Teodora Mihai: „Mă fascinează omul de rând, a cărui putere iese la suprafață în situațiile de criză”

Din România, în Belgia, din SUA în Mexic, via Cannes și, înapoi, în București. Periplul incredibil al primei regizoare românce care a realizat un film despre dramele uriașe produse de traficanții de droguri din Mexic. 

Interviu de: Adriana Moscu

La Civil, lungmetrajul de debut al regizoarei Teodora Mihai, este singurul film din selecția oficială a festivalului de la Cannes și recompensat în palmaresul final al secțiunii Un Certain Regard cu Prix de l’Audace.

Filmul intră din 29 octombrie în cinematografele din toată țara, însă a fost proiectat și în debutul celei de-a 12-a ediții a Les Films de Cannes à Bucarest (în desfășurare până pe 31 octombrie), și este inspirat de o sfâșietoare poveste adevărată, o răscumpărare într-o societate mexicană în care clanurile sunt mai presus de lege și autorități. Pornind de la cazul real, în La Civil regizoarea spune povestea lui Cielo, o mamă care își caută fiica răpită de membrii unui cartel de droguri. Cum autoritățile nu reușesc să o ajute, Cielo ia lucrurile în propriile mâini și se transformă treptat din gospodină în activistă răzbunătoare.

După premiera mondială, cei de la Screen Daily concluzionau despre La Civil că este „un thriller captivant care echilibrează tensiunea printr-un portret nuanțat al culturii violenței care a ajuns să definească Mexicul modern”.

Am vorbit cu Teodora Mihai despre toate acestea, despre colaborarea cu regizorul Cristian Mungiu, dar și despre propria ei traiectorie fascinantă în lumea filmului, desfășurată pe mai multe continente.

Teodora, tu te-ai născut în București, dar în copilărie ai părăsit țara, urmându-ți părinții în străinătate. Cum s-a petrecut totul? 

Ei au fugit în ’88 iar eu am fost garanția că se vor întoarce. Au riscat, nu s-au întors, dar cred că nu bănuiau cât de greu va fi să mă scoată din țară. Însă, cu multă presiune diplomatică din Vest, până la urmă au reușit. Am plecat cu puțin timp înainte de Revoluția din 1989, mare noroc. Nu îmi imaginez cum m-aș fi simțit să trăiesc Revoluția departe de părinți.

Unde v-ați mutat, cum a fost adaptarea?

Adaptarea nu a fost chiar ușoară. Părinții mei ajunseseră în Anvers care, la începutul anilor ’90, era sub hipnoza Vlaams Blok-ului, un partid politic de extremă dreapta care ulterior a fost și interzis din cauza retoricii rasiste. Dar la momentul acela avea foarte mult succes și, ca străin, nu era simplu să îți câștigi un loc în societate.

Ce îți mai amintești despre țara ta natală și cât te-a influențat realitatea de aici în creația ta viitoare?

Am amintiri despre latura comunistă a României în care m-am născut: cozile pentru alimente (la care și noi, copiii, eram puși să stăm). Îmi amintesc de școală, de cât de stresant era să fii pionier, nu îmi plăcea atmosfera, nici că ne dădea „tovarășa” peste mâini cu liniuța dacă nu știam cântecele sau dacă nu știam lecția… cu toate că noi, fetele, mai scăpam. Băieții erau mai puțin norocoși.

Îmi amintesc că părinții lucrau foarte mult, prea mult, și că eu, de foarte mică, mergeam singură acasă, cu cheia la gât. Un băiat din vecini trebuia să mă ajute să deschid ușa pentru că nu aveam destulă putere.

Dar îmi amintesc și lucruri foarte frumoase, mai ales vacanțele la țară, la bunici. Perioade de răsfăț și de libertate totală, în natură.

Toate filmele mele sunt despre oameni și familii care trăiesc sub presiunea contextului și a societății. Cred că acest lucru mi se trage din experiențele din copilărie…

În Waiting for August e vorba de presiuni sociale și economice (n. red.: în documentar este vorba despre o familie de frați din Bacău care cresc singuri în așteptarea mamei plecată la muncă în străinătate; pelicula a câștigat premii în peste zece țări și a fost nominalizat la Premiile Europene de Film), iar în La Civil acestora li se adaugă cele politice. Mă fascinează omul de rând căruia, aparent, nu i se citește puterea, dar care iese la suprafață în situațiile de criză. În ambele filme, povestea este a celor care rămân – deși, în primul este punctul de vedere al copiilor, iar în La Civil al mamei.

Ți-ai descoperit pasiunea pentru cinematografie în liceu la San Francisco, California. Cum ai ajuns acolo? Și, în plus, cum s-a produs întâlnirea cu filmul în liceu? 

Părinții mi-au dat oportunitatea să mă duc să îmi termin liceul la unchi, care și ei emigraseră și primiseră azil politic în State. În San Francisco am ajuns într-un mediu foarte artistic și am avut ocazia să fac parte dintr-un program pentru tineri, „The Art and Film Club for Teenagers”. Împreună, ne duceam la muzeu, la galerii de artă, operă, concerte de muzică clasică, balet și, bineînțeles, la cinema. Anii aceia și experiențele trăite atunci au fost formatoare pentru mine.

Ai urmat, apoi, cursurile Facultății de Film din New York. Din nou, de ce ai dat însorita Californie pe ploiosul New York? Povestește-ne despre perioada din timpul facultății.

De fapt, destinul a ales New Yorkul pentru mine, într-un fel. Adică aplicasem la mai multe universități care credeam eu că mi se potrivesc, dar prețurile universităților americane, fiind așa cum sunt, știam că voi avea nevoie de o bursă mare. Din fericire, Sarah Lawrence College, paradoxal, una dintre cele mai scumpe facultăți din State în acei ani, mi-a oferit o bursă de merit integrală. An offer I couldn’t refuse.

La facultate am muncit mult, în parte ca să îmi mențin bursa, dar în mare parte pentru că îmi plăcea mult ce studiez, de la literatura italiană, la filosofie, la rusă și, bineînțeles, cursuri de teorie și istorie a cinemaului. Plus cursurile practice.

Cum e să locuiești în orașe iconice, care arată ca într-un decor de film hollywoodian? 

Este un privilegiu, un răsfăț, dar și greu pentru că viața – mai ales în aceste locuri – este stresantă, rapidă și scumpă în cele mai multe cazuri. Sunt locuri competitive, unde locuiesc o mulțime de oameni care vor să se realizeze.

Ai început să lucrezi în Belgia ca scenaristă și apoi ca asistentă de regie, în special pentru Frank Van Passel. Cum s-a produs mutarea înapoi, în Belgia?

După ce am terminat facultatea în State, am călătorit un timp. Apoi, m-am întors în Belgia cu ideea să pun un ban deoparte și să mă întorc în State, unde aveam toți prietenii și rețeaua profesională. Însă viața a vrut altfel. Din motive legate de familie, am decis să rămân în Europa.

Care sunt proiectele de care te simți cel mai atașată?

De ambele lungmetraje mă simt atașată. Waiting for August este un proiect foarte personal, m-am atașat foarte mult de acei copii și m-am recunoscut în ei, într-un fel. Iar La Civil a fost un proiect atât de intens, care mi-a ocupat șapte ani din viață. Este inevitabil să nu îl consider un proiect important, care m-a marcat profund.

Cel mai nou proiect al tău este debutul regizoral cu un film de lung metraj, La Civil, singurul film din selecția oficială a festivalului Les Films de Cannes à Bucarest și recompensat în palmaresul final al secțiunii Un Certain Regard cu Prix de l’Audace. Cum ai ajuns să regizezi un film despre bandele de mafioți din Mexic?

Cunosc Mexicul din adolescență, de când eram studentă la liceu în San Francisco. Pe timpul acela, Mexicul era un loc mult mai liniștit și sigur dar, încet încet, în special din 2006, când președintele Calderon a declarat război contra drogurilor, a devenit tot mai agresiv. Atunci, violența a coborât pe străzi și oamenii de rând s-au trezit prinși la mijloc.

În 2012, am plecat în vacanță la prieteni, în Nordul Mexicului, deși lucram încă la filmul meu, Waiting for August. Ajunsă acolo, mi-au spus să nu ies afară după șapte seara, din motive de securitate. M-a șocat. Am început să mă gândesc cum trebuie să fie să crești sau să fii părinte într-un astfel de context, în care ieși din casă dimineața și nu se știe dacă vei reveni la sfârșitul zilei. Sau cum vei reveni. Mi-am promis atunci că, după ce voi termina Waiting for August, mă voi întoarce în Mexic să fac cercetări și să fac un film despre acest subiect. Și asta am și făcut.

Care a fost punctul de plecare al filmului?

Inițial, voiam să abordez acest subiect din punctul de vedere al tinerilor, al adolescenților dar, în timpul cercetărilor, am întâlnit o mamă care își căuta cu disperare fiica răpită și această întâlnire m-a impactat mult, mai ales când mi-a mărturisit: „Când mă trezesc, ce simt? Dorința să ucid sau să mor. Așa mă simt în fiecare dimineață”.

Am decis atunci să schimb unghiul de abordare. Era în 2015. Această mamă, Miriam Rodriguez, a devenit ulterior o militantă cunoscută care, din păcate, a fost omorâtă în fața casei sale de Ziua Mamei în Mexic, pe 10 mai 2017.

În film, această mamă, pe nume Cielo, apare efectiv în fiecare scenă. Nu o scăpăm nicio clipă din vedere.

Filmul a fost gândit de la început ca unul de ficțiune, sau ca un documentar?

La Civil a pornit ca un documentar. Am început să o filmăm pe Miriam Rodriguez dar, după puțin timp, am realizat cât de periculos era să o filmăm pe o perioadă îndelungată. Eram o echipă de patru persoane, cu patru bodyguarzi. Iar aceia ceruseră și ajutorul armatei. Ne mișcam în convoi… așa nu se putea face un documentar observațional. În plus, mă loveam la fiecare colț de cenzură sau de auto-cenzură, din cauza riscurilor.

Cum a decurs documentarea pentru subiectul filmului? Și cât de periculos a fost?

A fost greu, am lucrat cât mai mult incognito, dându-ne drept asistenți sociali, de exemplu. Și au fost ocazii în care am intrat în vizorul halconilor (tineri care sunt informatori ai cartelurilor) și nu a fost ușor uneori să ieșim din impas.

Ce alte dificultăți ați întâmpinat odată ce a început filmarea?

Deja să filmezi un film nu este chiar simplu. În plus, am avut nebunia să abordez un subiect foarte delicat, într-o țară periculoasă. Și la aceste greutăți s-a mai adăugat și pandemia. Am filmat în plină perioadă Covid 19, înainte de a fi vorba de vaccinuri.

Ce să zic, adevărul este că mi-am complicat viața, fiind primul meu film de ficțiune. De asta a și durat atât de mult realizarea lui. Dar sunt fericită că am perseverat și mândră de rezultat.

Cum a decurs colaborarea cu regizorul Cristian Mungiu, dar cu Marius Panduru, directorul de imagine? 

În 2017, am primit un email din partea lui Cristian Mungiu prin care mă invita să prezint filmul Waiting for August la Serile Filmului Românesc la Iași. M-am simțit onorată că îmi văzuse filmul și că îi plăcuse. M-a întrebat la ce lucrez și mi-a spus că, dacă vreodată am nevoie de ajutor, să îi scriu. Ceea ce s-a și întâmplat.

La Civil, ca film de ficțiune, reprezintă pe hârtie un adevărat risc și nu este deloc o producție ușoară. Apreciez foarte mult ajutorul lui Cristian Mungiu. În timpul dezvoltării proiectului am avut ocazia să ne consultăm, să îi cer sfaturi, să mă ghideze și la nivel de montaj. Mi-a dat sfaturi valoroase, fără să impună nimic, am primit libertatea să fac ce simt că e mai bine.

Iar pe Marius Panduru l-am cunoscut personal prin producătorii români de la Mobra Films. Îi cunoșteam munca și mi-a plăcut ce am văzut, dar nu avusesem încă ocazia să îl cunosc personal. Când i-am trimis scenariul am descoperit că, din fericire, îi plăcea mult. Ca și ideea de a filma în Mexic, o țară extrem de fotogenică, cu o paletă de culori fenomenală și cu o lumină dintre cele mai frumoase. Din punct de vedere al imaginii, am petrecut momente minunate în timpul filmărilor. Am fost pe aceeași lungime de undă și am dus la bun sfârșit filmul, cu toate că planul de filmare era foarte strâns și condițiile nu chiar simple.

Aveam de filmat multe nopți cu puțin timp și puțin echipament (am avut nevoie de lumini extra). Marius m-a sfătuit să lucrăm cu camera Sony FX9, o cameră promovată pentru documentare, foarte sensibilă la lumină și relativ ușoară, dându-ne posibilitatea să rămânem foarte mobili. A fost o alegere excelentă, care ne-a avantajat mult. Know-how-ul lui Marius a fost indispensabil ca să ducem la bun sfârșit filmările. M-am simțit extraordinar să colaborăm și nu am dubii: nu va fi ultima dată. De fapt, următorul film îl planificăm deja împreună.

Cum te-ai înțeles cu restul echipei, cum ați ales actorii?

În afară de Camera Department și DIT, care a fost în ceea mai mare parte din România, restul echipei a fost, cu mici excepții, mexicană. Din fericire, m-am înțeles bine cu toți, și la propriu (vorbesc bine și spaniola) și la figurat. Bineînțeles că la filmări mereu intervin și tensiuni, pentru că stresul este mare, dar nimic care nu s-a putut rezolva pe loc și niciodată nimic personal.

Am ales actorii prin propriu research în mare parte, dar și cu ajutorul agentului de casting, Viridiana Olvera. Majoritatea castingului a trebuit să fie făcut online. E o mare provocare și un mare risc să nu întâlnești actorii în persoană înainte de filmări. Dar astea au fost condițiile „extraordinare” impuse de pandemie. Înca mă mai mir cum a mers, totuși. Sunt foarte fericită cu actorii distribuiți în La Civil.

Unde vom putea vedea filmul în următoarea perioadă?

La Civil se vede acum la Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest. Din 29 octombrie, întră în cinematografele în toată țara. Apoi, la finalul acestei luni, va avea premiera în Mexic, la Festivalul de la Morelia. Este foarte așteptat acolo, mai ales după ce momentul de opt minute de standing ovation de la Cannes a devenit viral în Mexic. În Belgia, La Civil a avut premiera în cinematografe pe 27 octombrie.

Ce părere ai despre producțiile românești actuale? Cu ce actori și regizori ți-ar plăcea să colaborezi? 

Mă simt mândră de colegii mei. Cinematografia românească are rezultate frumoase și primește mult respect, meritat, pe drept. Asta, deseori, se traduce în premii la cele mai mari festivaluri, deci lumea ne are pe radar.

Sunt mulți actori români (și nu numai români) cu care aș dori să lucrez, dar prefer să nu dezvălui acest lucru acum. La momentul potrivit sper că vor accepta și publicul va afla pe parcursul pregătirilor.

Cum sunt văzuți românii care lucrează în industria cinematografică în lume? 

Eu cred că sunt văzuți foarte bine. Buni profesioniști, în general cu multă experiență și căutați pentru producțiile străine. Premiile primite la festivaluri consolidează această imagine.

Vei mai face filme despre România, pe viitor? Dacă da, ce teme ai fi interesată să abordezi? 

Da, plănuiesc acest lucru, următorul meu proiect este tot despre România. Eu voi aborda mereu subiecte de interes social, cu povești impactante și autentice. Cum sunt în pregătiri pentru următorul proiect, prefer să nu discut detalii acum, dar vă asigur că veți afla mult mai multe când totul va prinde forma dorită.

Fotografii din arhiva personală