Astăzi, de la 21:30- Premiera reality-show-ului fenomen ”TRĂDĂTORII”, la PRO TV

Azi e marea premieră a reality-show-ului TRĂDĂTORII, la PRO TV. De la 21:30, Ana Ularu, Game Masterul emisiunii, va deschide porțile castelului și va începe jocul pe viață și pe moarte.

„24 de concurenți din toate colțurile României vor intra într-un castel fabulos și vor trăi la intensitate maximă jocul vieții. Vor lucra în echipă și vor completa misiuni epice pentru a strânge cât mai mulți bani pentru răsplata finală, 100 000 de euro. Însă, printre ei, se ascund trădătorii: aceștia ucid în fiecare noapte în secret un jucător eliminându-l din competiție. Manipulare, trădare și cuțite înfipte în spate – exact de la cine nu te aștepți. Este sarcina jucătorilor nevinovați să-i descopere pe trădători și să-i alunge din castel, înainte să devină victime sigure. Nevinovați sau trădători trăiesc o experiență intensă, plină de adrenalină în care mințile lor devin arme”, spune Ana Ularu.

Ana Ularu și Adrian Batista, Game Master și Showrunner în reality-show-ul „Trădătorii” , au acordat un interviu publicației A List Magazine, ediția print, în care povestesc cum s-a derulat povestea acestui reality-show inedit.

Ana Ularu a revenit în atenția telespectatorilor români cu un proiect atipic ei; apare în ipostaza de prezentator al unui reality-show fenomen la nivel internațional – „Trădătorii”, difuzat de PRO TV, în care 24 de concurenți se află într-un castel izolat, unde adevărul este masca supremă, iar încrederea… o armă letală! Ana Ularu, prezentator „Trădătorii”, răspunde întrebărilor lui Adrian Batista (Head of Reality & Entertainment Content PRO TV) despre acest proiect inedit.

De asemenea, aflăm detalii de la Ana Ularu despre experiențele trăite în cariera ei internațională, care i-a oferit ocazia să joace în filme alături de cele mai sonore nume de la Hollywood. Actrița, de obicei discretă cu viața ei personală, povestește și despre felul în care o crește pe fiica ei, Ezra, și despre cum obișnuia s-o alăpteze pe platourile de filmare. „Ezra e crescută în căruțele circului care e cinematografia”, spune Ana, care poate nu s-ar fi simțit la fel de confortabil în fața unui jurnalist așa cum a făcut-o alături de Adrian Batista.

Adrian Batista: Ana, iată-mă în situația în care trebuie să te întreb lucruri. Pe noi ne-a adus împreună un experiment social absolut interesant, un proiect de televiziune scurt, dar bun. De unde veneai și unde te-ai dus după?

Ana Ularu: Ce e tare mișto e că m-am bucurat sonor când am aflat că tu vei fi interogatorul, din cauză de ritm, stil și umor comun, și evident că după a crescut exponențial bucuria când am văzut întrebările. Rar așa interviu mișto, așadar mulțumesc. Se făcea că veneam de la filmări de noapte în Tbilisi, ceva absolut dadaist – cu două zile înainte să ne vedem noi fusesem în aceeași noapte în niște tuneluri/subsoluri în care se studiază mineritul și în cea mai opulentă – kitch cool casă care semăna a mausoleu al celui mai bogat om din Georgia. Filmările de altfel, nu simple, diplomatic spus, filmam în fiecare noapte de la miezul nopții până a doua zi la prânz, așa că după o săptămână de așa ceva eram un pic Edward Norton în Fight Club, când i se decalibrează imaginea. Plus rol principal, la cote înalte emoțional. Dar fix asta îmi place. Așa că am venit fericită la proiectul nostru. Și am plecat cu bateriile și mai pline și cu inima sus, după ce am lucrat împreună, către Festivalul de Film Mediterraneo din Malta, unde am avut For the Love of a Woman, regizat de Guido Chiesa, în competiție.

A.B.: Ce au actorii români și n-au vedetele de la Hollywood cu care te-ai intersectat? Putem da nume, e totuși un interviu de PR și nici modestia nu-mi pare vreo calitate.

A.U.: Nu aș putea să însumez ceva pentru toți actorii români la fel cum n-aș extrage nici vreo esență de la toți actorii hollywoodieni. Mai ales că eu am avut niște parteneri sublimi în suflet și-n simțiri pe la ce am făcut pentru cetatea filmului. Ce am observat, însă, e că ai noștri, paradoxal, se plâng mai mult decât marile vedete de mici disconforturi pe platou. Avem vocația nemulțumirii. Pe de altă parte, la calități cred că avem un soi de cocktail de disponibilitate emoțională învelită în umor cenușiu și prezentă pe aici, prin Europa de Est. Am mai văzut asta și la colegi ucrainieni sau sârbi sau bosniaci. E și o intensitate/senzualitate în priviri, ceva tipic balcanic de mâncat din sufletul celuilalt cu lingurița pe care o avem. Și nu e studiată modalitatea asta de a privi. E un instinct. Ne ajută și faptul că mai toți tocim sfânta scândură între filmări. Teatrul dă ceva unui actor pe care dacă îl explici, îl strici.

A.B.: Până să trădezi și să povestim despre proiectul de la PRO, cu ce regizor mare de afară n-ai lucrat, deși ar fi meritat să te aibă în distribuție?

A.U.: Am avut cea mai mișto întâlnire cu Tornatore. M-am trezit brusc, în timp ce eram în juriul Festivalului de Film din Mons, cu un apel de la un director de casting italian. Câteva zile mai târziu, mă urcam într-un zbor către Roma, cu o expresie confuză pe chip. Și, hop, iată-mă în biroul lui – „Ana, te caut de atâta vreme!” (Îmbrățișare caldă și absolut appropriate). „Iată-mă, Giuseppe, dar pot întreba… Huh? De unde și până unde?”. Și, apoi, explicația că Geoffrey Rush (sau parcă soția lui) văzuse Periferic, de aici recomandarea pentru rolul principal feminin, și iată-mă pusă în fața unui mare regizor și a filmului The Best Offer. Povestea e lungă și complicată strategic, uneori mi-ar fi plăcut să mă fi simțit mai în propria forță de decizie. Dar când ai 20 și ceva de ani, nu ai tot arsenalul pus la punct. Luasem în același timp King of Soho al lui Winterbottom și Serena lui Susanne Bier, și era pentru prima oară în viața mea când aveam un agent în Londra. Recomandarea insistentă a fost ca dintre cele trei să aleg Serena, prin urmare așa am făcut. Și în stilul tipic mie, am ajuns să fac două filme în același timp – Serena și A Very Unsettled Summer, amândouă la Praga. O zi eram o ființă blândă și speriată, în Carolina de Nord a lui 1930, a doua, o femme fatale într-un triunghi erotic contemporan. Nu regret nimic, dar întrebarea rămâne – cum ar fi fost drumul dacă mergeam cu The Best Offer (și numele e destul de fortuit). Mai ales că, atunci când am aterizat din nou la București, mă aștepta un e-mail superb de la Geoffrey, de invitație pentru a face parte din acest film. L-aș fi cunoscut pe Donald Sutherland, eu, mare fană Nicolas Roeg și a lui Fellini. Meh. Aia e. În rest, aștept să mă caute și Ari Aster, sincer. Și visul meu maxim era să fac un film cu Mel Brooks.

A.B.: Soție, mamă, actriță. N-o să te întreb în ce ordine pentru că nu se face. În plus, la filmări erai toate deodată. Familia ta e mereu cu tine la filmări?

A.U.: Mamă, întotdeauna pe primul loc. Am încercat mereu să ne menținem împreună și asta în sine e o saga. Încerc să fac în așa fel încât copilul meu să fie crescut de părinții lui, chiar dacă implică diverse echipe de filmare în jur și părinții respectivi arătând mereu un pic bizar. Una dintre cele mai mișto imagini fiind când filmam The Power pentru Amazon, o secvență în care personajul meu, General Zoia, naște și, între duble, îmi dădeam jos burta prostetică și o foloseam ca pernă ca să-mi alăptez copilul propriu. Acum cred că urmează o perioadă în care nu știu cum ne vom împărți. Ezra e crescută în căruțele circului care e cinematografia. De la câmpiile cu potențiali șerpi copperhead, din Texas (unde băteam din palme ca să înaintăm fără pericole, cu ea pe piept, în ham), la studiourile din Vancouver și satele-satelit din jurul Cape Town.

A.B.: Ce te-a făcut să nu regreți deloc că ai trădat lumea filmului și te-ai expus onestă toată în prime time la TV?

A.U.: Oamenii pe care i-am cunoscut, cu care am creat ceva. Voi. Fiecare clipă, fiecare zi, fiecare micro atac de panică dinainte să prezint o misiune. Concurenții și poveștile lor, și personalitățile lor. Jocul ăsta fabulos, care te întoarce pe toate părțile și îți bagă mintea în blender. Nu am trădat nimic. Eu sunt și mă dăruiesc în toate lucrurile pe care le fac, dau cu inima și prezența în tot și sunt teribil de promiscuă artistic. Îmi place să explorez tot ce are de oferit capacitatea mea de expresie. La fel de ușor am trădat și făcând scenografie (fără bani, scenografie cu bani poate oricine), și props, și făcând producție pentru un clip în Los Angeles – aia poveste pentru altă dată. Dacă pun piciorul într-un loc în care sunt chemată la muncă, vin cu toată ființa.

A.B.: În primă fază n-am fost fericit cu ideea de a te avea ca prezentator al show-ului; mi-a fost teamă că vei juca ceva personaj misterios la castel iar eu îmi doream pe cineva care să se lase să fie el și să se bucure de joc. Acum îmi pare alegerea perfectă, un soi de noroc chior că s-a întâmplat să fii tu. Percepția nu e că prezinți o emisiune, ci că ești parte din joc și ne faci pe toți privitori ai unei întâmplări fascinante cu 24 de jucători și cu un Game Master. Cum s-a ajuns la asta?

A.U.: Iiiiiiiii, ce frumos ai zis după ce ai zis mai puțin frumos, acest compliment m-a îmbujorat. Știi care e chestia, rareori mi s-a întâmplat în patria mea să nu mă prezint undeva în fața unui munte de preconcepții despre mine. Cătălin Enache (stilistul nostru minunat care împreună cu Simona Vasile, de la machiaj, au făcut ceva fabulos din chipul și trupușorul meu) mă văzuse în T he Borgias și avea senzația că eu sunt personajul ăla. A văzut apoi că nu sunt o ducesă efervescentă franțuzoaică, din secolul 16, ha! Dar serios. Fiecare mă citește într-un fel înainte să mă cunoască, apoi își dă seama că sunt în felurite altele și, mai ales, foarte adaptabilă la ce am de făcut. S-a ajuns la ceva, sper eu bun, din mega pasiunea mea pentru ce aveam de făcut. Și apoi vouă. Datorită ție în procentaj major, Flaviei, datorită celor doi menționați mai sus, echipei noastre minunate. Fiecare încurajare în backstage, fiecare îmbrățișare și vorbă bună de la voi mi-au dat curaj și m-au însuflețit.

A.B.: A fost greu să mă auzi non-stop debitând prostii în cască, chiar și în timpul momentelor foarte tensionate din joc?

A.U.: A fost o plăcere uriașă și te-aș cere prin contract să comentezi realitatea cu mine pe toate platourile. Mai nasol e că, după cum știu mulți colegi de-ai mei – și acum și tu, eu râd. Nu pot să mă abțin la umor bun. Of. Dar am fost și eroică adeseori. Și în afară de asta, la modul serios, m-ai ghidat excelent prin călătoria asta – hai să fim onești, grea, m-ai protejat când era cazul și mi-ai fost ajutor absolut. Asta face un regizor bun și tu ești. Hai să facem și film.

A.B.: Eu știu cât de greu a fost ca producție, dar ai putea să ne spui ce n-a fost tocmai plăcut din toată experiența filmărilor la castel pentru tine?

A.U.: Cateringul. Putea să fie mai bine.

A.B.: OK, cel mai plăcut atunci?

A.U.: Tot. Voi. Concurenții. Momentele alea de liniște cu foile mele porționate și markerul portocaliu. Costumele mele. Machiajul, e mișto să te simți frumoasă, na! Statul afară, în scurtele pauze, sub copacul respectiv, cu sentimentul că facem ceva împreună. Momentele de la monitor. Tonele de sticksuri devorate cu Flavia la 1 noaptea, la Conclav, după 17 ore de filmare și având în față încă ceva de muncă.

A.B.: Ai fost mama nevinovaților și a trădătorilor deopotrivă, un fel de mama dragonilor. S-a mințit, s-a înșelat, s-a investigat, s-a ucis noaptea, s-a muncit ziua, s-a de toate. Ai avut dragoni preferați, te-ai atașat de cineva?

A.U.: Ooo, da, dar nu se cade a se povesti. Abia aștept să se ajungă la public. Să vadă întreaga țară ce concurenți avem. Ce Trădători fabuloși, ce Nevinovați neînfricați. Ce thriller psihologic.

A.B.: Cum îți imaginezi sezonul 2?

A.U.: Cu adrenalină, cu momente de grație și dramatice, cu răsturnări de situație. Cu… suspans.

Foto: PRO TV