam cu 100 la oră și mai aveam doar 23 de minute până să ajung la locul pe care îl găsisem lângă ocean și unde voiam să dorm. Am oprit cât de repede am putut, am scos cheia din contact și am fugit la ea. Baia de ulei explodase. Termostatul era stricat, mașina s-a supraîncălzit, naiba știe ce s-a întâmplat. Caput. Balena mea albastră nu mai respira.

Inima mea cu patru roți… Draga mea Zen, care trebuia să fie mereu mai puternică decât mine, așa ne-am înțeles, altfel n-aș fi plecat la drum.

În ziua aia de 8 martie 2018 călătoria mea s-a terminat în nordul Spaniei, Pais Vasco. Însă doar pentru a face loc altui capitol din viața mea. Zen, mașina mea bătrână și înțeleaptă, mi-a schimbat viața stricându-se atunci și acolo, făcând în așa fel încât să fim la o aruncătură de băț de bărbatul de la ocean care a venit să ne salveze și de care aveam să mă îndrăgostesc nebunește. Am spus simplu: „Rămân” și- acesta a devenit și titlul cărții pe care am început s-o scriu în aceeași zi.

Cum te-ai îndrăgostit de Iulian, iubitul tău?

Ca în povești, la prima vedere…

Ce ne poți spune despre zona în care locuiești? Care este locul tău de suflet?

Cu bicicletele pe munte

Locuim într-un sătuc cochet și frumos, se numește Astigarraga. Stăm la câțiva kilometri de coasta Atlanticului. Peisajul este încântător, aici verdele e verde-verde, plin de viață, pentru că plouă mult și cu poftă. Dar și când e soare, e soare toată ziua! Bascii au construit străzi pe care zbori, serios, orice șofer din România dacă ar conduce o oră aici ar rămâne uimit de infrastructura pe care au reușit să o ridice oamenii aceștia harnici și serioși care s-au luptat cu dealuri și munți și tot au reușit să construiască peste tot autostrăzi.

Iubesc oamenii din locurile astea. Au un fel anume doar al lor de a vedea viața și de a se purta unul cu altul. Sunt buni, veseli, politicoși, de cuvânt, plini de umor, privesc întâi partea plină a paharului, privesc întâi lucrurile bune din oameni și își deschid inima către străini, chiar dacă nu foarte larg, dar suficient cât să poți, dacă vrei și dacă te străduiești, să le păstrunzi în suflet. Iar odată ce ai ajuns acolo, te vor prețui mereu.

 Simți că ai ajuns la „destinație”? Ai mai lua-o din loc? Îți e dor să călătorești?

Mi-e dor să călătoresc, sigur, însă îmi prinde bine un pic de odihnă, să fac și eu purici undeva, vorba bunicii. Poate fi obositor să fii mereu pe drumuri. Mie mi-a plăcut și știu că o voi mai face, dar există un timp pentru plecări și există un timp pentru rămâneri. Acum, locul meu este aici, la ocean.

Tu ești și un fotograf pasionat. Cum ți-ai descoperit această înclinație, ce fotografiezi și ce faci cu fotografiile tale?

E păcat să călătorești și să nu faci fotografii. Iar dacă îți și ies faine, atunci cu atât mai bine! Am învățat fotografie din cărți și cursuri online. Am următit ore întregi de lecții video de fotografiere și de editare până când ceva s-a lipit de mine. Apoi am început să-mi dezvolt stilul propiu.

Fotografiez tot ce mi se pare că merită să rămână într-un dreptungi pentru totdeauna. Tot ce îmi atrage atenția și mă face să îmi scot telefonul și să fac o fotografie. Am și camera profesionistă și câteva obiective, însă cântăresc mult și o folosesc doar pentru evenimente unde este nevoie să fac poze de o altă calitate, pe care telefonul n-o poate reda, oricât de nou e.

Visul meu este să fac o expoziție în România cu fotografiile pe care le-am făcut în anul de pe dubă. Nu știu când voi reuși, dar știu că oricând o voi face, va fi o experiență frumoasă pentru toți.

Ți-ai făcut prieteni aici? Cum sunt ei, ce vă leagă?

Aici, în Pais Vasco, mi-am întâlnit un frate basc pe care nu știam că-l am. Și pe care nu știam că-l merit. Abia împlinisem 30 de ani, mă mutasem la ocean, locuiam în dubă, pierdusem Nordul, harta și busola cu totul, eram cu sufletul îndrăgostit, dar cam rablagit, pentru că viața începuse (a câta oară, oare?) să mă lovească din toate părțile. Atunci a apărut Txema în viața mea. Pentru că nu aveam unde sta, m-a invitat la el acasă cu toată averea mea: Iulian, Tic, valize cu boarfe, covor, tablouri, dubă, motocicletă și alte nimicuri pe care le strânsesem ca un hârciog pentru ziua când aveam să-mi permit o chirie aici. M-a lăsat să plâng pe canapeaua lui o zi și-o noapte, apoi a zis: „Hai să-ți prezint restul familiei!”

 Așa a început o prietenie cum eu n-am mai trăit. Am locuit toți trei sub acoperișul lui timp de un an de zile, fără să plătim nimic. 365 de zile și 365 de nopți și-n niciun moment din alea 12 luni lungi n-am simțit vreo clipă că-l deranjăm, deși… sigur l-am deranjat.

 Fratele meu basc e un miez de cozonac proaspăt scos din cuptor. Txema e celălalt obraz. Echilibrat, integru, iubitor, corect și exagerat de mărinimos. Un înger neobișnuit, grozav de cald la suflet, plin de dragoste și pietate, timid și visător.

 

Am învățat că, uneori, între doi oameni nu e nevoie de o legătură de sânge. Uneori e suficientă doar magia unei întâlniri adevărate, pentru toată viața.


Păstrezi legătura cu cei de-acasă, cu familia? Care sunt relațiile dintre voi? Cum se raportează la fata lor călătoare?

Întotdeauna am vorbit acasă. Fiind plecată, este normal ca părinții, bunica, soră-mea și prietenii mei să-și dorească să știe de mine și-am încercat mereu să țin legătura cât mai des. E drept că ei m-au sunat mai mult decât i-am sunat eu… Dar mă străduiesc! Noi suntem o familie foarte mare și foarte unită. Fiecare dintre noi are ceva special și pentru mine s-a întâmplat să fie drumul. M-am simțit mereu încurajată și înțeleasă de familie, ceea ce a însemnat foarte multe pentru liniștea dintre noi.

Tu mai vizitezi România din când în când. Cum o percepi cu fiecare revenire? Te-ai mai întoarce vreodată aici? Dacă da, în ce circumstanțe?

Mă mai întorc, însă mă dor mereu reîntâlnirile. Cu cât stai mai mult departe, cu atât îți sar în ochi diferențele mari și lipsurile de acasă. Suntem o țară departe de prezent și foarte departe de ce ar fi trebuit să fie. Mă întristează asta. Vin în România doar ca să-mi văd bunica și părinții și, drept să-ți spun, nu știu sigur dacă m-aș mai putea vreodată întoarce să locuiesc acasă. Te obișnuiești cu binele, cu civilizația, cu sortarea gunoaielor, cu liniștea de pe străzi, cu felul oamenilor de-a fi, veseli și educați în orice circumstanțe, te obișnuiești cu curățenia naturii și-a sistemului…

Ești o persoană împlinită acum, pare că ți-ai găsit fericirea. Ești și o femeie foarte frumoasă. Știu că, în trecut, ai avut probleme cu greutatea. Îmi poți povesti despre această perioadă din viața ta, cum te simțeai, ce probleme aveai, cum ai reușit să slăbești și să te menții? Ce ai câștigat după ce ți-ai recâștigat greutatea normală?

Da, la 16 ani eram cât un dulap… Îmi întindeam două tricouri la uscat și umpleam sârma. Evitam să intru în cabinele de probă ale magazinelor, atunci durea cel mai tare, când oglinda era la un pas de mine, când nu mai puteam să-mi fac poze doar la față, când mă vedeam de aproape, întreagă, pe toate părțile. Și mă uram. Puneam hainele la loc pe umeraș, ieșeam din magazin, mă întorceam acasă și uitam.

Pur și simplu uitam că eram grasă, uitam cât durea, uitam că nu mă plăceam, uitam tot și mâncam. Orice. Oricât. Pe ascuns, fie noapte, fie zi. Scriam poezii, învățam bine, eram olimpică, luasem BAC-ul prima pe județ și mâncam de fericire.

 

Nu știu câte nopți am plâns. Nu știu de câte ori strângeam ambalajele de ciocolată de sub pat și-mi promiteam că n-am să mai fac excese. Nu știu câți ani schimbam în fiecare primăvară garderoba pentru că cea din anul trecut nu-mi mai venea. Eram dublă decât a fost mama mea după ce ne-a născut pe noi două, eu și sora mea. Eram o jumătate de om, într-un corp dublu. Iar apogeul a venit în facultate, la un Paște, când cineva mă filmase de la spate. Văzând după câteva zile videoul, întrebasem în gura mare: „Cine-i mă, bărbatul ăsta?”

Eram eu. Nu mă recunoscusem. Nu știam că așa arăt de la spate.

Atunci mi-am spus: „Până aici!”. Și, încet, încet, am început să fac slăbesc. Am învățat că schimbarea nu stă în lipsa kilogramelor, ci în stilul de viață. Învăț continuu și-mi dau seama că lupta nu e luptă, e o negociere între „am” și „nu am” voie. Între e bine și nu e bine. Sunt zile când reușești, zile când te răsfeți, zile când te bucuri, zile când îți pare rău. Nu e ușor și nu e frumos, dar e sănătatea ta și obiceiurile deprinse sunt pe jumătate deja și ale copiilor tăi. Și asta e ceva.

Lupta cu kilogramele o duc și azi, stilul de viață sănătos nu e de ici-colea. Fiecare zi e un efort împotriva unei pofte mici, împotriva unei leni de-a face sport ori împotriva gândurilor. Cred că deja m-am obișnuit că așa va fi de acum încolo, că am ales un stil de viață care nu vine mereu natural. Sport, mâncare sănătoasă, alimente interzise și mult timp. Ăsta e secretul meu.

Laura, în toate pozele ești cu un zâmbet larg pe față. Te întristează vreodată ceva?

Am și eu momentele mele… Sun un om simplu, cu bucurii și tristeți simple. Și cu mine dă viața de pereți. Mă uit în urmă și-mi dau seama că au fost ani în care am plâns mai mult, ani în care am plâns mai puțin. Eu sunt, până în străfunduri, un om care are nevoie să plângă, iar asta nu cred că este ceva greșit. Ați văzut voi vreodată pe cineva care să nu se simtă mai bine după un plâns bun?

Pare că tot ce îți propui îți reușește. Care este secretul tău?

Crezi că părinții mei mi-au pus numele „Laura” degeaba?  Nu ți-am povestit, dar eu am vrut să mă nasc cu mâna dreaptă în sus. Ca o învingătoare! Doar că medicului nu i s-a părut o idee bună pentru mama, m-a ciupit de un deget și așa m-am născut și eu ca toți bebelușii, scoțând întâi capul. 

Felul meu de a fi e răzbătător, nu accept o înfrângere (iar aici am de lucru eu cu mine, pentru că nimeni nu câștigă întotdeauna). Nu am liniște până nu găsesc o soluție, până nu îmi reușește un plan, până nu văd rezultatele. Așa sunt eu de mică. Mama îmi spunea mereu că ar fi trebuit să mă fac avocat. Dar avocații vorbesc mai mult decât scriu, iar mie îmi place să scriu

Nu scapi de întrebarea clasică: unde te vezi peste cinci ani? 🙂 

Tot aici, la ocean. Nu-l mai pot părăsi. Mă văd cu Tic mișunând printre picioarele mele în timp ce încerc să-mi ajut copilul să coloreze un desen cu o rulotă și un palmier…

Foto: arhiva personală

Related Posts

Trei kilometri până la capătul lumii, în regia lui Emanuel Pârvu, primit cu aplauze de către publicul și presa de la Cannes 2024

Trei kilometri până la capătul lumii a avut vineri premiera internațională în Competiția Oficială a celei de-a 77-a…

O iubire de 20 de ani: Jessica Alba și Cash Warren

S-au cunoscut în urmă cu 20 de ani și au aniversat, zilele trecute, 16 ani de căsătorie. Jessica…

Cher, supărată că a mai îmbătrânit un an

Celebra Cher nu este deloc încântată că a adăugat încă un an cifrei care îi exprimă vârsta. Pe…

5 secrete pentru un make-up perfect

Oricât de bune ar fi produsele de machiaj folosite și talentul celui care le aplică, fără o investiție…

Aishwarya Rai Bachchan și Eva Longoria, prietene pe covorul roșu

Cele două ambasadoare L’Oréal Paris, Aishwarya Rai Bachchan și Eva Longoria s-au reîntâlnit pe covorul roșu, la cea…

Horoscopul săptămânii

Astrologul Anca Stoica vine cu detalii despre fiecare zodie în parte. Iată ce ne rezervă astrele în săptămâna…

NESPRESSO X PANTONE: cea mai nouă colecție de cafele pentru rețetele cu gheață 

Nespresso lansează o nouă colecție de cafele pentru rețetele cu gheață, espressoare și accesorii în ediție limitată. Completată…

Cum a fost la evenimentul A List Magazine X Nostalgia (VIDEO) 

Alist Magazine a lansat impreună cu cei de la Nostalgia un număr special de revistă, ca să ne…

Pilaf, partenerul lui Demi Moore, la Cannes

Demi Moore și-a făcut debutul în selecția oficială a Festivalului de Film de la Cannes, duminică seara, cu…

Queen of Make-up: strălucește în cele 4 zile la Neversea

A List și Neversea, the queen of festivals, ți-au pregătit o serie de articole cu tips & tricks…