Emmanuelle Béart în dialog cu Andreea Esca

Când a intrat în camera casei din grădina Icoanei, unde a avut loc interviul, primul meu gând a fost: farmecul nu are vârstă. Odată aflat în preajma unei asemenea femei, înțelegi. E ceva în felul în care se mișcă, vorbește, zâmbește. Invitata de onoare a Festivalului „Les Films de Cannes à Bucarest”, Emmanuelle Béart revine în România pentru prima dată după căderea comunismului, așa că începutul discuției noastre îmi amintește de anii ’80 în București.

Emmanuelle Béart: Aveam 18 ani și jumătate, și am venit aici să filmez un film pentru televiziunea franceză, erau anii Ceaușescu, cu condiții extrem de dure, străzi goale, magazine goale. Am fost șocată de București și de tensiunea care domnea asupra ființei umane. Dispăreau, peste noapte, oameni din echipă. Nu aveam voie să comunicăm cu românii. Când erai invitat undeva, trebuia să ceri permisiunea…

Andreea Esca: Și acum, dacă spun România, la ce vă gândiți?

E.B.: La o țară europeană, o țară aliată. La Cioran, pe care îmi plăcea să-l citesc. La Eugène Ionesco, pe care mi-a plăcut să-l joc. Și, bineînțeles, la Cristian Mungiu, „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”. A câștigat Palme d’Or la Cannes și este un regizor român absolut extraordinar. Este unul dintre cei doi- trei oameni cu care visez să filmez într-o zi. Iar acum, descopăr Bucureștiul, și cum sunt interesată de arhitectură, observ influența Imperiului Otoman, dar și contrastele dintre lucrurile foarte moderne și arhitectura deosebită. E un oraș eclectic, misterios. Totul pare un pic ascuns. Mergi pe străzi  pustii și dintr-o dată, îți dai seama că există o mică grădină, cu o cafenea cochetă. Cineva mi-a spus că este un oraș pe care trebuie să ai timp ca să îl descoperi. Nu ți se oferă, pur și simplu.

A.E.: Ați spus că cinematografia v-a salvat viața. Cum adică?

EB: Am spus că mi-a salvat pielea, mai exact. Pentru că am trecut prin niște lucruri dificile în copilărie, și cred că a acționat ca un catalizator, mi-a permis să scot acele lucruri afară… Să expulzez, să plâng, să strig, să râd. Să folosesc tot materialul dureros pe care îl simțeam în corp, pentru a crea ceva. Este foarte important să poți face ceva cu furia sau cu durerea, și asta am făcut cu acest job.

A.E.: Ce amintiri aveți de la prima întâlnire cu un platou de filmare?

E.B.: La început, am simțit camera de filmat ca pe ceva agresiv, pentru că te scrutează, nu te poți ascunde de ea. Camera citește, citește în ochi, chiar și atunci când nu vrei să citească, citește oricum. Nu suportam nici relația mea cu autoritatea regizorului. Nu-mi plăcea să mi se spună ce să fac și cum să o fac.

A.E.: De ce?

E.B.: Pentru că nu mi-a plăcut nici la școală, nu-mi plăcea să mi se spună ce să fac…. Întotdeauna repet că am început din întâmplare, pentru că am început fără o școala de teatru, și am continuat din dragoste. Relația mea cu această profesie a devenit una de dragoste și de pasiune, dar în timp. Nu a fost dragoste la prima vedere.

A.E.: Deci nu a fost nicidecum un vis din copilărie?

E.B.: Deloc. Eu am crescut fără prea multă literatură, teatru sau cinema, undeva în sudul Franței. Am crescut cu circul, cu bâlciurile.

AE: Și la ce visați, de exemplu, când erați mică?

E.B.: Voiam să fiu majoretă în Australia. Pentru că acolo erau canguri. Și, de fapt, eram îndrăgostită nebunește de bunica mea. Și îi spuneam mereu, ca o să mă fac cangur, ca să o pot ține în buzunarul meu mereu. De fapt, doar ea m-a protejat în buzunarul ei pentru foarte mult timp.

A.E.: Ați jucat roluri de femei complexe, pasionale, rănite. Cum vă alegeți acum rolurile ?

E.B.: Ei bine, am jucat în filme timp de peste 40 de ani. Și apoi nu am mai vrut să fac film. Am vrut să mă întorc la teatru, care pentru mine este un loc în care poți amesteca limbajul și textele, în care te simți aproape din nou un student atunci când repeți. Așa că am făcut zece ani de teatru fără oprire. Iar acum m-am întors la film și… ceea ce vreau este să nu-mi fie frică să fiu filmată la vârsta mea. Să nu încerc să opresc timpul sau imaginea sau fantezia despre noi înșine, sau pe care alții o au despre noi. Chiar vreau să fiu filmată exact așa cum sunt. Apoi, alegerile mele sunt făcute în mare măsură în funcție de ochii regizorilor. Pot refuza un film de două luni și jumătate pentru că nu-mi plac ochii regizorului și pot accepta cinci zile de filmare, pentru că ceva îmi spune că acele cinci zile vor fi foarte importante.

A.E.: De ce credeți că e util să faceți asta? Să jucați o femeie, exact așa cum este, la vârsta pe care o are?

E.B.: Pentru că eu cred că, dacă nu accepți că timpul trece, că îmbătrânești, că nu mai ești aceeași, nu mai ești în concordanță cu însăși viața. Iar pentru mine, cel mai important lucru nu este acest job, ci viața. Așa că vreau să fac parte din viață, iar această femeie, care sunt eu acum, să poată face cinema din când în când.

A.E.: Care este definiția feminității?

E.B.: Poate să nu-ți faci griji pentru cum te privesc ceilalți, să fii în armonie cu tine însăți. Este foarte dificil, pentru că femeile tind să se masculinizeze pentru a avea puterea pe care o au bărbații. Pentru a fi respectate. Există încă o fragilitate mai mare în cinematografie, în toate mediile de fapt, ca și cum ar trebui să ne masculinizăm pentru a fi mai autoritare sau mai respectate. Și este foarte dificil, pentru că suntem într-o mișcare care este puțin… împotriva feminității. Așa că trebuie să reușești să-ți păstrezi feminitatea și în același timp să obții acea autoritate. Este o luptă. Femeile luptă și în acest moment. Nu suntem încă acolo unde ar trebui să fim. Nu suntem egale cu bărbații dacă vorbim de salarii egale pentru același post, sau chiar de poziții egale. Noi, actrițele, câștigăm mai puțin decât actorii cu aceeași notorietate. Bunicile noastre au luptat, mamele noastre au luptat, pentru avort, pentru a vota, pentru a deschide un cont bancar. Am fost fascinată de figura lui Olympe de Gouges, o mare feministă. Și mi-am dat seama cât de mult mai avem de făcut.

A.E.: Și cum ați defini frumusețea unei femei?

E.B.: Cred că frumusețea este despre o privire, un mod de a păși, o formă de libertate pe care o citesc. E ceva care iese din interior… Asta mi se pare frumos, când o femeie pare să iasă din cutie și să aibă o libertate reală.

A.E.: Dacă ați putea vorbi, de exemplu, cu tânăra femeie care erați la 20 de ani, ce i-ați spune?

E.B.: „E bine, ți-ai croit un drum cu luptă, cu fragilitate, cu îndoială”. Dar i-aș spune și: „Încearcă să ai mai puține complexe, fii mai puțin timidă, fii mai sigură pe tine. Ești frumoasă ca o icoană, mergi înainte cu curaj!”.

A.E.: Și ce i-ați spune, de exemplu, unei tinere actrițe la început de drum care vrea să reușească fără să se piardă pe sine?

E.B.: I-aș spune să aleagă altă profesie. (râde) Nu știu, am fost atât de îngrozită că ai mei copii vor dori să fie actori. Am o fiică care este foarte, foarte frumoasă și mi-a fost atât de teamă că va fi actriță. I-am spus să studieze, am împins-o, este producătoare și apoi am un fiu care este antropolog și un altul care este încă la școală. Așa că nu pot recomanda această profesie, pentru că este foarte grea. Le-aș sfătui să devină altceva.

A.E.: Credeți în puterea întâlnirilor într-o carieră?

E.B.: Oh, da, numai în asta cred! Acesta este singurul motiv pentru care sunt în această profesie, pentru că fiecare regizor este ca o țară străină pe care o vizitezi. Și este ca și cum ai împacheta o valiză acasă și ai pune tot felul de lucruri în ea. Și, de fapt, valiza aceea nu-ți va servi la nimic, pentru că regizorul predă într-o alta țară , cu o filosofie străină, o religie străină, pentru care nu te-ai pregătit niciodată. Ajungi cu valiza ta și nu ai nevoie de nimic din ceea ce este în valiză, pentru că totul va fi complet nou.

A.E.: Care a fost experiența dumneavoastră în cinema-ul american, în special în „Misiune Imposibilă” (1996)?

E.B.: A fost scurtă. Nu am dorit să mă mai întorc în Statele Unite, deși aveam un agent, primeam multe oferte, dar voiam în Franța, unde eram foarte atașată de cinema-ul de autor și foarte fericită să co-scriu cu autori francezi. Pur și simplu, nu mă simțeam confortabil. Nu era cultura mea. Poate că am fost idioată, dar așa au stat lucrurile.

A.E.: Tom Cruise, cum e?

E.B.: E corect, foarte profesionist, și, mai presus de toate, un actor al naibii de bun! Când te uiți în ochii lui are ceva foarte, foarte puternic. Mi-a plăcut foarte mult Tom Cruise, dar mi-a plăcut și John Voight, care este un actor imens.

A.E.: Cine sunt eroii dumneavoastră în viața reală?

E.B.: Soțul meu, care este un tip incredibil, care face documentare sociale și care este într-adevăr o persoană remarcabilă, pentru care am un respect imens. Și asta la 15 ani de când suntem împreună. Și, de asemenea, aș spune unul dintre fiii mei, care este antropolog și care studiază Hadzabe, un grup etnic de vânători-culegători, din Africa.

A.E.: Ce vă hrănește inspirația astăzi?

E.B.: Viața mea amoroasă, viața mea de mamă, să fiu în natură, să fiu în casa mea din sudul Franței. Gătesc, mănânc, fac dragoste, viața este cea care îmi hrănește inspirația, la modul cel mai simplu.

A.E.: Cum vedeți lumea actuală a rețelelor de socializare?

E.B.: Am un fiu de 16 ani și rețelele de socializare sunt un dezastru pentru mine. Creează fantezii și vise care nu au nicio legătură cu realitatea. Îi împiedică, în special pe copii și adolescenți, să se concentreze, să se plictisească, să viseze. Sunt inundați cu informații. Chiar și eu am un cont de Instagram și uneori intru, și după 15 minute îmi spun: „Ce fac aici? Mi-am petrecut un sfert de oră din viață uitându-mă la videoclipuri despre toate prostiile”. Așadar, îmi dau seama cum poate distruge creierul tinerilor.

A.E.: Care este următoarea aventură profesională de care sunteți  entuziasmată, în acest moment?

E.B.: Un film pe care îl voi începe în februarie, pe care l-a scris o femeie foarte tânără, cu Nadia Tereszkiewicz. Suntem trei femei care au pierdut un bărbat. Nu ne cunoaștem între noi, dar am pierdut un bărbat pe care toate trei îl aveam în comun.

A.E.: E ceva ce uitați mereu? Cheile de la mașină, de exemplu.

E.B.: Ahhh (râde), totul! Tot! Întreab-o pe domnișoara cu care am venit aici, săraca, trebuie să ne întoarcem la hotel la fiecare două secunde. Uit ceva tot timpul. Nu știu dacă e din cauza vârstei sau dacă… Cred că întotdeauna am fost așa, dar acum e și mai rău. Dacă nu e vorba de chei, e vorba de ochelari. Pe scurt, uit totul. Sau pot să iau mașina greșită, de exemplu. Soțul meu este fascinat, îmi spune: „Cum poți să nu recunoști mașina noastră ? Ce se întâmplă în capul tău de vrei să te urci într-o mașină albastră când noi avem o mașină neagră de zece ani?”.

A.E.: Care este filmul pe care toată lumea ar trebui să-l vadă într-o viață?

E.B.: „Out of Africa”. Pentru că este o poveste de dragoste uriașă. L-am văzut împreună cu bunica mea când eram foarte tânără și nu am uitat nicio secundă din el.

Fotografie de Cristian Codrescu.

Articol publicat în A List Magazine (37).