Maria Popistașu: ”Îmi este foarte greu să mă văd, (…) nu sunt un spectator detașat”

Maria Popistașu este una dintre protagonistele noului film al lui Radu Muntean, ”Întregalde”, care a fost selecționat în secțiunea Quinzaine des Réalisateurs de la Cannes. Actrița joacă în film alături de Alex Bogdan și de Ilona Brezoianu și ne povestește cum a ajuns să joace încă o dată într-un film de-al lui Radu Muntean, în rolul unei femei care își testează limitele. 

Maria, spune-ne mai multe despre rolul tau din filmul ”Întregalde”, nu ești la prima colaborare cu Radu Muntean, iar celelalte s-au bucurat de mare succes, dacă ne referim la ”Marți, după Crăciun” sau ”Un etaj mai jos”…

Am tot așteptat să reapară ocazia să lucrez mai intens cu Radu. După “Marți…” am mai primit mici roluri în filmele lui, dar am tot sperat să mă potrivesc și cu ceva mai consistent. Am citit o primă variantă de “Întregalde” acum vreo 6 ani și atunci apărea un personaj pe care îmi imaginam că l-aș putea juca, dar nu era “Maria” asta. M-am bucurat foarte mult să aflu că am primit rolul acestei femei care este obligată să își testeze limitele.

Din cate am înțeles, filmările nu fost tocmai facile, cu o logistică greu de pus la punct, cum a fost experiența și atmosfera de pe ”platoul de filmare”?

Am filmat exclusiv în locații, la sfîrșit de toamnă – început de iarnă, într-o zonă în care n-am mai fost pînă acum, în județul Alba. Altminteri întreaga situație a fost una deosebită pentru mine, și pentru că a fost prima dată cînd mi-am asumat o deplasare atît de lungă, de cînd am copiii. Am plecat la final de octombrie și am terminat filmarea pe 8 decembrie. Probabil o să tot spunem asta, atmosfera la filmare a fost una foarte specială, am avut nu doar locații deosebite, dar și colegi actori amatori foarte serioși și o echipă foarte generoasă și armonizată.

Ați fost dintre norocoșii care au putut filma/ juca în perioada de pandemie, cel puțin o perioadă…

Am avut super mult noroc, într-adevăr. Am fost și foarte precauți, ne-am testat înainte de filmare și nu am intrat în contact cu oameni din afara echipei, am fost ca în cantonament. Urmăream și noi cu îngrijorare evoluția cazurilor și consider că a fost un miracol că nu s-a îmbolnavit nimeni. Ba mai mult, atît filmările cît și clipele libere ne dădeau ocazia să avem, din nou, momente de normalitate. Lucram, apoi, în zilele libere, aveam mici întîlniri cu echipa, găteam și stăteam la un vin și asta semăna, totuși, cu viața de dinainte.

Încerci vreodată să ”judeci” filmele în care ai jucat din perspectiva de spectator? Cum se vede producția din scaunul de cinema, cum e o vizionare ”detașată”?

Îmi este foarte greu să mă văd și asta afectează felul în care receptez filmele în care joc, deci nu sînt un spectator detașat. Și cred că sînt mulți actori care spun asta. Pentru mine, momentul cel mai plăcut în meseria asta este lucrul propriu zis, iar vizionarea (cel puțin în primii zece ani, hahaha!) nu se ridică la nivelul experienței de la filmare. Mă parazitează faptul că știu textul, că anticipez povestea, deci trebuie să treacă mult timp să capăt distanța necesară. Am observat asta cînd am revăzut, recent, “Marți, după Crăciun” și m-a prins într-un fel neașteptat, ba chiar mi-a și plăcut un pic de mine. Tot așa a fost și cu “Legături bolnăvicioase” pe care l-am revăzut acum vreo 3 ani și m-a surprins că mă uitam cu un fel de simpatie la fata aia. Pînă la urmă sînt altă persoană, mă privesc poate cu un pic de condescendență, dar am mult mai multă înțelegere față de mine și o disponibilitate mai mare să urmăresc, cu adevărat, filmul. Se mai uită și textul…

Ce îi dă ”greutate” acestui film, în opinia ta?

Cred că este un film în care personajele și natura au partituri egale și foarte frumos armonizate. O să fie foarte plăcut să îl urmăriți pe Luca Sabin, un actor amator care se descurcă minunat în rolul lui Kente, bătrânul tăietor de lemne.

Care sunt așteptările tale personale legate de acest film, care e legătura dintre tine și producțiile în care joci, odată ce filmările s-au încheiat, iar filmul pleacă la festivaluri, la cinema etc?

Eu sunt de felul meu foarte precaută, ca să mă protejez de eventuale dezamăgiri. Nu îmi fac “New Year Resolutions”, de exemplu, și nu anticipez succese fantastice ale proiectelor din care fac parte. Îmi place să fiu surprinsă plăcut! Pentru mine a fost foarte important să mă întorc la lucru, dar evident că mă bucură foarte mult că filmul are premiera la Cannes și sper să nască reacții pozitive.

Cum a fost interacțiunea artistică dintre tine și colegii tăi din film, Ilona Brezoianu şi Alex Bogdan, mai exact?

Eu am mai lucrat cu Alex, într-o ipostază inedită, în spectacolul pe “Gruesome Playground Injuries” pe care l-am regizat la teatrul Apollo 111. M-am bucurat mult că facem din nou echipă și trebuie spus că l-am văzut ca un “Dan” posibil încă de la prima lectură. Pe Ilona am cunoscut-o la probe și ne-am apropiat apoi la filmări. Am locuit toți trei împreună, timp de aproape șapte săptămîni, așa că am avut ocazia să ne cunoaștem încă și mai bine. Dar magia, pentru mine, s-a produs la lucru. Cad rapid în admirația oamenilor talentați și cu umor, e combinația ideală pentru mine, iar aici, Alex și Ilona punctează perfect.

Ne poți spune un inside joke cu care ați rămas de la filmări, dacă e cazul?

Încă ne mai salutăm cu “Doamne-ajutăă!”, cu o pronunție cântată, însușită de la Luca Sabin.

Filmul ”Întregalde” a fost selecționat în secțiunea Quinzaine des Réalisateurs de la Cannes, vei merge la Festival, îți place să participi la festivaluri? Simți lipsa unor astfel de evenimente?

N-aș spune că simt lipsa evenimentelor, dar mă bucur foarte mult că filmul are premiera acolo. Mă înspăimîntă ușor că urmează să îl văd cu public, dar de-abia aștept.

În ce producții urmează să te vedem, românești, internaționale?

Pe lîngă “Întregalde”, anul acesta va intra în cinematografe și “Mia își ratează răzbunarea”, al doilea lungmetraj al lui Bogdan Theodor Olteanu, unde joc cu cu actrițe tinere și foarte talentate. Mai am un rol foarte mic în “Otto Barbarul”, debutul Ruxandrei Ghițescu. Trebuie să menționez și scurt-metrajul “Kaïmos”, regizat de Sarra Tsorakidis, care a avut deja premiera în 2020, dar care încă mai este în circuit.

Ce nu îndrăznești să speri?

Că o să reușim să introducem ore de educație sexuală în școli, că o să permitem familiilor să fie formate din parteneri care se iubesc, indiferent de preferințele lor sexuale, și că o să ne vaccinăm în proporție de 70%.