Vintage, retro, second hand, fără egal

Primesc zilnic zeci de cereri de follow pe Instagram de la conturi care comercializează produse „vintage”. Azi unul, mâine altul, ieri vreo zece. Toate „vintage”, fără excepție. Măi să fie, dacă vintage-ul ar crește în pom, am fi de-o bogăție aparte, mai ales sufletească. Dar cum nu este așa, o piața neagră a fost foarte ușor integrată și asimilată de consumatorii de modă, pe nerăsuflate. Și totul din cauza unei mari confuzii de termeni: vintage vs retro vs second hand. 

La fiecare colț de stradă, se află un magazin SH. Cu obiectele vintage și retro, treaba e mult mai delicată, fiind destul de puține surse veritabile în toată lumea. Iar cel mai important pas întru confirmarea autenticității unui obiect, este definirea cât mai precisă a termenilor. Așadar, vintage, retro sau second hand?

Something old 

Termenul vintage, la originie, ar putea fi explicat, mai degrabă, de un expert în vinuri, căci acesta este registrul în care a apărut în secolul al XV-lea. Dar sensul pe care îl folosim astăzi, și-a câștigat statutul special și popularitatea în anii ’60, într-o eră a nostalgiei, dacă ne gândim, de exemplu, la marele curent hippie, atunci când definea o serie de obiecte produse între anii 1900-1940. Deci vintage, mai exact, definea obiectele cu o vechime cuprinsă între 20 și 40 de ani. Vorbim despre o perioadă care precede consumerismul, care tot în anii ’60 și-a pus puternic bazele. Vorbim despre obiecte care, chiar dacă erau produse în serie, existau într-un număr limitat de tehnica de producție. De aceea, obiectele cu adevărat vintage au fost și sunt, mai ales astăzi, extrem de valoroase: în primul rând datorită cantității și, desigur, în al doilea rând, datorită calității. 

Caracteristicile principale ale acestor piese constau în atenția la detaliu pe care oamenii o acordau inclusiv instrumentelor de lucru; vei vedea cum arată astăzi o pereche de foarfece, cu un design minimalist, aparent extrem de practic, și cum arătau foarfecele unui croitor din anii ’20, cu mânere dantelate sau în forma unei păsări, de asemenea, practice, dar cel mai probabil lucrate manual și nu produse într-o fabrică ce s-a angajat să exporte milioane de bucăți. Același principiu este valabil și în cazul pieselor vestimentare sau al accesoriilor. Acesta este, dealtfel, cel mai sigur criteriu de selecție pentru a ne asigura că un obiect este ceea ce comerciantul vrea să ne facă să credem. Este foarte important să ne uităm la lucrătură: cusăturile sunt, cel mai probabil, realizate manual; etichetele sunt neapărat cusute, niciodată lipite; nasturii sunt îmbrăcați în material, cusuți și ei manual, de asemenea; în cazul unei genți sau al unei perechi de pantofi, finisajele nu trebuie să poarte nicio urmă de lipici, ci totul este bazat pe legendarele cusături fine. Ana Maria Nicolaescu, de la The Italian Vintage, unul dintre cele mai bogate și frumoase vintage stores din bucurești (strada Spătarului, 40), îmi confirmă acest lucru: „Pentru a identifica produsele vintage, verificăm, mai întâi calitatea materialelor și a lucrului manual, casa de modă de care aparțin, stilul specific perioadelor și micile detalii precum închizătorile cerceilor, colierelor, hainelor etc”. Aș adăuga faptul că într-un adevărat vintage store, nu există două obiecte identice, chiar dacă aparțin aceleiași categorii, iar aici nu mă refer la serviciile de veselă. Obiectele vintage au calitatea de a fi unicat, pentru că oricât de perfect ar fi lucrat un meșter, cu siuranță că există un milimetru care distinge o piesă de cealaltă. 

O vizită într-un vintage store adevărat, echivalează cu o vizită la muzeu, pentru că acolo vei vedea câteva lucruri de care nu te mai lovești astăzi, cum ar fi: suportul pentru buchetul de flori lucrat extrem de minuțios în argint, instrumentul de dezlegat ghetrele (învelitoare de postav, de fetru etc. care acoperă glezna și partea de deasupra a încălțămintei bărbătești), instrumentul cu ajutorul cărora, domnișoarele, pe vremuri, îmbrăcau mănușile sau diverse instrumente de papetărie. Este normal să nu le recunoaștem, nemaitrăind aceste realități, decât prin intermediul schițelor lui Caragiale, poate, deci întrebările adresate persoanei din showroom nu ar trebui să fie o problemă, ci, dimpotrivă, un moment plăcut pentru ambele părți.

Spuneam la începutul articolului că, la tot pasul, există un comerciant de „vintage”. Am avut ocazia să întâlnesc tot felul de persoane, însă, dintre acestea, extrem de puține care își înțelegeau business-ul. Un adevărat comerciant de vintage este, cel mai probabil, el însuși un colecționar, pentru a putea avea experiența necesară unui astfel de domeniu. Dispune de o cultură generală imensă, cu ajutorul căreia poate înscrie, la prima vedere, o piesă într-o categorie, într-o perioadă, într-un stil, poate determina locul de proveniență și așa mai departe. Iar cel mai important lucru este că știe totul despre fiecare obiect pe care îl are în magazin și are plăcerea, de fiecare dată, să împărtășească povestea acestuia, celui care dorește să facă o achiziție. Dacă lucrurile nu stau așa, te afli în fața unui impostor. 

Atât pentru comerciant, cât și pentru consumatorul de vintage, este extrem de important cultul obiectului și al materialității lui. Trebuie să știm că, de exemplu, un obiect din lyocell, nu poate fi niciodată vintage, măcar nu încă, pentru simplul motiv că varianta pe care o găsim astăzi a fost patentată în 2003. Pe lângă asta, consumatorul de vintage trebuie să dispună de o foarte bogată cultură vizuală; atunci când ai pus ochii pe o piesă, gândește-te în ce context ai întâlnit una asemănătoare: într-un film de epocă, într-un roman de demult, într-o fotografie de arhivă. Dacă este așa, ești destul de aproape de adevăr. 

Something newer

Și pentru că tot am adus anii 2000 în discuție, am avut un dialog foarte interesant cu Adelina Serafim, ownerul celor două magazine Consignația 7. Îmi spunea că, la rândul ei, a avut parte de o remarcă venită de la unul dintre angajații ei, care are acum 21 de ani. Ceea ce pentru Adelina nu intra în vreo categorie anume, pentru tânăr era retro și foarte cool. Deducem de aici că termenul vintage migrează odată cu vremurile. Ana Maria Nicolaescu definește astăzi ca fiind vintage, obiectele cu o vechime mai mare de 40 de ani. Ce depășește 100 de ani vechime, devine antique. Ce este produs între anii 1980-2000, definim ca retro. Deci o jachetă din fâș, în stilul culturilor underground, cu fermoarul din plastic, din anii ’90, este un obiect retro, nicidecum vintage.

Categoria retro este la fel de sensibilă precum cea vintage, poate chiar mai delicată, fiind o perioadă destul de accesibilă majorității. Nu orice produs este retro, așa cum nu orice este vechi e vintage. Vorbim despre Piese, nu despre orice obiect vestimentar care doar a fost produs în acea perioadă. Tricoul transformat în lavetă nu va fi niciodată un „retro”. Ținem cont și aici de calitate, de design și de referința de la care pornește tendința sau curentul în care se înscrie o anumită piesă. Ceva ce nu a fost in sau it item în anii ’90, nu va fi nici în 2021, dovada fiind elementele întâlnite astăzi în marile colecții: ne-am întors la bomber jackets, la pantalonii de trening, la elasticele de păr voluminoase, la bustiere, la platforme, la tot ce vedeam la Spice Girls și la Britney Spears, practic, la numele care au dominat cultura MTV, adica una dintre cele care definesc acel moment. 

Something blue

Adelina Serafim, fin observator al generațiilor care trec pragul magazinelor ei, constată cu îngrijorare faptul că publicul cu vârste între 18-25 de ani, nu are capacitatea de a distinge o „boarfă” de o piesă, pentru că nu acordă atenție detaliului despre care vorbeam ceva mai devreme. 

Între magazinele ei, există o distincție foarte clară de consumatori și, deci, în ceea ce privește selecția pieselor: celebrul spațiu din strada George Vraca le este dedicat tinerilor, având un puternic caracter urban, iar spațiul din bulevardul Hristo Botev se adresează unui public matur, corporate, „doamnelor”, cum a spus Adelina. Această distincție e dată literalmente de stradă. 

Calitatea unei consignații este aceea că produsele comercializate aici sunt adevăratele second hand, stocurile fiind alese piesă cu piesă, deci selectate, fiecare având o etichetă, un cod de bare, provenind de la o persoană anume, care încheie un contract cu magazinul. Astfel, fiecare obiect e controlat și provine dintr-o sursă clară. 

Ce ne-am obișnuit să numim second hand este, de fapt, seventh hand. Așa-zisele magazine SH cumpără stocurile la kilogram sau la tonă, deci nu putem lua în calcul urmărirea sau depistarea sursei fiecărei piese. Aceste tone de haine sunt, la origine, abandonate sau plasate în containere de colectare sau de reciclare, de unde sunt preluate și minimum selectate astfel încât să poată fi totuși comercializate. Acestea merg întâi în Vest, iar de acolo, ajung în țările balcanice. Dacă urmărești subiectul prezentat de mai multe surse de știri, vei vedea că, în anii trecuți, au existat controverse privind modalitatea prin care aceste stocuri ajung la noi: declarate la vamă ca deșeuri sau, dimpotrivă, deșeurile declarate ca marfă SH. De asta în această regiune avem cel mai slab regim SH, dacă facem o comparație minimală între un astfel de magazin din afară, eventual dedicat unei anumite perioade și unui anumit stil, și un magazin de la noi, care funcționează la kilogram. Însă nu chiar orice magazin SH de la stradă intră în această categorie, există lanțuri internaționale cu stocuri proprii, interne, controlate. 

Nostalgie și sustenabilitate

Pasiunea pentru second hand a câștigat teren atunci când vintage și retro au devenit niște tendințe foarte puternice. Iar nostalgia nu a fost singurul factor de decizie. Vei observa astăzi că, pe lângă „vintage”, totul este „sustenabil”, mai ales ceea ce, de fapt, nu este. Industria fashion este în top trei cele mai poluante industrii din lume. Cifrele sunt absolut îngrijorătoare. Însă alăturarea aleatorie a termenului „sustenabil”, nu salvează planeta, ba chiar îi face mai rău. 

Ideea de a doua viață a hainelor este foarte benefică dacă ajută real la reducerea producerii stocurilor excesive, care consumă o cantitate imensă de resurse. Însă transportul stocurilor dintr-o țată în alta, produsele de curățare extrem de nocive, materialele sintetice depozitate în tot felul de condiții, care pot avea efecte imediate asupra consumatorului, au de-a face cu orice, mai puțin cu sustenabilitatea.

Soluția imediată ar fi rigoarea criteriilor de shopping. În loc să cumpărăm mult pentru că pare ieftin, putem cumpăra puțin și bun. Asta înseamnă că trebuie să avem în permanență evidența propriului dressing, chiar și atunci când luăm decizia spontantă să intrăm într-un SH. Astfel, îi vom ajuta și pe cei care fac stocurile să delimiteze clar categoriile de produse cu potențial de investiție, nu de cheltuială. Prețul imens pe care îl plătim, devine o problemă de mediu atunci când stocurile sunt necontrolate, pentru că multe dintre ele ajung arse în condiții nu tocmai bune.  

Shop my „vintage” closet

Încurajarea business-urilor ambulante de vânzare-cumpărare a hainelor, nu este nici ea o soluție pentru o garderobă smart, chiar dacă, teoretic, sunt second hand. Adlina Serafim îmi atrage atenția asupra faptului că în continuare există foarte mulți consumatori de fashion care nu solicită bonul fiscal. Astfel, atunci când ajungi la unul dintre shopurile de pe Instagram, întreabă-te, în primă fază, dacă afacerea este legală. Cui trimiți banii? Poți face un retur, în cazul în care cumperi un produs și acesta nu corespunde imaginii postate sau nu este autentic? Aceste mici afaceri au dezvoltat o adevărată piață neagră, care dăunează adevăraților comercianți. „Conturile de Instagram care se intituleaza magazine de vintage, ne strică imaginea”, afirmă Ana Maria Nicolaescu. Pe de altă parte, Adelina Serafim a întâmpinat problema clienților care cumpără piese din magazinele ei și pe care le vând ulterior, ilegal, la suprapreț, pe rețelele de socializare, în timp ce o bună parte din profitul ei merge către taxele impuse de stat. 

Foarte multe dintre „vintage” stores online, nu sunt nimic altceva decât modalități ilegale de selling one’s personal closet. Corect este fie să apelezi la o consignație, fie la unul dintre grupurile online precum Nu mai port. Iar când situația ne va permite din nou, poți merge cu încredere la târgurile dedicate conceptului de shop my closet, unde poți cunoaște chiar persoana care vinde produsele. Verificarea sursei și contactul direct cu comerciantul rămân, deci, cele mai sigure surse de achiziție a produselor vintage, retro sau second hand.