Prietenia la vârsta adultă este un sport extrem
Când eram mică, o vedeam pe mama cum își anunța, din timp, întâlnirile cu prietenele din liceu. „Peste două săptămâni mă văd cu fetele.” Două săptămâni?!
Nu înțelegeam. Cum adică peste două săptămâni? Eu mă vedeam cu prietenele mele în fiecare zi. La școală, după școală, în weekend. Practic, eram împreună aproape 24/24. Mi se părea foarte ciudat că oamenii mari trebuie să-și facă planuri cu atât de mult timp înainte ca să se vadă cu prietenii lor. Fast forward câțiva ani și… am ajuns un pic ca mama.
Bine ai venit în prietenia la vârsta adultă.
„Trebuie neapărat să ne vedem!” O spunem cu toată sinceritatea din lume. Ne iubim prietenele, ne este dor de ele și chiar vrem să ne vedem. Și apoi deschidem calendarul.
„Săptămâna asta nu pot. Marți am ceva, miercuri sunt plecată, joi am o cină, vineri sigur nu. Weekendul viitor?”
Și uite așa, trec două săptămâni. Sau trei. Uneori chiar mai multe.
Și se pare că există și cercetare care arată că nu este doar impresia noastră.
În 2017, Julia Sander, Jürgen Schupp și David Richter au publicat în Developmental Psychology un studiu dedicat exact acestei întrebări: cum se schimbă frecvența contactelor sociale de-a lungul vieții?
Cercetătorii au analizat date de la 36.716 de persoane cu vârste între 17 și 85 de ani, colectate prin German Socio-Economic Panel. Analiza a folosit patru valuri de date, din 1998, 2003, 2008 și 2013, ceea ce le-a permis să urmărească schimbările în contactele sociale pe o perioadă mai lungă, nu doar într-un singur moment.
Studiul s-a uitat în special la contactul față în față și a separat relațiile în două mari categorii: membrii familiei și persoanele din afara familiei — aici intrând prietenii, vecinii și cunoștințele.
Iar diferența dintre cele două este foarte interesantă.
Contactul față în față cu familia a rămas, în linii mari, relativ stabil de-a lungul vieții. În schimb, întâlnirile cu persoanele din afara familiei au urmat o traiectorie descendentă. Cu alte cuvinte, pe măsură ce înaintăm în vârstă, tindem să ne vedem mai rar cu prietenii, vecinii și cunoștințele.
Mai mult, cercetătorii au observat că, în jurul vârstei de 30 și ceva de ani, frecvența contactelor cu persoanele din afara familiei ajunge să fie mai mică decât frecvența întâlnirilor cu familia.
Practic, undeva între adolescență și viața de adult se produce schimbarea pe care probabil o recunoaștem cu toate: de la „ne vedem în fiecare zi” ajungem la „când ești liberă?”.
Studiul nu spune, însă, că prieteniile dispar sau că devin mai puțin importante. Cercetătorii au măsurat cât de des au loc întâlnirile față în față, nu cât de apropiate sunt relațiile sau cât de mult ținem la oamenii respectivi.
Iar aici revenim la viața reală.
Când eram adolescente, prietena cea mai bună era, practic, parte din programul nostru zilnic. Ne vedeam la școală, mergeam una la alta acasă, vorbeam ore întregi la telefon și era suficient să spui „ieșim?” ca în 20 de minute să fii deja pe drum.
Astăzi avem joburi, deadline-uri, relații, familie, vacanțe, programări, cumpărături, sală, evenimente și, dacă avem puțin noroc, câteva ore în care nu trebuie să facem nimic.
Așa că o întâlnire cu prietenele ajunge să arate uneori ca o ședință de business.
Dar poate că există și o parte bună aici. Faptul că nu ne mai vedem zilnic nu înseamnă automat că prieteniile au devenit mai puțin importante. Uneori, când în sfârșit reușim să ne vedem, conversația pornește exact de unde a rămas.
Poți să nu vorbești câteva zile sau chiar câteva săptămâni și să recuperezi totul în primele 20 de minute. Și poate că asta este, până la urmă, prietenia la vârsta adultă.
Nu neapărat mai puțină. Doar puțin mai greu de programat.
Foto: Hepta
Când eram mică, o vedeam pe mama cum își anunța, din timp, întâlnirile cu prietenele din liceu. „Peste două săptămâni mă văd cu fetele.” Două săptămâni?!
Nu înțelegeam. Cum adică peste două săptămâni? Eu mă vedeam cu prietenele mele în fiecare zi. La școală, după școală, în weekend. Practic, eram împreună aproape 24/24. Mi se părea foarte ciudat că oamenii mari trebuie să-și facă planuri cu atât de mult timp înainte ca să se vadă cu prietenii lor. Fast forward câțiva ani și… am ajuns un pic ca mama.
Bine ai venit în prietenia la vârsta adultă.
„Trebuie neapărat să ne vedem!” O spunem cu toată sinceritatea din lume. Ne iubim prietenele, ne este dor de ele și chiar vrem să ne vedem. Și apoi deschidem calendarul.
„Săptămâna asta nu pot. Marți am ceva, miercuri sunt plecată, joi am o cină, vineri sigur nu. Weekendul viitor?”
Și uite așa, trec două săptămâni. Sau trei. Uneori chiar mai multe.
Și se pare că există și cercetare care arată că nu este doar impresia noastră.
În 2017, Julia Sander, Jürgen Schupp și David Richter au publicat în Developmental Psychology un studiu dedicat exact acestei întrebări: cum se schimbă frecvența contactelor sociale de-a lungul vieții?
Cercetătorii au analizat date de la 36.716 de persoane cu vârste între 17 și 85 de ani, colectate prin German Socio-Economic Panel. Analiza a folosit patru valuri de date, din 1998, 2003, 2008 și 2013, ceea ce le-a permis să urmărească schimbările în contactele sociale pe o perioadă mai lungă, nu doar într-un singur moment.
Studiul s-a uitat în special la contactul față în față și a separat relațiile în două mari categorii: membrii familiei și persoanele din afara familiei — aici intrând prietenii, vecinii și cunoștințele.
Iar diferența dintre cele două este foarte interesantă.
Contactul față în față cu familia a rămas, în linii mari, relativ stabil de-a lungul vieții. În schimb, întâlnirile cu persoanele din afara familiei au urmat o traiectorie descendentă. Cu alte cuvinte, pe măsură ce înaintăm în vârstă, tindem să ne vedem mai rar cu prietenii, vecinii și cunoștințele.
Mai mult, cercetătorii au observat că, în jurul vârstei de 30 și ceva de ani, frecvența contactelor cu persoanele din afara familiei ajunge să fie mai mică decât frecvența întâlnirilor cu familia.
Practic, undeva între adolescență și viața de adult se produce schimbarea pe care probabil o recunoaștem cu toate: de la „ne vedem în fiecare zi” ajungem la „când ești liberă?”.
Studiul nu spune, însă, că prieteniile dispar sau că devin mai puțin importante. Cercetătorii au măsurat cât de des au loc întâlnirile față în față, nu cât de apropiate sunt relațiile sau cât de mult ținem la oamenii respectivi.
Iar aici revenim la viața reală.
Când eram adolescente, prietena cea mai bună era, practic, parte din programul nostru zilnic. Ne vedeam la școală, mergeam una la alta acasă, vorbeam ore întregi la telefon și era suficient să spui „ieșim?” ca în 20 de minute să fii deja pe drum.
Astăzi avem joburi, deadline-uri, relații, familie, vacanțe, programări, cumpărături, sală, evenimente și, dacă avem puțin noroc, câteva ore în care nu trebuie să facem nimic.
Așa că o întâlnire cu prietenele ajunge să arate uneori ca o ședință de business.
Dar poate că există și o parte bună aici. Faptul că nu ne mai vedem zilnic nu înseamnă automat că prieteniile au devenit mai puțin importante. Uneori, când în sfârșit reușim să ne vedem, conversația pornește exact de unde a rămas.
Poți să nu vorbești câteva zile sau chiar câteva săptămâni și să recuperezi totul în primele 20 de minute. Și poate că asta este, până la urmă, prietenia la vârsta adultă.
Nu neapărat mai puțină. Doar puțin mai greu de programat.
Foto: Hepta
