De la ”cancel culture” la ”autocancel culture”: body shaming. Când sportul, mâncarea sănătoasă și grija (excesivă) pentru siluetă nu mai sunt semne ale unui healthy lifestyle.

Într-o eră a rețelelor sociale în care suntem mereu conectați la ceilalți, dar tot mai deconectați de la propria persoană, o lume în care filtrele de pe Instagram ne setează noi standarde greu de atins, noțiunea de body-shaming e tot mai des întâlnită și, din păcate, trăită. O găsim în reviste, emisiuni TV, filme, pe rețelele de socializare, sau chiar în conversațiile între prieteni, dar cel mai trist – în dialogul cu propria persoană.

Dar de ce este body shaming-ul atât de periculos?  În primul rând pentru că imaginea despre propriul corp și stima de sine încep din minte și inimă, iar nu din oglindă. Ele pot schimba modul în care îți înțelegeți valoarea, în care te raportezi la tine, apoi la cei din jur. În plus, sunt multe studii care ne arată că un mod de gândire extrem de critic față de propriul aspect poate determina probleme legate de alimentație (food disorders), sau poate transforma un stil de viață (aparent) sănătos într-o formă de pedeapsă continuă. (Te-ai întrebat vreodată, de exemplu, de ce te antrenezi? Pentru că vrei să fii sănătos, sau pentru că te simți vinovat că ai mâncat 3 bucăți de ciocolată la prânz?)

Ce anume ne face să fim atât de duri cu propria persoană? De ce ne mai ușor să ne criticăm și să recurgem la fel și fel de diete, în speranța că vom atinge idealul instagramabil în loc să fim mai blânzi și să ne acceptăm corpul, cu toate imperfecțiunile lui?

Sunt întrebări la care m-au ajutat să răspund, fiecare din perspectiva profesiei ei, Cristina-Elena Dobrescu – psiholog clinician și autoare a cărții “Psihologia compulsivului” și Mihaela Bilic – unul dintre cei mai cunoscuți nutriționiști din România și medic primar în specialitatea diabet, nutriţie şi boli metabolice.

Cum se „vede” body shaming-ul din cabinetul tău? Cum l-ai descrie, mai pe înțelesul tuturor și de ce crezi că a ajuns să ne afecteze atât de mult?

Cristina Dobrescu: ”Nu pot să postez asta, se vede că am gușă”, ”aoleu, cum am ieșit în selfie, te rog să nu afișezi poza, arăt horrorisim”, ”hai că am pus un filtru să nu mi se vadă cearcănele astea”,  ”nu vreau să ies la date, o să gândească despre mine că nu arăt ca în poze, ci mai urât”.

Bănuiesc că nu e nimic uimitor la această narațiune, căci sunt convinsă, ai spus sau gândit măcar o dată despre tine în acești termeni deloc prietenoși. Autoanularea este noul prieten al zilelor noastre, pe lângă cei de pe Instagram, pe care îi investim cu uimitoarea putere să ne măsoare stima de sine și puterea personală, frumusețea, sau inteligența cu un like.  

E ca și cum ai trăi cu un tiran în interiorul tău, care la fiecare pas pe care îl faci, îți sabotează serotonina și dopamina. Și, deși nu vrei să te raliezi acestor norme culturale –  rațiunea ta îți spune că e un glitch in the matrix toată povestea asta cu social media, loc unde ai început să locuiești chiar mai mult decât în propria casă (verifică-ți prezența în ultima săptămâna pe Instagram, te rog) – ajungi totuși într-o capcană insidioasă de unde te observi ca un KGB-ist scrupulos și pui lupa pe defectele tale. Defectele sunt, firește, toată fața ta și corpul tău, care dispar o dată cu aplicarea unui filtru, fiind înlocuite de un nou TU, care e PERFECT similar cu alte milioane de figuri și corpuri. Această minunată lume nouă ajunge să nu fie deloc așa minunată, pentru că după ce postezi, te uiți în oglindă și (re)începi procesul de autoflagelare. Apare dezamăgirea, te culpabilizezi, cauți imediat să remediezi ”problemele” sesizate, și dai fuga la cabinetele de estetică .

Practic, devii propriul bully pentru că încapsulezi în interiorul tău vocile acestei societăți care îți spune: ”dă cancel la cine ești”, ”fii așa sau pe dincolo”  iar tu ulterior dai crezare vocilor acestora dorindu-ți să te modifici, să intri într-un tipar foarte costisitor și foarte plictisitor.

Există numeroase studii și articole care spun din cauza “perfecțiunii” pe care o vedem pe rețelele sociale, sau pe coperțile tuturor revistelor, tot mai multe persoane, în încercarea de a se alinia acestor standarde, dezvoltă relații nesănătoase cu mâncarea, sau, cu alte cuvinte, probleme alimentare. De ce crezi că s-a ajuns aici?

Mihaela Bilic: Relația cu mâncarea trădează sensibilitatea sufletului nostru. Cu cât suntem mai fragili mai empatici mai timizi mai nesiguri, cu atât vom mânca mai mult, ca și cum mâncarea ne-ar proteja de agresivitatea celor din jur.

Persoanele lipsite de emoții, dure, dominatoare și cu multă încredere în propria persoană vor avea, de multe ori, o relație rece și distantă cu mâncarea. Ei nu-și permit să aibă slăbiciuni, motiv pentru care vor controla cu forță și rațiune tot comportamentul alimentar. Mai greu este pentru cei hiperempatici, sau cei imaturi din punct de vedere emoțional, care nu știu nici ce vor, nici cum să ceară… Și în această confuzie de senzații și nevoi se izolează și mănâncă. Dacă cineva i-ar întreba de ce mănâncă, n-ar avea un răspuns. Pentru că nu este vorba de o foame a corpului, ci de o foame a sufletului care vrea să trăiască dar nu știe cum… E un fel de frică de a simți și când simți prea mult ai tendința să acoperi totul cu mâncare, măcar așa pare că ești în siguranță. 

Cu alte cuvinte, cu cât suntem mai emoționali, cu atât suntem mai predispuși să cădem pradă ispitelor alimentare și, astfel, să nu reușim să adoptăm un stil de viață sănătos?

Mihaela Bilic: Mâncatul emoțional nu ascunde o lipsă de voință, ci o lipsă de iubire. Este dovadă că suntem nesatisfăcuți, că nu primim suficientă atenție și afecțiune, că suntem nefericiți, singuri și triști. Și ca și cum asta nu ar fi de ajuns ne mai și învinovățim că nu dăm dovadă de tărie de caracter și voință ca să rezistăm ispitelor alimentare. Când de fapt mâncarea este singura alinare pe care un corp “rău iubit” o mai primește! Francezii au descris această noțiune de corp “mal aimee” tocmai ca să sublinieze paradoxul absurd în care trăim:

pare că ne iubim când ne supunem curelor de slăbire în dorința de a avea un corp perfect și o siluetă de invidiat, când de fapt ființa noastră percepe dieta ca pe un abuz suplimentar – după ce că nu aveam grijă de nevoile noastre emoționale și nu ne tratăm cu îngăduință și atenție, ne mai pedepsim suplimentar și prin înfometare.

Dacă ar fi vorba doar de energie și nutrienti, relația cu mâncare ar trebui să fie foarte simplă: mâncăm când ne este foame și ne oprim când ne-am săturat. Doar că mâncarea are un rol mai complex decât să ne asigure supraviețuirea, prin mâncare ne exprimăm emoțiile sentimentele nevoile și nu în ultimul rând plăcerea. Din păcate nu realizăm cat de greu ne-ar fi fără ajutorul ei și o urâm pentru că ne îngrașă. Apoi ne urâm pe noi înșine pentru că am avut nevoie de ea.

Percepția asupra corpului ne influențează, în mod direct, stima de sine și, în același timp, sentimentele, gândurile și comportamentul. Suntem conștienți de asta și, cu toate acestea, mulți nu reușesc să ajungă să le placă corpul lor (sau o parte a lui), nu sunt capabili să observe lucrurile bune și să-i ofere corpului respectul pe care îl merită. De ce?

Cristina Dobrescu: Este atât de ușor să te simți prost în propriul corp când tot ce îi dai sunt materiale reciclate, false, filtrate, comparații dure, încercând chiar să te convingi că așa este realitatea, că tu ești cel care e ”defect”, din moment ce tot ceea ce vezi este modificat și deci, perfect.

Când îți pierzi ridul de expresie, culoarea naturală a pielii, când îți subțiezi talia, cicatricea și alunița, tot ce te face pe tine TU, cum să nu plângi? E un doliu constant zi de zi. Este ca și cum plângi dispariția EU-lui tău autentic, după care te sperii din nou de el în oglindă.

În ritmul acesta, scenariul nu are cum să fie fericit. Nivelul de anxietate crește (dacă ești anxios structural, social media e locul unde să-ți dai Olimpiada Internațională, n-ai șanse să ratezi podiumul), insatisfacția corporală de asemenea, poate apărea chiar o tulburare de dismorfofobie, poate avea debutul în acest scenariu și o tulburare alimentară, depresia, anhedonia, gândurile de suicid. Studiile de specialitate ne arată chiar că există o creștere a utilizării procedurilor cosmetice (invazive) și a operațiilor estetice în urma apariției filtrelor de pe rețelele de socializare. Voi cita aici un ultim studiu realizat în Arabia Saudită, una dintre populațiile cele mai active pe social media: din totalul de 816 respondenți la studiu, cei care au petrecut mai mult de cinci ore/zi pe astfel de platforme de socializare, 51.4% s-au supus unor intervenții estetice ulterior, care să match-uiască filtrelor folosite recurent.

 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC6756652/)

Mihaela Bilic: Dacă nu reușim să evoluăm din punct de vedere emoțional, dacă nu ajungem să ne cunoaștem trăirile și nu le acceptăm, dacă ne e frică să ne satisfacem plăcerile, atunci o să mâncăm. Și o să ni se pară că avem o problemă cu mâncarea, când de fapt problema e că nu știm mai nimic despre ființa noastră și o îndopăm cu mâncare ca să tacă, să stea cuminte.  E ca și cum am avea un copil de 3-4 ani care e nefericit și trist, plânge și suferă…doar că noi nu-l cunoaștem, nu știm cel bucură sau ce-l doare și nici el nu știe să spună. În condițiile astea cea mai simplă rezolvare a situației e să-i dăm să mănânce…măcar și pentru moment se va liniști, chiar dacă cauza problemei a rămas nerezolvată.

La sfârșitul fiecărei zile în loc să ne acordăm un pic de atenție și să ne întrebăm cu compasiune și bună voință “cum ți-a fost azi?”, “cum te simți?”, “mai poți?”, “ce aș putea să fac pentru tine ca să te bucure?”, ne oprim fix la frigider. Atât de mult ne-am ignorat nevoile afective și nu ne-a păsat că suntem obosiți, furioși, plictisiți, speriați, frustrați, dezamăgiți, încât acum ființa noastră nici nu se mai așteaptă să fie băgată în seamă, să fie luată în grijă – se duce singură la frigider și mănâncă ca să nu o mai doară…sau ca să uite. 

Ce i-ai spune unei persoane care se luptă să fie în pas cu noile standarde sociale, pentru care body shaming-ul a devenit ca o melodie pusă pe repeat, pe care o ascultă, dar o și cântă în fiecare zi?

Cristina Dobrescu:  Am să te rog, cu blândețe, să te oprești din a te pune sub lupă și a-ți pune etichete pe care tot citindu-le zi de zi, an de an, ajungi, invariabil, să le crezi. Te invit prietenește să fii mai degrabă atent la exploatatorul intern, asimilat inconștient din cultura online, mass-media și să te gândești, dacă tu nu ai pune etichete asupritoare prietenului tău cel mai bun despre el, de ce ai vrea să-ți faci una ca asta tocmai ție. Povestea din capul tău e cea care e necesar să fie pusă sub lupă (nu ridul tău ce trădează o poveste intimă), schimbat firul narării și reconstruită, cu afecțiune, ținute sub control personajele care instigă și nu greutatea ta, forma feței sau a corpului tău.

Uneori iubirea de sine înseamnă să înveți să pui o graniță între tine și idei, trend-uri, curente insalubre, perimate, și artificiale.

Cum putem pune capăt acestei lupte a trendurilor societare vs. realitatea oglinzii în care ne privim? Există o dietă-minune care rezolvă problema body-shaming-ului?

Mihalea Bilic: Cu cât ne ignorăm mai mult corpul și sufletul, cu atât dezechilibrul și suferința lor se adâncește. Iar cura de slăbire nu rezolvă problema, ci o agravează. Acceptarea este cuvântul cheie prin care poate fi oprit abuzul. Să acceptăm că suntem mai puțin puternici decât ne-am dori, că avem nevoi care trebuie satisfăcute și că da, așa imperfecți cum suntem, avem dreptul să trăim și să fim iubiți. În loc să ne răzbunăm pe propria noastră ființă, poate ar fi momentul să acceptăm un compromis: o siluetă imperfectă și un corp care are voie să simtă – cu bune și rele – să mănânce, să se înfioare, să tresară, să suspine, sau să lenevească. Trebuie să încetăm să ne mai judecăm, să ne mai măsurăm și să ne comparăm. Hai să trăim viața acum și să luăm ce-i mai bun din ea, indiferent de greutatea de pe cântar!

Cristina Dobrescu: Invariabil, corpul te va asculta atunci când îi vei arăta compasiune. Este un atribut dovedit științific ce ajută la repararea relației deficitare pe care o ai cu mâncarea, sportul și care te-a dus la insatosfacție corporală. Compasiunea înseamnă înțelegere: anularea retoricii “ce gras/urât/oribil/slăbănog sunt” și a remarcilor care subliniază defecte precum lenea și invocă tiranul intern, aruncarea alimentelor în categorii de “bun/rău”, ruinarea prezentului prin trăirea anticipativă de tipul:” voi fi fericit peste 5 luni când mai slăbesc/intervin la pomeți”, dizolvarea comparației vieții tale cu a altora pe mitologii fantasmatice de tipul: “uite ce fericită e X! Păi pentru că arată bine, e super fit, nu are ce probleme să aibă”.

Arată-i corpului tău apreciere cu privire la tot ce te ajută să faci zi de zi, de o istorie de viață încoace. Cu alte cuvinte, introdu un soi de afecțiune nouă în viața ta: iubirea necondiționată.