Idealurile de frumusețe de la Venus la Barbie

Institutul Pantone a declarat Viva Magenta culoarea anului 2023, iar vara ce tocmai a trecut s-a mulat perfect (poate cu unele variațiuni subtile de nuanță) pe această tendință. Totul a fost roz, culminând cu fenomenul cinematografic Barbie. Subiectul controversat, destul de bogat în teme filosofice, m-a dus din nou în fața unei întrebări care mi-a servit întotdeauna ca material de studiu pentru meseria mea, „Ce (nu) este o muză” și cum stăm cu idealurile de frumusețe astăzi?

Instinctul îmi spune că o muză nu a fost niciodată un ideal până când cineva suficient de încăpățânat nu a susținut foarte bine contrariul, ca și când viața „clientei” pentru care pleda ar fi depins de asta. Și, într-un fel, așa a fost. Cea mai recentă ediție Art Safari, Love Edition, a tratat chiar tema muzei printr-o serie de fotografii și lucrări în descrierea cărora am găsit două lucruri care mi-au rămas în minte. De la poveștile lui Pliniu cel Bătrân încoace, o muză nu e muză până când cineva nu-i face un portret, iar tehnica aceasta, indiferent de mediumul artistic, acționează ca un elixir al vieții veșnice. Pentru că o muză nu moare niciodată. Dar nici nu rămâne un ideal.

„Pentru totdeauna” sau „niciodată”?

Primul portret care m-a izbit a fost cel al lui Audrey Hepburn, realizat de Jack Cardiff. Fără îndoială, frumoasa actriță a devenit un simbol la fel de prețios ca Venus din Milo din punctul de vedere al standardelor, cât și al legendelor culturii pop. Cum statuia lui Venus a apărut în 1820 la țărmul Yorgos Kentrotas al insulei Milo, așa s-a înfățișat și domnișoara Hepburn în micul atelier din Paris al lui Hubert de Givenchy în 1954, după ce Cristóbal Balenciaga refuzase să creeze costumele pentru filmul Sabrina. Standardul de frumusețe de la acel moment nu avea nimic de-a face cu silueta silfidă a lui Audrey Hepburn, ci mergea în direcția Marilyn Monroe, a buclelor semidefinite, a rujului roșu-aprins și a sprâncenelor un pic obraznice, care te făceau să cobori privirea către bustul generos, modelat conic de sutienele care aveau să-l inspire ulterior pe Jean Paul Gaultier. De altfel, la prima strigare, Givenchy a crezut că avea să o îmbrace pe Katharine Hepburn, însă în momentul în care a văzut-o pe Audrey nu a mai putut să-i spună decât „Aș face orice pentru tine”. Iar împreună au redefinit, o dată pentru totdeauna, imaginea eleganței, prin lipsa artificiului, a excesului, lăsând muza să domine haina.

Grație lor

Astăzi, mai ales în social media, vei vedea o mulțime de reproduceri ale celebrei scene cu vitrina din Breakfast at Tiffany’s, dar nu o vei mai regăsi niciodată pe Audrey. Recunoaștem referința prin recuzită – ochelarii wayfarer, rochia neagră, șiragul de perle, paharul de cafea și croissantul – dar trecem ușor cu vederea persoana și continuăm cu scroll-ul fără vreo emoție anume. Inclusiv revistele au încercat această tendință, însă, chiar lucrând cu fotografi de renume, au eșuat la capitolul impact. Îmi amintesc de shootingul realizat de Luc Braquet pentru Harper’s Bazaar UK, în care Lily Collins era în ipostaza de Audrey. Doar că în loc de Givenchy, Collins purta Dolce, o greșeală dacă ne gândim la faptul că standardele lui Domenico Dolce și Stefano Gabbana au vizat mai tot timpul imaginea Sophiei Loren, un arhetip al senzualității moderne. Dealtfel, singura modalitate în care poți îndrăzni să reproduci o astfel de imagine e ca să-i aduci un tribut, iar asta e foarte complicat. Tocmai de asta consider că Barbie e o capodoperă.

Greta Gerwig demonstrase încă de la Lady Bird (2017) și Little Women (2019) că dispune de o sensibilitate aparte în calitate de regizor, însă, odată cu Barbie, calitățile ei au explodat într-o mare de roz, din care nu a scăpat niciun detaliu, transformându-l pe fiecare într-un statement. Dacă nu te afunzi în capcana feminismului, filmul este o alegorie a standardizării, ba chiar pe alocuri o satiră la idealurile nerealiste privind atât femeia, cât și bărbatul. Acest lucru este foarte bine subliniat de Sasha (Ariana Greenblatt), exasperată de aparenta perfecțiune. Sasha este personajul-cheie atât în plot-ul filmului, cât și din punct de vedere istoric. E important să ne amintim că Barbie a fost lansată în 1959, într-un moment în care lumea de abia se dezmorțise după Război. Anii ’50 înseamnă adolescență, fiind prima dată când femeia avea parte de o perioadă de tranziție de la copilărie la maturitate. Filmul debutează cu revelația unei păpuși menită să inspire la emancipare, prin transpunerea noii realități la scară mică. Barbie putea fi medic, astronaut sau președinte, în timp ce viața reală era preocupată aproape exclusiv de viața de familie a tinerelor. Încet, încet, fusta s-a scurtat, părul s-a lungit și s-a deschis la culoare, silueta a fluctuat de la musculatura elongată de gazelă, la forme pline, până la fetișizare. Astăzi, teoretic, fiecare dintre noi are dreptul și chiar libertatea de a-și alege idealul, departe de standaredele Hollywood, pe care, culmea, lumea balcanică și le-a înzestrat cel mai temeinic. În Barbie regăsim modele plus-size, influențe asiatice sau afro-americane, în ideea de political correctness. Totuși…

Barbie vs Reality

Filmul mi-a amintit de o altă ecranizare cu tâlc din 2004 a romanului The Stepford Wives. Este povestea unei societăți fictive (ideală pentru oricine adoră costumele glam și decorurile bogate), în care, tot în spiritul perfecțiunii standard, bărbații încep să își înlocuiască soțiile cu roboți programați la o viață ideală, tradusă inclusiv prin chip. Nu pot să nu mă gândesc la filtrele de Instagram și la conținutul de pe platformele care acum mi se par incorect denumite „de socializare”. Singurul tip de comunicare autentic pe care îl mai simt astăzi, în aceste medii, este cel aspirațional, de la haine, la cadrele atent alese, exact ca în lumea Barbie. Cu toate că suntem la apogeul cultului personalității, continuăm să păstrăm religia micilor strategii de promovare, care merg de la orele de postare a unei poze, la stilul de viață – cafea, un ruj Dior, bougainvillea, ochelari de brand, geantă de brand (ideal Loewe sau Chanel), golden hour, poate o carte, #OOTD în oglindă, un mic-dejun fancy, un resort scump, un pahar de vin sau tot ce mai vezi la Hailey Bieber sau la Rosie Huntington-Whiteley.

Însă viața de cele mai multe ori aparține papucilor Birkenstock, uzați și ușor scofâlciți de toate experiențele, dar care încă rezistă schimbărilor de tendințe. În toate aceste filme există revelația realității. La un moment dat, pe câteva conturi de Instagram apăreau memes cu descrierea „In a world full of Kylies, be an Audrey” sau „a Marlene”. Pentru că undeva, nu tocmai pe marginea unei piscine roz, se află o adolescentă care se întreabă cine este.

Text de Andreea Leța.

Foto: hepta.ro.

Articol publicat în ediția print A List Magazine (28).