Scriitoarea Ayelet Tsabari: „Cum ar fi să poți alege ce să-ți amintești?” 

Despre tradiții, despre cum poți (sau nu) să vindeci o inimă frântă, despre puterea de a-ți aminti doar ce nu-ți face rău și despre rădăcinile și peregrinările prin lume am stat de vorbă cu Ayelet Tsabari, autoarea romanului „Cântece pentru cei cu inima frântă” publicat la Humanitas Fiction (Raftul Denisei). 

Cartea se numește „Cântece pentru cei cu inima frântă”. Credeți că există, în lumea aceasta, inimi care n-au fost frânte, într-un fel sau în altul?

Am avut, de fapt, două titluri în minte când am terminat de scris volumul. Primul titlu era mult mai trist, poate și mai vag. Și când a fost să mă decid, am pus cele două variante pe grupul de WhatsApp al familiei, iar fratele meu mai mic mi-a zis că sigur, clar, aceasta e varianta la care ar trebui să rămân. Pentru că oricine se poate raporta la el. Pentru că fiecare dintre noi am avut, la un moment dat, inima frântă. Celălalt era „Am uitat să cântăm” și fratele meu mi-a spus că e mult mai trist, mai întunecat, și că sugerează că îți uiți cu totul tradiția. Că, atunci când spui „Cântece pentru cei cu inima frântă” există, undeva, o speranță că lucrurile se pot repara, se pot vindeca. Dar să uiți tradiția în care ai crescut, să uiți să cânți… este cât se poate de trist. 

Și… care ar fi cel mai blând (pentru că nu pot spune cel mai bun) mod de a vindeca o astfel de inimă frântă? 

Urăsc să spun asta, pentru că sună clișeistic, dar sinceră să fiu, e doar o chestiune de timp. Chiar nu știu dacă există o metodă prin care poți vindeca o inimă frântă, dar cred că timpul schimbă lucrurile. Nu cred că le vindecă în totalitate, dar le transformă, iar într-o bună zi îți dai seama că poți să trăiești și să-ți amintești de diverse întâmplări sau oameni fără să te mai doară atât de tare. 

În cartea dumneavoastră cântecele, muzica se transformă în personaje – totul, de la religie la amintiri e legat de muzică. Cât de importantă e muzica în viața dvs. și ce fel de muzică ascultați când scrieți? Aveți una preferată? 

Muzica a fost mereu o parte importantă a vieții mele, a familiei mele. Pentru yemeniți, așa cum reiese și din carte, muzica e o parte importantă a existenței; cântă mult, în sinagogă, vineri seara; mama mea cânta prin casă, fratele meu din Canada e profesor de muzică, iar eu cânt în coruri, chiar și acum. Cât privește muzica pe care o ascult, încerc să ascult muzica din perioada la care mă raportez. Dacă e vorba despre o carte de memorii, îmi place să ascult muzica acelor ani, pentru că ea are capacitatea de a-ți reaminti lucruri, de a scoate la iveală fapte și întâmplări pe care credeai că le-ai uitat. Iar atunci când scriu din cafenele (ceea ce nu îmi place foarte mult) ascult muzică instrumentală, o folosesc ca să estompez zgomotele din jur. 

Care e tradiția dvs. preferată? Și care e cea care nu vă place deloc? În carte apar tot felul de tradiții, se insistă că lucrurile trebuie să se desfășoare într-un anumit fel… Ce-ați pus din tradiții în carte, ce lipsește?

Cred că nu am vorbit prea mult despre dans. Pentru că există o tradiție a dansului care îmi place mult – din păcate mai dansez doar câteodată, la nunți – și chiar mi-ar fi plăcut să iau lecții de dans. Cred că ceea ce nu-mi place (și critica la adresa acestor tradiții se poate vedea clar în carte) e modul în care fetele, femeile, sunt tratate în cultura noastră. Desigur, generațiile s-au schimbat, dar chiar și acum, dacă vorbești cu femeile mai în vârstă, auzi imediat remarci de genul că ar trebui să ai mai mulți copii, că unele lucruri se fac într-un anume fel, că se așteaptă să te comporți cumva. 

Am putea spune, așadar, că Zohara, personajul principal, e o rebelă…

Da, exact! Amândouă, de fapt, și Zohara și Saida pot fi considerate rebele în felul lor. 

Zohara nu-și amintește multe lucruri, fețe, nume, deși, într-un fel, amintirile sunt acele elemente care alimentează povestea, care explică întorsăturile de situație. Credeți că am putea trăi fără amintiri? Că ar fi mai bine, mai înțelept să uităm lucruri din viața noastră? 

Nu primesc foarte des întrebarea aceasta. Da, amintirile sunt parte importantă a cărții. Zohara uită. Yaqub, unul dintre personaje, spune despre soția lui că nu-și amintește lucruri și că uneori și-ar dori ca și el să fie capabil să mai uite din trecut. Eu una am avut mereu o memorie foarte bună – acum, în ultima vreme, mai uit câte ceva și intru și eu în rând cu lumea (râde). Dar, uneori, ca și Yacub, și eu îmi doresc să nu-mi fi amintit unele lucruri din viața mea. M-am întrebat mereu dacă e mai bine să ascunzi, undeva într-un sertar, niște amintiri. Poate că de aceea i-am dat Zoharei acest dar – acela al uitării. Însă am și înțeles că uitarea vine cu un cost; pur și simplu îți sunt tăiate rădăcinile. Nu știu dacă pot spune clar că e mai bine sau mai rău să uiți; adevărul e cu siguranță undeva la mijloc. Însă chiar ar fi interesant să poți alege ce să uiți și ce ții minte. 

Cu siguranță și Zohara ar alege…

Știi, mulți oameni mi-au spus că nu le place de Zohara. Pentru că e prea egoistă și concentrată pe sine. Înțeleg asta. Pentru că unii nu sunt de acord cu lucrurile pe care ea le face și.. că nuare o moralitate impecabilă. Acestora le răspund „OK, mă bucur că voi sunteți ireproșabili și superiori din punct de vedere moral”. Dar oamenii mi-au spus, după ce mi-au citit memoriile, că nu le place nici de mine, cea din carte. Ceea ce e OK, înseamnă că n-am construit un personaj acolo, ci am fost reală. Însă cred că această discuție apare mai ales în cazul personajelor feminine din carte. Bărbații pot să nu fie personaje simpatice, dar femeile trebuie să placă, la final. Și eu nu înțeleg aceste așteptări, de ce un personaj feminin nu poate fi doar interesant, unul pe care să îl înțelegi, de ce mereu trebuie să fie și… plăcut?! 

Ca și personajul Zohara, și dvs. ați trăit în țări diferite. Ce-ați învățat din aceste peregrinări, din faptul că ați fost nevoită să vă adaptați altor culturi, altor oameni? 

Pot spune că ele m-au format. Că astfel am ajuns omul care sunt acum, astăzi. Și sunt recunoscătoare că am putut să trăiesc astfel. Dar, în același timp, la fel ca și în cazul amintirilor, de multe ori m-am întrebat dacă ar fi fost mai bine să stau locului, să nu mă mai mișc atât. Dacă am pierdut ceva, dacă locurile în care am trăit m-au format dar, pe de altă parte, am ratat niște lucruri, dacă nu cumva, pentru că n-am stat într-un singur loc, n-am prins rădăcini. Poate și de asta m-am întors, să recuperez cumva lucrurile pe care poate le-am ratat. Realizez că nu poți și să umbli prin lume și să crești odată cu orizonturile tale și în același timp să ai și rădăcini puternice. Dar eu sunt bucuroasă că am avut această oportunitate să călătoresc, să cunosc locuri și oameni noi, să dobândesc o nouă limbă în care să scriu. E o întrebare pe care o explorez în continuare în scrierile mele, 

Știu că ați mai fost întrebată, dar de ce nu v-ați scris romanele în ebraică? De ce în engleză? 

Am ajuns în Canada la 25 de ani; până atunci scrisesem în ebraică. Aici, am început să scriu într-o altă limbă, am lucrat ca jurnalist, mi-au plăcut provocările, mi-a plăcut să învăț. Engleza mea era OK, dar nu excelentă, nu vorbeam cu alți oameni în ebraică, deci și aceasta scârțâia, și mă simțeam într-un fel de limbo lingvistic. Am făcut alte lucruri, am încercat fotografia, și la un moment dat am început să scriu în engleză – jurnale, mici povești. Partenerul meu de la acea dată a zis… „scrie-mi de aniversarea noastră o poveste, ești scriitoare, dar nu scrii”. Am făcut-o, nu a fost cine știe ce, dar apoi mi-am dat seama că pot să scriu. Și m-am îndrăgostit de acea noutate, de acea provocare a scrisului într-o limbă care nu era limba mea maternă. Nu a fost o decizie, a fost ceva care s-a întâmplat gradual. 

Dar cărțile dumneavoastră s-au tradus în ebraică, așa-i?

Prima carte, da. Și am fost foarte implicată – editura mi-a trimis-o și chiar am schimbat traducerea pe alocuri. Pe aceasta din urmă am tradus-o eu și va apărea în toamna acestui an – nu ca traducere, ci ca scriere originală. 

La ce lucrați acum?

Va apărea un volum de eseuri din diverse publicații în care am scris – despre tradițiile yemenite, despre cântat. După ce voi termina cu acest volum mă voi apuca de următoarea carte. 

Cum ar fi cartea într-o frază, ca un scurt script pentru un film?

O fată tânără se întoarce acasă, după ce mama ei moare, subit. Doar ca să descopere lucruri secrete despre mama ei și, în acest proces, să descopere lucruri noi despre ea însăși. 

Despre carte… 

Ayelet Tsabari ne propune o carte singulară despre iubire, identitate, recuperarea memoriei și cât se poate de curajoasă despre integrarea evreilor yemeniți în Țara Făgăduinței. „Cântece pentru cei cu inima frântă” este și o meditație asupra apartenenței și a felului în care trecutul, oricât de dureros, continuă să ne modeleze.

Un telefon primit de la un funcționar al ambasadei îi anunță Zoharei moartea mamei sale, Saida, în Israel. Amintirile revin în viața ei: dispariția fratelui în tabăra de primire pentru evreii yemeniți, moartea tatălui pe când era doar o adolescentă, anii petrecuți la un internat prestigios, care au îndepărtat-o de rădăcini, plecarea din Israel și iubirile lăsate în urmă. Toate aceste fragmente ale vieții sale trebuie adunate și înțelese, pentru ca Zohara să-și poată privi adevăratul chip, așa cum Saida a făcut cândva, demult, în avionul care o ducea acasă. „Cântece pentru cei cu inima frântă” a primit National Jewish Book Award for Fiction 2024. 

Despre autoare… 

Ayelet Tsabari s-a născut în Israel într-o familie de origine yemenită. „Arta de a-ți lua rămas-bun” (Humanitas, 2021, în traducerea în limba română) a primit Canadian Jewish Literary Award și a fost finalistă la The Vine Awards și la Hilary Weston Writers’ Trust Prize. A fost numită Cartea anului 2019 de Apple Books, Kirkus Reviews și CBC. 

Fotografii: Ciprian Măceșaru, arhiva personală.