Altfel de retreat: Wim Hof, fiori reci, la figurat și la propriu
O experiență într-un retreat care presupune expunerea la frig extrem, meditație și căutarea puterii interioare: Vlad Mihalașcu a petrecut cinci zile care i-au pus la încercare limitele și ne povestește, în continuare, despre toate acestea.
„Numele meu este Vlad Mihalașcu și îmi place să cred despre mine că sunt un tânăr entuziasmat de viață, mereu în căutări lăuntrice și orientat către dezvoltare în cele trei planuri: spiritual, psihic și fizic.
Anul trecut în septembrie, de ziua mea, am primit unul dintre cele mai pline de însemnătate cadouri – unul care, pe de-o parte, m-a entuziasmat teribil, pe de altă parte m-a pus în fața unui exercițiu de imaginație despre o viitoare provocare nemaiîntâlnită. Acest cadou a venit sub forma unui bilet scris de mânǎ, așezat cu tâlc într-o cutie de Rolex (vǎ las pe voi sǎ vǎ imaginați cele douǎ reacții contradictorii, însă pline de înțelepciune, ce mi-au fost provocate!). Pe bilet era scrisǎ, printre altele, data startului camp-ului de o săptămână în Polonia, la Wim Hof, la care am fost înscris.
Cum am ajuns să primesc un bilet la acest retreat?
Să detaliez: eu am făcut cunoștință digitală cu Wim, acest olandez cu aspect de vǎr îndepărtat a lui Moș Crăciun, în urmǎ cu aproximativ 5 ani, în plinǎ pandemie, fiind în lockdown, precum restul planetei. (n.red – Wim Hof Method este o tehnică de control al respirației dezvoltată de Wim Hof, un atlet olandez cunoscut pentru capacitatea sa de a rezista la temperaturi extreme. Metoda combină trei piloni: respirație controlată, expunere la frig și antrenament mental.) După câteva documentări video și parcurgerea e-book-ului sǎu, am zis sǎ îi dau o șansă și sǎ încerc din exercițiile lui ceva ce îmi era mai la îndemână, adică respirațiile. Așa cǎ m-am întins pe spate și am început cu o primǎ repriză de 40-45 de respirații profunde, sub forma unui val din stomac către piept, lăsând aerul doar sǎ iasă pe expirație, iar la finalul zecilor de repetări, am lăsat o ultimǎ datǎ aerul sǎ iasă, rămânând pe «neutru», în retenție. Momentul meu de «proof of concept» a fost la cea de a treia repriză unde, pe retenție, mi-am ținut respirația pentru trei minute și 52 de secunde. La finalul acelui moment, când am privit cronometrul, am rămas total nedumerit, neînțelegând cum este posibil și unde este eroarea – în mod obișnuit știam cǎ un om își poate ține respirația în jur de cel mult un minut.
Ca să vă povestesc puțin despre Wim – el a devenit faimos în urmǎ cu mai bine de 15-20 de ani pentru dezvoltarea unei metode care are la bazǎ trei componente: gheața, respirația și meditația. Însă tehnicile acestea au făcut parte din obiceiurile umanității încă din cele mai vechi timpuri; iar combinația prin exercițiu a acestor practici vine cu nenumărate beneficii, atât fizice, psihice, dar și emoționale. (Pentru aprofundarea mai bunǎ a subiectului, dar și a științei care susține prin studii și experimente ce a simțit intuitiv acest om în urmǎ cu foarte mulți ani, vǎ invit sǎ studiați infinitul internet.)
Întorcându-mă la amintirea momentului festiv în care am luat la cunoștință despre călătoria către care urma sǎ purced… abia cu câteva săptămâni înainte de plecare am început sǎ mă gândesc conștient la ce urmează sǎ fac. Deși așteptările mele erau corelate cu ce am urmărit și am practicat acasă de-a lungul anilor, realitatea intensității excursiei avea sǎ mă lovească cu putere și claritate.
Cum a început experiența?
Am ajuns într-o sâmbătă după-masă în Praga, unde am fost preluați din aeroport de către instructori, fiecare dintre noi fiind alocat într-un grup de 25 persoane, la un total de aproximativ 450 de participanți. De acolo am mers pentru aproape trei ore până în Karpacz, Polonia. La sosire, am avut o perioadă de acomodare, sǎ înțelegem programul săptămânii ce urma, sǎ ne cunoaștem colegii și sǎ ne pregătim psihic pentru provocările pe care urma să le avem. M-a fascinat total diversitatea de naționalități – oameni de pe toatǎ planeta, din Noua Zeelandă pânǎ în Brazilia și din Alaska pânǎ în Australia. În camera de hotel eu am nimerit cu un tip din Ucraina și cu altul din Belarus, fapt care, într-o notǎ comicǎ, a dat startul unui joc de continuare a începutului unui banc: «un român, un ucrainean și un belarus se întâlnesc într-o camerǎ de hotel…».
Programul complet al săptămânii a fost în felul următor: 5 zile de WHM, astfel… Ziua 1: sesiune de respirație ghidatǎ cu grupul restrâns și baie în gheață într-o repriză de 5 minute. Ziua 2: sesiune de respirație ghidatǎ cu grupul restrâns, urcat pe munte la 1.700 m altitudine dezbrăcați total, având doar pantaloni scurți și bocanci, iar seara sesiune de respirație ghidatǎ cu toții. Ziua 3: sesiune de respirație ghidatǎ cu grupa, 3 reprize a câte 5 minute de bǎi în gheațǎ și seara sesiune de respirație ghidatǎ cu toții. Ziua 4: sesiune de respirație ghidatǎ cu grupa, baie în gheațǎ timp de 10 minute și seara sesiune de respirație ghidatǎ cu toată lumea. Ziua 5: sesiune de respirație ghidatǎ cu grupa noastră și excursie cu o parte din celelalte grupe la jumătate de oră față de hotel, în locul devenit faimos pe toatǎ planeta: cascada lui Wim.
Pe lângă întreaga experiență neobișnuită a camp-ului, aș sublinia câteva aspecte care m-au fascinat în mod deosebit. În primul rând, capacitatea psihicului uman de a cuceri sau depăși un obstacol intangibil la prima vedere, unul în afara oricărei granițe a normalității cotidiene. În dimineața în care urma sǎ urcăm în pantaloni scurți și bocanci la aproape 1.700 m altitudine, îmi amintesc că, atunci când abia pășeam dinspre recepție către ieșire, dar și la deschiderea ușilor glisante, mai venea câte un val de aer rece de afarǎ. Senzația cǎ nici măcar nu am ieșit din hotel și deja simțeam un fior din cauza frigului mă punea în fața unei dileme mentale cel puțin inedite: creierul îmi tot dădea motive convenționale pentru care nu ar trebui sǎ fac acest exercițiu și încerca sǎ mă readucă într-o zonă cunoscutǎ de confort. Însă calitatea pedagogicǎ și motivatoare a instructorilor – care ne-au ajutat sǎ ne setăm intenția dinaintea startului și să ne stabilim modul în care vom duce cu toții provocarea la final cu succes – , m-a făcut sǎ mă concentrez din punct de vedere emoțional și rațional și să înțeleg că al nostru corp uman poate tolera fără niciun risc expunerea îndelungată la frig. Astfel, alături de colegi, am urcat timp de trei ore și jumătate pe un traseu pe care, din cauza gheții, am folosit colțari. Sentimentul realizării primului task important, în condiții total străine zonei de siguranță psihice pe care o avem cu toții prestabilită, a reprezentat depășirea unei bariere extraordinare, dându-mi încredere în puterile proprii, dar și în puterea grupului – ne-am motivat constant unii pe ceilalți atunci când se instala îndoiala.
Cu repere asemănătoare, însă mult mai intense, fiind comprimate într-un timp mult mai scurt, au fost și exercițiile de stat în gheață, unde am crescut progresiv timpul, ajungând pânǎ la 10 minute într-o piscinǎ cu apă la minus douǎ grade. Timpul trece altfel când stai în gheață; ești atât de prezent în moment încât orice alt gând, amintire sau probleme de zi cu zi dispar total, existând doar acea clipă, în acea coordonare a respirației, acea adaptare la condițiile de stres extrem.
Lucrurile se schimbǎ puțin când vine vorba de o apă curgătoare. Dacă în gheață îți poți gǎsi echilibrul mai ușor pentru a tolera senzația cruntă de frig, când apa este în continuă mișcare, precum într-un râu, dinamica toleranței se modifică dramatic. Astfel, nu întâmplător, în ultima zi am mers în faimosul loc pe care toatǎ lumea îl știe de pe internet, și anume, cascada lui Wim Hof. La baza cascadei s-a format un fel de piscinǎ naturalǎ, cu o adâncime rezonabilǎ. Când am ajuns acolo, pe lângă faptul că ningea teribil, a fost și viscol. Odată ajunși, ne-am dezbrăcat, am rămas în costumele de baie și am început o ușoară încălzire. Frigul pe care îl simțeam la tălpi din cauza zăpezii mă făcea să mă îndoiesc, din nou, de puterea mea de a intra în apă. Îmi tot spuneam cǎ, dacǎ îmi este așa frig la picioare și nici măcar nu am intrat în cascadǎ, cum voi putea eu oare sǎ rezist în apǎ pentru cinci minute în condiții mai dure?! Iarăși își făcuse apariția îndoiala, acea voce interioarǎ care îmi scotea în evidențǎ toate motivele pentru care sǎ nu fac asta, alimentat de fricǎ. Însă mi-am adus constant aminte de o lozincă după care încerc să funcționez de ani buni, și anume «dacǎ îți este frică să faci ceva, cu atât mai mult este necesar sǎ o faci, pentru a depăși frica». Cuvintele nu sunt suficiente pentru a descrie ce am trăit în acele cinci minute în apa curgătoare, cum vasele de sânge se contractau din ce în ce mai mult și eu nu-mi mai simțeam extremitățile, toată căldura corpului fiind concentratǎ cǎtre cutia toracică și cap. Pot spune că a fost cel mai intens lucru pe care l-am făcut vreodată, mai intens decât săritul cu parașuta, mai dureros decât pierderea cuiva drag și mai plin de cunoaștere de sine decât orice curs sau școală făcute vreodată.
În concluzie…
… pot spune că omul este o ființă extrem de capabilă, înzestrată de divinitate cu puteri interioare extraordinare, moștenite genetic de-a lungul generațiilor – din cele mai vechi timpuri unde, pentru a supraviețui, era necesar sǎ fim în contact cu creierul nostru reptilian, bazându-ne foarte mult pe instinctele intuitive de supraviețuire (fight or flight) până în zilele actuale unde știința ne ajută să ne cuprindem întreaga complexitate, a cărei percepție și înțelegere profundă sunt știrbite oarecum de limitarea simțurilor și de acea pojghiță așezată din cauza «evoluției» materialiste.
Confortul pe care îl avem astăzi – de la patul și apa caldă de acasă până la hrana disponibilă când și cum o vrem – ne-au făcut sǎ ne atrofiem puterile acestea interioare, pe care cu toții le avem blocate în noi și cu ajutorul cărora putem realiza fapte nebănuite. Dacă într-o societate puternic urbanizată, care pune presiune pe fiecare individ să își îndeplinească rolul definit în complexa mașinărie există și momente în care ne simțim neajutorați, lipsiți de vlagă, de capacitatea de a lua decizii sau de a depăși diverse obstacole… intrarea în contact cu astfel de practici poate avea efecte pe care nici măcar nu vi le puteți imagina. Ah, și apropo, în această excursie nu a răcit niciunul dintre cei aproape 500 de participanți.”
Foto: Arhiva personală.
O experiență într-un retreat care presupune expunerea la frig extrem, meditație și căutarea puterii interioare: Vlad Mihalașcu a petrecut cinci zile care i-au pus la încercare limitele și ne povestește, în continuare, despre toate acestea.
„Numele meu este Vlad Mihalașcu și îmi place să cred despre mine că sunt un tânăr entuziasmat de viață, mereu în căutări lăuntrice și orientat către dezvoltare în cele trei planuri: spiritual, psihic și fizic.
Anul trecut în septembrie, de ziua mea, am primit unul dintre cele mai pline de însemnătate cadouri – unul care, pe de-o parte, m-a entuziasmat teribil, pe de altă parte m-a pus în fața unui exercițiu de imaginație despre o viitoare provocare nemaiîntâlnită. Acest cadou a venit sub forma unui bilet scris de mânǎ, așezat cu tâlc într-o cutie de Rolex (vǎ las pe voi sǎ vǎ imaginați cele douǎ reacții contradictorii, însă pline de înțelepciune, ce mi-au fost provocate!). Pe bilet era scrisǎ, printre altele, data startului camp-ului de o săptămână în Polonia, la Wim Hof, la care am fost înscris.
Cum am ajuns să primesc un bilet la acest retreat?
Să detaliez: eu am făcut cunoștință digitală cu Wim, acest olandez cu aspect de vǎr îndepărtat a lui Moș Crăciun, în urmǎ cu aproximativ 5 ani, în plinǎ pandemie, fiind în lockdown, precum restul planetei. (n.red – Wim Hof Method este o tehnică de control al respirației dezvoltată de Wim Hof, un atlet olandez cunoscut pentru capacitatea sa de a rezista la temperaturi extreme. Metoda combină trei piloni: respirație controlată, expunere la frig și antrenament mental.) După câteva documentări video și parcurgerea e-book-ului sǎu, am zis sǎ îi dau o șansă și sǎ încerc din exercițiile lui ceva ce îmi era mai la îndemână, adică respirațiile. Așa cǎ m-am întins pe spate și am început cu o primǎ repriză de 40-45 de respirații profunde, sub forma unui val din stomac către piept, lăsând aerul doar sǎ iasă pe expirație, iar la finalul zecilor de repetări, am lăsat o ultimǎ datǎ aerul sǎ iasă, rămânând pe «neutru», în retenție. Momentul meu de «proof of concept» a fost la cea de a treia repriză unde, pe retenție, mi-am ținut respirația pentru trei minute și 52 de secunde. La finalul acelui moment, când am privit cronometrul, am rămas total nedumerit, neînțelegând cum este posibil și unde este eroarea – în mod obișnuit știam cǎ un om își poate ține respirația în jur de cel mult un minut.
Ca să vă povestesc puțin despre Wim – el a devenit faimos în urmǎ cu mai bine de 15-20 de ani pentru dezvoltarea unei metode care are la bazǎ trei componente: gheața, respirația și meditația. Însă tehnicile acestea au făcut parte din obiceiurile umanității încă din cele mai vechi timpuri; iar combinația prin exercițiu a acestor practici vine cu nenumărate beneficii, atât fizice, psihice, dar și emoționale. (Pentru aprofundarea mai bunǎ a subiectului, dar și a științei care susține prin studii și experimente ce a simțit intuitiv acest om în urmǎ cu foarte mulți ani, vǎ invit sǎ studiați infinitul internet.)
Întorcându-mă la amintirea momentului festiv în care am luat la cunoștință despre călătoria către care urma sǎ purced… abia cu câteva săptămâni înainte de plecare am început sǎ mă gândesc conștient la ce urmează sǎ fac. Deși așteptările mele erau corelate cu ce am urmărit și am practicat acasă de-a lungul anilor, realitatea intensității excursiei avea sǎ mă lovească cu putere și claritate.
Cum a început experiența?
Am ajuns într-o sâmbătă după-masă în Praga, unde am fost preluați din aeroport de către instructori, fiecare dintre noi fiind alocat într-un grup de 25 persoane, la un total de aproximativ 450 de participanți. De acolo am mers pentru aproape trei ore până în Karpacz, Polonia. La sosire, am avut o perioadă de acomodare, sǎ înțelegem programul săptămânii ce urma, sǎ ne cunoaștem colegii și sǎ ne pregătim psihic pentru provocările pe care urma să le avem. M-a fascinat total diversitatea de naționalități – oameni de pe toatǎ planeta, din Noua Zeelandă pânǎ în Brazilia și din Alaska pânǎ în Australia. În camera de hotel eu am nimerit cu un tip din Ucraina și cu altul din Belarus, fapt care, într-o notǎ comicǎ, a dat startul unui joc de continuare a începutului unui banc: «un român, un ucrainean și un belarus se întâlnesc într-o camerǎ de hotel…».
Programul complet al săptămânii a fost în felul următor: 5 zile de WHM, astfel… Ziua 1: sesiune de respirație ghidatǎ cu grupul restrâns și baie în gheață într-o repriză de 5 minute. Ziua 2: sesiune de respirație ghidatǎ cu grupul restrâns, urcat pe munte la 1.700 m altitudine dezbrăcați total, având doar pantaloni scurți și bocanci, iar seara sesiune de respirație ghidatǎ cu toții. Ziua 3: sesiune de respirație ghidatǎ cu grupa, 3 reprize a câte 5 minute de bǎi în gheațǎ și seara sesiune de respirație ghidatǎ cu toții. Ziua 4: sesiune de respirație ghidatǎ cu grupa, baie în gheațǎ timp de 10 minute și seara sesiune de respirație ghidatǎ cu toată lumea. Ziua 5: sesiune de respirație ghidatǎ cu grupa noastră și excursie cu o parte din celelalte grupe la jumătate de oră față de hotel, în locul devenit faimos pe toatǎ planeta: cascada lui Wim.
Pe lângă întreaga experiență neobișnuită a camp-ului, aș sublinia câteva aspecte care m-au fascinat în mod deosebit. În primul rând, capacitatea psihicului uman de a cuceri sau depăși un obstacol intangibil la prima vedere, unul în afara oricărei granițe a normalității cotidiene. În dimineața în care urma sǎ urcăm în pantaloni scurți și bocanci la aproape 1.700 m altitudine, îmi amintesc că, atunci când abia pășeam dinspre recepție către ieșire, dar și la deschiderea ușilor glisante, mai venea câte un val de aer rece de afarǎ. Senzația cǎ nici măcar nu am ieșit din hotel și deja simțeam un fior din cauza frigului mă punea în fața unei dileme mentale cel puțin inedite: creierul îmi tot dădea motive convenționale pentru care nu ar trebui sǎ fac acest exercițiu și încerca sǎ mă readucă într-o zonă cunoscutǎ de confort. Însă calitatea pedagogicǎ și motivatoare a instructorilor – care ne-au ajutat sǎ ne setăm intenția dinaintea startului și să ne stabilim modul în care vom duce cu toții provocarea la final cu succes – , m-a făcut sǎ mă concentrez din punct de vedere emoțional și rațional și să înțeleg că al nostru corp uman poate tolera fără niciun risc expunerea îndelungată la frig. Astfel, alături de colegi, am urcat timp de trei ore și jumătate pe un traseu pe care, din cauza gheții, am folosit colțari. Sentimentul realizării primului task important, în condiții total străine zonei de siguranță psihice pe care o avem cu toții prestabilită, a reprezentat depășirea unei bariere extraordinare, dându-mi încredere în puterile proprii, dar și în puterea grupului – ne-am motivat constant unii pe ceilalți atunci când se instala îndoiala.
Cu repere asemănătoare, însă mult mai intense, fiind comprimate într-un timp mult mai scurt, au fost și exercițiile de stat în gheață, unde am crescut progresiv timpul, ajungând pânǎ la 10 minute într-o piscinǎ cu apă la minus douǎ grade. Timpul trece altfel când stai în gheață; ești atât de prezent în moment încât orice alt gând, amintire sau probleme de zi cu zi dispar total, existând doar acea clipă, în acea coordonare a respirației, acea adaptare la condițiile de stres extrem.
Lucrurile se schimbǎ puțin când vine vorba de o apă curgătoare. Dacă în gheață îți poți gǎsi echilibrul mai ușor pentru a tolera senzația cruntă de frig, când apa este în continuă mișcare, precum într-un râu, dinamica toleranței se modifică dramatic. Astfel, nu întâmplător, în ultima zi am mers în faimosul loc pe care toatǎ lumea îl știe de pe internet, și anume, cascada lui Wim Hof. La baza cascadei s-a format un fel de piscinǎ naturalǎ, cu o adâncime rezonabilǎ. Când am ajuns acolo, pe lângă faptul că ningea teribil, a fost și viscol. Odată ajunși, ne-am dezbrăcat, am rămas în costumele de baie și am început o ușoară încălzire. Frigul pe care îl simțeam la tălpi din cauza zăpezii mă făcea să mă îndoiesc, din nou, de puterea mea de a intra în apă. Îmi tot spuneam cǎ, dacǎ îmi este așa frig la picioare și nici măcar nu am intrat în cascadǎ, cum voi putea eu oare sǎ rezist în apǎ pentru cinci minute în condiții mai dure?! Iarăși își făcuse apariția îndoiala, acea voce interioarǎ care îmi scotea în evidențǎ toate motivele pentru care sǎ nu fac asta, alimentat de fricǎ. Însă mi-am adus constant aminte de o lozincă după care încerc să funcționez de ani buni, și anume «dacǎ îți este frică să faci ceva, cu atât mai mult este necesar sǎ o faci, pentru a depăși frica». Cuvintele nu sunt suficiente pentru a descrie ce am trăit în acele cinci minute în apa curgătoare, cum vasele de sânge se contractau din ce în ce mai mult și eu nu-mi mai simțeam extremitățile, toată căldura corpului fiind concentratǎ cǎtre cutia toracică și cap. Pot spune că a fost cel mai intens lucru pe care l-am făcut vreodată, mai intens decât săritul cu parașuta, mai dureros decât pierderea cuiva drag și mai plin de cunoaștere de sine decât orice curs sau școală făcute vreodată.
În concluzie…
… pot spune că omul este o ființă extrem de capabilă, înzestrată de divinitate cu puteri interioare extraordinare, moștenite genetic de-a lungul generațiilor – din cele mai vechi timpuri unde, pentru a supraviețui, era necesar sǎ fim în contact cu creierul nostru reptilian, bazându-ne foarte mult pe instinctele intuitive de supraviețuire (fight or flight) până în zilele actuale unde știința ne ajută să ne cuprindem întreaga complexitate, a cărei percepție și înțelegere profundă sunt știrbite oarecum de limitarea simțurilor și de acea pojghiță așezată din cauza «evoluției» materialiste.
Confortul pe care îl avem astăzi – de la patul și apa caldă de acasă până la hrana disponibilă când și cum o vrem – ne-au făcut sǎ ne atrofiem puterile acestea interioare, pe care cu toții le avem blocate în noi și cu ajutorul cărora putem realiza fapte nebănuite. Dacă într-o societate puternic urbanizată, care pune presiune pe fiecare individ să își îndeplinească rolul definit în complexa mașinărie există și momente în care ne simțim neajutorați, lipsiți de vlagă, de capacitatea de a lua decizii sau de a depăși diverse obstacole… intrarea în contact cu astfel de practici poate avea efecte pe care nici măcar nu vi le puteți imagina. Ah, și apropo, în această excursie nu a răcit niciunul dintre cei aproape 500 de participanți.”
Foto: Arhiva personală.
