Cosmina Stratan, despre noul ei rol și singurătatea care unește
Actrița Cosmina Stratan revine pe marele ecran cu „Nu mă lăsa să mor”, filmul de debut al regizorului Andrei Epure , o poveste despre singurătate, empatie și puterea fragilității. Despre întâlnirea cu regizorul, despre umorul care se strecoară printre tragedii și despre cum se construiește empatia în fața absurdului, Cosmina vorbește cu sinceritatea și delicatețea care o definesc.
Filmat de-a lungul a 26 de zile în Eforie, Mangalia, Neptun, Olimp și București, „Nu mă lăsa să mor” urmărește eforturile Mariei (Cosmina Stratan), care încearcă să organizeze înmormântarea enigmaticei sale vecine, Isabela (Elina Löwensohn). Un gest omenesc o aruncă într-un labirint de birocrație, întâlniri stranii și tăceri apăsătoare.
Am stat de vorbă cu Cosmina Stratan despre procesul ei creativ și despre felul în care filmul ne confruntă cu propriul nostru absurd contradictoriu, în această poveste de ficțiune despre realitatea dureroasă a singurătății.
Filmul vorbește despre un tip de singurătate care nu e doar a vârstnicilor, ci și a celor „invizibili” din jurul nostru. Cu ce fel de singurătate te-ai întâlnit în timpul filmărilor?
Cosmina Stratan: La filmare, rar se-ntâmplă să fii singur, dar e o liniște acută care se instalează după ce se dă motor, atunci pare că ești singur, că un context extrem de animat dispare dintr-o dată și începe să apară un altul. Chiar dacă e o situație cunoscută pentru mine, am senzația că mereu mă ia prin surprindere. Are aspect de reculegere și poate chiar asta e, pentru că ai nevoie de câteva clipe să-ți aduci aminte încă o dată ce urmează să încerci.
Filmul are un ton greu de definit, între absurd, realism și tandrețe. Cum ai găsit echilibrul între aceste registre?
C.S.: Încercând să răspund la întrebarea asta, mi-am dat seama că nu știu, că nu știu să descriu cum anume se formează vocea unui film. E posibil să apară din întâlnire. Scenariul scris de Andrei și de Ana s-a plimbat printr-o estetică singulară, discret năucitoare, construită împreună cu Laurențiu Răducanu, directorul de imagine, apoi a ajuns la mine ca o lume stranie și totodată atrăgătoare. Nu știu dacă am găsit un echilibru înăuntrul ei, dar mi-a făcut plăcere să petrec timp acolo.
Cum a fost întâlnirea cu Andrei Epure la debutul său în lungmetraj?
C.S.: Pregătirea filmului a început mult mai devreme decât în mod normal. Am putut să discutăm în tihnă ce elemente sunt compatibile cu povestea, poveste începută cu doi ani în urmă, în scurtmetrajul „Interfon 15”. În lungmetraj am dezvoltat mai departe personajul tocmai pentru ca simțeam nevoia să aflăm în ce se poate transforma. Am fost curioși cu toții, iar Andrei a lucrat cu calm și cu deschidere, la mine a ajuns multă încredere.
În multe dintre proiectele tale, de la “După dealuri” la “Nu mă lăsa să mor”, ai explorat personaje care trăiesc la granița dintre tăcere și durere. Ce te atrage constant spre aceste lumi?
C.S.: Poate că eu le atrag pe ele. În „După Dealuri” am simțit că lucrez cu stări mult mai palpabile, copleșeală, neputință, aici însă, în „Nu mă lăsa să mor”, Maria are un ton neutru de care scapă rar, dar e o neutralitate mai greu de încadrat, un amestec de inadecvare și îngheț, dacă-ar fi să-l și numesc. E într-un fel amuzant pentru mine, cum are tendința să se refugieze într-o coerență așa de fragilă și nu reușește din pricina absurdului înconjurător. E o poziție de graniță, e adevărat, pică între scaune.
Filmul are mult umor subtil, chiar în situații apăsătoare. Ce rol are umorul pentru tine în a vorbi despre teme grele?
C.S.: Umorul a fost prima achiziție importantă la întâlnirea cu scriptul; e un fel de a-mi traduce lucrurile, ceva care mă ajută să lucrez instinctiv. Probabil cu câteva excepții, dacă nu reușesc să și râd de o situație, mi se pare că lipsește ceva. Andrei a reușit un hibrid aici care se plimbă prin nenorocire cu umor.
Un studiu recent arată că 3 din 5 persoane peste 65 de ani trăiesc diferite forme de singurătate. Cum crezi că arta și filmul, în special, poate crea empatie reală în jurul acestor teme?
C.S.: Într-un fel greu de înlocuit cu altceva, mă gândesc. Chiar dacă arta are poate și funcția asta de deconectare, cred că are datoria să ne întoarcă pe dos, să ne facă să ne redefinim concluziile despre cum relaționăm între noi. Nu-și poate impune forțat o temă, dar îți poate crea un context de reflecție, poate deschide diferit o situație de dialog sau una emoțională. De aici și responsabilitatea enormă care încarcă orice produs artistic, aceea de a nu păcăli, de a oglindi just de la adăpostul ficțiunii.
„Nu mă lăsa să mor” e greu de încadrat: e și neo-horror, și comedie neagră, și dramă existențială. Cum ai trăit tu această ambiguitate?
C.S.: Eu aflu printre ultimii cum e etichetat filmul la care lucrez. Asta nu înseamnă că nu mă interesează deloc eticheta, dar nu-mi spune nimic în etapa de lucru, nu e o informație de care să mă folosesc, nu-mi oferă indicii sau soluții. Încerc să-mi dau seama ce iese în evidență dintr-o poveste, fie că e o stare, un limbaj anume sau un fel de a vedea lucrurile, apoi mă apropii. Neo-horror sună bine, dar nu e ceva cu care pot să lucrez. Pentru mine, ambiguitatea reiese din neclaritatea cu care Maria reacționează, întârzie să participe pentru că nu înțelege un mediu de care e tentată.
Există un moment foarte delicat: când Maria decide să aibă grijă de câinii vecinei decedate. Un gest mic, dar enorm emoțional. Cum ai privit această alegere?
C.S.: Mă împrietenesc ușor cu animalele, mai ales cu câinii, așa că am avut mult de lucru în a construi această distanță, pe care mai apoi să o șterg. În film apropierea se produce gradat, am frânat cu toată puterea să nu-mi abandonez personajul cu totul în această relație.
Maria trăiește într-un zgomot birocratic și social constant. Cum ai construit tăcerea ei ca pe o formă de rezistență, nu de absență?
C.S.: Odată ce-am citit scenariul scris de Andrei și Ana, a reieșit repejor că tăcerea Mariei va fi principalul element de dificultate în ce aveam de făcut. În cazul nostru, tăcerea e deghizarea dialogului ei intern care dintr-un motiv sau altul nu reușește să mai iasă în afară sau alege să nu o facă. Chiar dacă de multe ori are impulsul de lua parte la dialog, acest impuls se frânge și o împinge înapoi în inadecvare.
Debutul regizorului Andrei Epure, prezentat la Locarno în secțiunea dedicată noilor voci ale cinemaului, a ajuns în cinematografele din România pe 5 decembrie, distribuit de Independența Film și Good Times. Produs de Saga Film, „Nu mă lăsa să mor” este un film neo-horror despre birocrație, o comedie neagră despre moarte și, mai ales, un portret al unei realități care devine alarmantă: oamenii care trăiesc în singurătate.
Foto: Alex Gâlmeanu, Independența Film
Actrița Cosmina Stratan revine pe marele ecran cu „Nu mă lăsa să mor”, filmul de debut al regizorului Andrei Epure , o poveste despre singurătate, empatie și puterea fragilității. Despre întâlnirea cu regizorul, despre umorul care se strecoară printre tragedii și despre cum se construiește empatia în fața absurdului, Cosmina vorbește cu sinceritatea și delicatețea care o definesc.
Filmat de-a lungul a 26 de zile în Eforie, Mangalia, Neptun, Olimp și București, „Nu mă lăsa să mor” urmărește eforturile Mariei (Cosmina Stratan), care încearcă să organizeze înmormântarea enigmaticei sale vecine, Isabela (Elina Löwensohn). Un gest omenesc o aruncă într-un labirint de birocrație, întâlniri stranii și tăceri apăsătoare.
Am stat de vorbă cu Cosmina Stratan despre procesul ei creativ și despre felul în care filmul ne confruntă cu propriul nostru absurd contradictoriu, în această poveste de ficțiune despre realitatea dureroasă a singurătății.
Filmul vorbește despre un tip de singurătate care nu e doar a vârstnicilor, ci și a celor „invizibili” din jurul nostru. Cu ce fel de singurătate te-ai întâlnit în timpul filmărilor?
Cosmina Stratan: La filmare, rar se-ntâmplă să fii singur, dar e o liniște acută care se instalează după ce se dă motor, atunci pare că ești singur, că un context extrem de animat dispare dintr-o dată și începe să apară un altul. Chiar dacă e o situație cunoscută pentru mine, am senzația că mereu mă ia prin surprindere. Are aspect de reculegere și poate chiar asta e, pentru că ai nevoie de câteva clipe să-ți aduci aminte încă o dată ce urmează să încerci.
Filmul are un ton greu de definit, între absurd, realism și tandrețe. Cum ai găsit echilibrul între aceste registre?
C.S.: Încercând să răspund la întrebarea asta, mi-am dat seama că nu știu, că nu știu să descriu cum anume se formează vocea unui film. E posibil să apară din întâlnire. Scenariul scris de Andrei și de Ana s-a plimbat printr-o estetică singulară, discret năucitoare, construită împreună cu Laurențiu Răducanu, directorul de imagine, apoi a ajuns la mine ca o lume stranie și totodată atrăgătoare. Nu știu dacă am găsit un echilibru înăuntrul ei, dar mi-a făcut plăcere să petrec timp acolo.
Cum a fost întâlnirea cu Andrei Epure la debutul său în lungmetraj?
C.S.: Pregătirea filmului a început mult mai devreme decât în mod normal. Am putut să discutăm în tihnă ce elemente sunt compatibile cu povestea, poveste începută cu doi ani în urmă, în scurtmetrajul „Interfon 15”. În lungmetraj am dezvoltat mai departe personajul tocmai pentru ca simțeam nevoia să aflăm în ce se poate transforma. Am fost curioși cu toții, iar Andrei a lucrat cu calm și cu deschidere, la mine a ajuns multă încredere.
În multe dintre proiectele tale, de la “După dealuri” la “Nu mă lăsa să mor”, ai explorat personaje care trăiesc la granița dintre tăcere și durere. Ce te atrage constant spre aceste lumi?
C.S.: Poate că eu le atrag pe ele. În „După Dealuri” am simțit că lucrez cu stări mult mai palpabile, copleșeală, neputință, aici însă, în „Nu mă lăsa să mor”, Maria are un ton neutru de care scapă rar, dar e o neutralitate mai greu de încadrat, un amestec de inadecvare și îngheț, dacă-ar fi să-l și numesc. E într-un fel amuzant pentru mine, cum are tendința să se refugieze într-o coerență așa de fragilă și nu reușește din pricina absurdului înconjurător. E o poziție de graniță, e adevărat, pică între scaune.
Filmul are mult umor subtil, chiar în situații apăsătoare. Ce rol are umorul pentru tine în a vorbi despre teme grele?
C.S.: Umorul a fost prima achiziție importantă la întâlnirea cu scriptul; e un fel de a-mi traduce lucrurile, ceva care mă ajută să lucrez instinctiv. Probabil cu câteva excepții, dacă nu reușesc să și râd de o situație, mi se pare că lipsește ceva. Andrei a reușit un hibrid aici care se plimbă prin nenorocire cu umor.
Un studiu recent arată că 3 din 5 persoane peste 65 de ani trăiesc diferite forme de singurătate. Cum crezi că arta și filmul, în special, poate crea empatie reală în jurul acestor teme?
C.S.: Într-un fel greu de înlocuit cu altceva, mă gândesc. Chiar dacă arta are poate și funcția asta de deconectare, cred că are datoria să ne întoarcă pe dos, să ne facă să ne redefinim concluziile despre cum relaționăm între noi. Nu-și poate impune forțat o temă, dar îți poate crea un context de reflecție, poate deschide diferit o situație de dialog sau una emoțională. De aici și responsabilitatea enormă care încarcă orice produs artistic, aceea de a nu păcăli, de a oglindi just de la adăpostul ficțiunii.
„Nu mă lăsa să mor” e greu de încadrat: e și neo-horror, și comedie neagră, și dramă existențială. Cum ai trăit tu această ambiguitate?
C.S.: Eu aflu printre ultimii cum e etichetat filmul la care lucrez. Asta nu înseamnă că nu mă interesează deloc eticheta, dar nu-mi spune nimic în etapa de lucru, nu e o informație de care să mă folosesc, nu-mi oferă indicii sau soluții. Încerc să-mi dau seama ce iese în evidență dintr-o poveste, fie că e o stare, un limbaj anume sau un fel de a vedea lucrurile, apoi mă apropii. Neo-horror sună bine, dar nu e ceva cu care pot să lucrez. Pentru mine, ambiguitatea reiese din neclaritatea cu care Maria reacționează, întârzie să participe pentru că nu înțelege un mediu de care e tentată.
Există un moment foarte delicat: când Maria decide să aibă grijă de câinii vecinei decedate. Un gest mic, dar enorm emoțional. Cum ai privit această alegere?
C.S.: Mă împrietenesc ușor cu animalele, mai ales cu câinii, așa că am avut mult de lucru în a construi această distanță, pe care mai apoi să o șterg. În film apropierea se produce gradat, am frânat cu toată puterea să nu-mi abandonez personajul cu totul în această relație.
Maria trăiește într-un zgomot birocratic și social constant. Cum ai construit tăcerea ei ca pe o formă de rezistență, nu de absență?
C.S.: Odată ce-am citit scenariul scris de Andrei și Ana, a reieșit repejor că tăcerea Mariei va fi principalul element de dificultate în ce aveam de făcut. În cazul nostru, tăcerea e deghizarea dialogului ei intern care dintr-un motiv sau altul nu reușește să mai iasă în afară sau alege să nu o facă. Chiar dacă de multe ori are impulsul de lua parte la dialog, acest impuls se frânge și o împinge înapoi în inadecvare.
Debutul regizorului Andrei Epure, prezentat la Locarno în secțiunea dedicată noilor voci ale cinemaului, a ajuns în cinematografele din România pe 5 decembrie, distribuit de Independența Film și Good Times. Produs de Saga Film, „Nu mă lăsa să mor” este un film neo-horror despre birocrație, o comedie neagră despre moarte și, mai ales, un portret al unei realități care devine alarmantă: oamenii care trăiesc în singurătate.
Foto: Alex Gâlmeanu, Independența Film
