Mirela Oprea: „Poartă-te cu cu visul tău aşa cum un manager se comportă cu proiectul său”

Dacă ești în căutarea visului pierdut, ea e omul. Mirela Oprea este autor, fondator al mişcării de Dream Management din Romania, coach certificat, doctor în dezvoltare internaţională şi psihoterapeut în formare.

Interviu de Adriana Moscu

Undeva, la mijlocul drumului între „Visezi cam mult” și „Îndrăznește să visezi” o vei găsi pe Mirela. Ea este cea care îți organizeză visurile. Care te ajută să le transformi din intenție, în faptă. Care le descâlcește și le pune pe drumul cel drept.

Mirela pendulează de 18 ani între Italia și România. În sătucul în care locuiește, dotările din şcoala publică sunt mult superioare celor mai bune şcoli din România, îmi spune. Cum ar putea arăta lucrurile așa și la noi? Prin bunăvoință și conștientizare. Apoi, prin implicare. A tuturor. A celor care n-au, și, mai ales, a celor care au.

Ziua în care îți scriu este tristă pentru România. Am înregistrat un record în ceea ce privește absenteismul la vot. În centrul preocupărilor tale se află educația. Crezi că dacă educația nu ar fi fost Cenușăreasa politicilor românești, situația ar fi stat un pic altfel azi? 

Da şi nu. Cred că absenteismul la vot este un fenomen foarte complex, cu determinări dincolo de năpastele educaţiei din România, care a fost sistematic neglijată şi siluită. Atât de mult, încât la unii indicatori cred că stăm mai prost decât atunci când am ieşit din comunism. De aceea, cred că problema trebuie căutată şi în altă parte şi anume în strâmbătatea legii electorale. Studiez ştiinţa comportamentului uman şi studiile arată că atunci când doreşti să favorizezi un comportament (de exemplu, participarea la vot), elimini cât mai multe obstacole din calea realizării lui. Pe scurt, faci în aşa fel încât să fie cât mai simplu.

Legea electorală, în schimb, pune (nu elimină!) obstacole în faţa actului de a vota. Mulţi îi blamează acum pe cei care nu au fost la vot. Dar eu mă uit şi la milioanele de oameni cărora nu li s-a permis să voteze, prin tot felul de artificii de ordin administrativ sau locativ. Un exemplu: cei plecaţi din ţară au trebuit să prezinte un document care atestă rezidenţa lor în acea ţară. Dar milioane de români muncesc în Europa fără documente.

Credeţi că legiuitorul nu ştia? Pe scurt, cred că un drept constituţional (cel de a vota) nu trebuie să fie restricţionat niciodată pe motive administrative. E imoral! Şi oamenii simt. Aşa că mai devreme sau mai târziu sancţionează.

Ai votat din Italia. În ce context ai ajuns aici prima dată? Care sunt legăturile tale din prezent cu această țară? 

Am venit prima oară în Italia în noiembrie 2002, la un master. După master am revenit în ţară, dar am avut un şoc cultural: în Italia fusesem o studentă fără bani, care trebuia să muncească part-time pentru a se întreţine. Însă era OK, era demn. În România, munceam full-time, dar mă simţeam săracă: nu îmi permiteam lucrurile pe care mi le permiteam în Italia. De aici, şocul. Aşa că am plecat din nou, după un an şi ceva. De data asta, la un doctorat. În egală măsură îmi lipsea însă şi România, aşa că de 18 ani trăiesc între aceste două ţări, făcând lucruri şi aici, şi acolo, şi bucurându-mă de ce e mai bun şi de aici, şi de acolo. Iar „aici” şi „acolo” se amestecă în mintea mea până la un punct la care, sincer, eu nu mai văd decât un spaţiu comun al continuităţii şi frumuseţii.

Ai reușit să iei pulsul diasporei? Cum se vede România din Italia? 

Paradoxal nu, pentru că nu trăiesc între românii din Italia, ci între italieni. La fel cum în România nu caut italienii care trăiesc în România. În Italia am doar două prietene din România, între care prietena mea cea mai bună din liceu, care locuieşte în acelaşi sat cu mine.

Ești licenţiată în psihologie şi ştiinţele educaţiei (UBB Cluj-Napoca). Ce-i lipsește învățământului românesc pentru a nu mai fi o formă fără fond? 

Asumare. După 1989, noi nu ne-am mai asumat pe deplin că avem o misiune publică în a educa tinerele generaţii. Tot mai mult, învăţământul a devenit un „business”. Iniţial, pentru cei care aveau bani pentru a plăti eternele meditaţii, iar mai nou pentru cei care au identificat acei părinţi care au bani pentru şcoli private, pe fondul deteriorării tot mai grave a învăţământului public. În micul sat de munte unde trăiesc eu în Italia, dotările din şcoala publică sunt mult superioare celor mai bune şcoli din România. Cetăţenii ar fi pur şi simplu scandalizaţi dacă ar fi altfel.

Ai și un master în good governance şi politici de integrare europeană. Ce înseamnă, concret, „buna guvernanță” și cum ai reușit tu să pui în practică această specializare?

În dezvoltare internaţională, buna guvernanţă este un mod de a măsura felul în care instituţiile publice conduc treburile publice şi gestionează resursele publice într-o modalitatea considerată oportună în baza unor valori comune. Sincer, nu ştiam foarte bine ce este buna guvernanţă atunci când am aplicat la acest master. M-a atras mai mult dimensiunea europenă. Dar ambele dimensiuni mi-au deschis mult orizonturile şi mi-au netezit calea spre opţiuni de carieră la care nu cred că m-aş fi gândit altfel. Şi, cel mai important, mi-au deschis calea spre doctoratul pe care l-am făcut mai apoi.

Ești doctor în dezvoltare internaţională, titlul obținut la Universitatea din Bologna. Din nou, te rugăm să ne traduci.

Dezvoltarea internaţională sau dezvoltarea globală este un concept complex aşezat pe idea că ţările se află la diferite niveluri de dezvoltate (vorbim de ţări dezvoltate şi de ţări în curs de dezvoltare) şi că ţările dezvoltate pot şi au chiar o datorie de a le ajuta pe celelalte să se dezvolte. Am studiat mecanismele acestor procese de dezvoltare şi am fost foarte fascinată de conceptul de „stat donator”.

Ești donator şi mentor pentru copii şi tineri în dificultate. Ne poți povesti mai multe?

Eu cred că fiecare dintre noi suntem meniţi să fim de folos altora. Încă din adolescenţă am fost implicată în activităţi de voluntariat pentru copii şi am putut să văd cât este de important să faci asta: înfloreşti şi tu (sufleteşte), dar şi cei pe care îi ajuţi. Sunt cel mai cunoscută pentru felul în care am ajutat, am încercat să ajut o adolescentă, mamă a doi copii, să traverseze o perioadă foarte dificilă din viaţa ei şi chiar să îşi construiască o casă. Povestea a fost documentată de colegii de la Decât o Revistă, care au făcut şi un podcast care poate să fie ascultat aici. În ultima vreme, cel mai mult mă implic alături de fratele meu: ajutăm copii şi tineri care trăiesc în proximitatea ghetourilor din cartierul bucureştean Ferentari. 

Să vorbim despre asta. Fratele tău conduce o şcoală de teatru în Ferentari, PlayHood. De unde această afinitate a voastră pentru acte de caritate? 

Școala de teatru PlayHood este un proiect filantropic, în primul rând. Există multe şcoli de teatru pentru cei care pot să plătească pentru asta, dar Ionuţ (fratele meu) a creat o adevărată şcoală de teatru pentru copiii din Ferentari. Unde nu se pune problema ca părinţii lor să poată plăti. Atunci când au început să câştige premii la festivalurile importante şi să ridice sute de oameni în picioare, în aplauze furtunoase, a fost absolut senzaţional. Copiii din Ferentari dovedeau că Ferentariul nu e doar locul drogurilor şi al prostituţiei, ci şi al talentului şi al muncii intense. Mai mult, atunci când copiii au început să fie căutaţi de case de producţie şi să fie invitaţi la castinguri sau chiar să primească roluri şi să câştige primii bani, a fost şi mai senzaţional: în cartier, între puşti, a început să umble vorba că poţi să „ieşi” din Ferentari şi altfel decât prin… ceea ce este obişnuit în acel context.

A început acum şase ani, ca un proiect de voluntariat pe lângă asociaţia Policy Center for Roma and Minorities. Acum îşi dedică întreaga energie acestui proiect artistic şi social extraordinar de important, într-o zonă extrem de complicată, unde autorităţile nu ştiu sau nu doresc să facă ceea ce trebuie făcut. Pandemia ne-a cam încurcat planurile, teatrele sunt închise şi copiii nu mai pot să joace, dar am întors-o: acum, visul PlayHood este acela de a crea un studio, unde copiii şi tinerii să înveţe mai mult pe zona de audio-video. Un studio de producţie în inima Ferentariului: cum sună asta? Desigur, avem nevoie de ajutor pentru asta, aşa că dacă  cineva vrea să ne ajute financiar, să își donezi ziua de naştere, să facă mentorat cu un puşti sau să facă meditaţii cu cei care au BAC-ul în faţă, îl așteptăm să ne dea un semn.

Dream Management este proiectul în care investești cel mai mult timp și energie. Prin el ajuți oamenii să îşi identifice şi să îşi realizeze visurile, folosind puterea ştiinţei. Cum a luat naștere? Ce s-a întâmplat până acum?

Programul de Dream Management s-a născut aproape din întâmplare, atunci când am fost invitată să susţin o activitate de team building în cadrul unei organizaţii din Bucureşti. Inspirată de cartea The Dream Manager a lui Matthew Kelly, am creat un program de activităţi care a fost foarte apreciat şi pe care ulterior l-am descris într-un articol ce a generat un neaşteptat interes, care, practic mi-a schimbat viaţa. În prezent, programul are mai multe arii de activitate: organizez periodic cursuri de Dream Management (în 2020 am organizat patru astfel de cursuri); apoi, am dat startul şcolii de Dream Management, unde acum studiază 12 persoane ce îşi doresc să devină Dream Manageri şi să înveţe cum să îi ajute pe alţii să îşi identifice şi să îşi realizeze aspiraţiile personale; şi, în fine, organizăm activităţi pentru profesori, pentru ca ei să fie mai buni Dream Manageri pentru visurile elevilor lor. Viziunea noastră e ca în 5-10 ani programul de Dream Management să ajute 30-50% dintre români să se conecteze cu visurile proprii, să pornească pe drumul realizării lor şi să înveţe să se ajute unii pe alţii în acest sens. Cel mai important lucru care s-a întâmplat este că acum nu mai sunt singură: acum suntem o comunitate formată din absolvenţii cursurilor şi participanţii la şcoală. Oameni care învaţă împreună despre ştiinţa realizării visurilor, vorbesc deschis despre visurile lor şi se ajută unii pe alţii să le realizeze.

Un proiect de viitor este cel de a lucra cu părinţii, ca să îi ajutăm să înţeleagă cum pot să fie modele pentru copiii lor din acest punct de vedere şi cum să îi ajute pe copii să îşi identifice şi să îşi realizeze visurile. Lucrez, în continuare, şi cu companii care îşi doresc să ofere acest program angajaţilor lor.

Cum știm dacă avem nevoie de cursurile și atelierele Dream Management?

Nimeni nu are nevoie de cursurile şi atelierele de Dream Management, aşa cum ai nevoie de apă sau hrană. Şi spun asta cu zâmbetul pe buze şi lumină în ochi. Vii la cursurile de Dream Management dacă îţi doreşti ceva mai mult de la viaţă. Dacă doreşti să îţi cunoşti propriile aspiraţii şi să fii într-o comunitate de oameni care fac la fel. Dacă doreşti să cunoşti resorturi ştiinţifice despre ce funcţionează şi ce nu funcţionează atunci când vrei să realizezi un scop înalt. Pentru noi, dimensiunea aceasta, a ştiinţificităţii, este foarte importantă: tot ce facem e bazat pe studii şi cercetări din domeniul psihologiei pozitive, al comportamentului uman etc. 

În 2019, ai lansat cartea Dream Management. Fişa postului pentru cei care aleg să fie managerii propriilor vieţi. Ce găsim în cartea ta? 

Unul dintre cele mai interesante capitole ale cărţii este acela în care autoarea prezintă funcţiile „managerului de visuri”, pornind de la premisa că pentru a realiza un vis, este necesar să ne comportăm cu visul nostru aşa cum un manager se comportă cu proiectul său. Sunt descrise şase funcţii ale unui Dream Manager şi pentru fiecare dintre aceste funcţii este propusă o „fişă de post”, o listă cu sugestii de activităţi. Astfel, dacă ai vrea să te „angajezi” pe tine însăți/însuţi pentru a-ţi realiza visul, vei şti exact ce să îţi ceri şi apoi cum să te verifici.

După ce au înţeles funcţiile managerului de visuri, cititorii învaţă despre metodele managerului de visuri. Pentru fiecare metodă expusă, cititorul primeşte sugestii concrete de utilizare pentru cazul în care el/ea este managerul propriului vis, dar şi pentru cazul în care doreşte să ajute pe cineva să îşi realizeze visul. Acest capitol include şi un îndrumar pentru buna utilizare a metodelor, ce ajută cititorul să aleagă metoda sau combinaţia de metode potrivită contextului său. Volumul acordă o atenţie specială şi abilităţilor managerului de visuri: dezvoltarea conştiinţei de sine, capacitatea de a-şi înţelege şi cultiva propria motivaţie, comunicarea eficientă, rezolvarea problemelor care vor apărea pe parcurs şi abilitatea de a cere ajutor.

De asemenea, cartea analizează felul în care am putea să transformăm organizaţiile în care lucrăm prin visurile pe care le avem, aducând exemplul a doi antreprenori din Statele Unite, Craig Handley şi Mary Miller, care au decis să organizeze activitatea companiilor lor astfel încât să îşi ajute angajaţii să îşi realizeze visurile. Rezultatul: reducerea fluctuaţiei de personal şi creşterea motivaţiei angajaţilor. Construind pe aceste exemple, volumul include o propunere cu privire la modul în care companiile româneşti ar putea să utilizeze acest model al managementului prin visuri, în completarea clasicului model al managementului prin obiective.

În fine, ultimul capitol al cărţii vorbeşte despre visul meu de a promova acest concept în societatea românească.

E plină lumea de cei care ne învață să visăm frumos. E nevoie însă mai mult ca oricând de oameni care să acționeze. Cum reușim să transformăm intenția, visarea în realitate? 

Aşa e. Noi folosim metoda COPIL. O metodă bazată pe evidenţe ştiinţifice. COPIL este un acronim în care fiecare literă reprezintă un concept esenţial pentru realizarea aspiraţiilor personale. Vă aşteptăm la un atelier sau la un curs pentru a descoperi metoda noastră. Aici mai multe detalii. Sau cei care doresc să primească mai multe informaţii despre ceea ce facem în general, se pot înscrie la buletinul nostru de ştiri.

România nu e o țară care să te îndemne la a visa frumos, ci mai degrabă îți stârnește coșmaruri. Ce le-ai transmite celor debusolați? 

Eu sunt doar partial de acord cu asta. Comunitatea formată în jurul conceptului de Dream Management arată că există foarte mulţi oameni cu visuri înalte în România, care nu doar că visează, dar şi realizează. Pun în practică nişte lucruri absolut ieşite din comun. Ce le-aş transmite celor debusolaţi? Că îi aşteptăm în comunitatea noastră. Sau, dacă asta nu le e la îndemână, le spun aşa: doar pentru că cei din jur nu reuşesc să vadă frumuseţea visului tău şi să te ajute să îl realizezi, nu e motiv să renunţi la el; mai degrabă, caută alţi oameni care au realizat deja un vis asemănător şi alătură-te lor; învăţă de la ei; găseşte-ţi tribul.

Mirela, ce facem când nu mai credem în visul nostru? 

Ne bucurăm. Şi din nou spun asta cu zâmbetul pe buze şi lumină în ochi. Dacă nu mai crezi în visul tău, e minunat. Desparte-te cuviincios şi sănătos de el. Eu chiar am un atelier cu titlul: „Cum ne despărţim sănătos de un vis care nu a fost să fie?”. De ce? Pentru că atunci când te-ai desparţit de un vis în care nu mai crezi, tocmai ai creat spaţiu mental şi emoţional, pentru visuri noi, astfel încât tu să poţi să trăieşti o viaţă cu sens. Universul are un mod al său de a ne comunica ce e şi ce nu e pentru noi: e bine să îl ascultăm.

Dar dacă avem mai multe visuri? La care renunțăm, pe care le urmăm?

Renunţăm în primul rând la cele care nu sunt cu adevărat la ale noastre. Cele care au fost plantate în noi de alţi oameni. De exemplu, părinţi bine intenţionaţi, care ne doresc tot binele din lume, dar care uneori ne „orientează” spre zări care nu ne aparţin nouă. Le alegem, în schimb, pe cele care ne aduc cea mai mare cantitate de bucurie şi energie.

Gabrielle Oettingen, una dintre autoarele pe care o studiem în cadrul programei şcolii noastre, spune că un vis este o modalitate de a revendica ceea ce ne aparţine, ceea ce rezonează cu noi la nivel profund şi adesea ascuns. Cred că fiecare dintre noi ştim exact care sunt acele lucruri cu care rezonăm profund. Poate, uneori, ce ne lipseşte e un pic de curaj. Dar atunci, eu recomand cultivarea curajului, ca valoare esenţială în viaţă.

Cum reușim să-i determinăm pe cei mari să creadă în visurile celor mici? 

Ei, asta e una dintre zonele pe care îmi doresc să mă concentrez în perioada următoare. Mi se pare esenţial să creez un program dedicat părinţilor. În vara asta am construit, în comunitatea noastră, un instrument, o fişă de lucru pentru cadre didactice (fişa de lucru poate fi descărcată în mod gratuit aici). În viitor, dorim să creăm instrumente asemănătoare pentru părinţi.

Intuiţia mea îmi spune că părinţii trebuie să creadă în primul rând în propriile visuri. Să aibă în primă persoană experienţa de a avea un vis al lor. Nu poţi să torni dintr-un urcior gol, aşa că e important să îţi menţii mereu plin urciorul, dacă vrei să fii model pentru copiii tăi.

Dar hai să reluăm discuţia asta cam într-un an de zile: pâna atunci, sper să fi conturat programul pentru părinţi şi atunci voi avea cu siguranţă lucruri mult mai importante de spus.

Cum ne dăm seama dacă visul nostru este realizabil?

Eu fac o diferenţă între vis şi fantezie. Un vis e ceva ce poate fi realizat, în contextul unei strategii ambiţioase şi al existenţei resurselor necesare. Uneori, un vis ni se pare imposibil de realizat pentru că nu ştim să dezvoltăm strategia potrivită. Nu avem gândire strategică, nu ne-a învăţat nimeni să ne gândim cum ajungem de la punctul a la punctul b, în contextul unor resurse date şi al altora lipsă, al unor oameni prietenoşi şi al altor oameni care ne vor pune piedici. Alteori, distanţa dintre resursele existente şi cele necesare este atât de mare, încât renunţăm nu doar să ne gândim la o strategie, dar şi să mai visăm.

O fantezie, în schimb, e ceva ce nu s-ar putea realiza niciodată pe căi licite şi fără intervenţie divină, oricâte strategii şi resurse am utiliza. Exemple de fantezie: să câştigi la loto, să îţi crească aripi de înger cu care să poţi să zbori, să dobândeşti darul ubicuităţii şi să poţi să fii în mai multe locuri în acelaşi timp, să poţi să te teleportezi (dacă nu eşti un fizician care lucrează în avangarda timpurilor noastre, în laboratoare de nivelul celor de la NASA).

Cum facem să visăm visul nostru și nu al altora? 

Pentru asta eu folosesc un instrument numit „analiza motivaţională a visurilor”, un exerciţiu prin care învăţăm despre diferitele forme de motivaţie (intrinsecă, introiectată, identificată, etc.) şi despre scopuri în concordanţă cu sinele. Calculăm un scor al concordanţei visului cu sinele şi apoi facem o evaluare a rezultatelor obţinute. Îmi dau seama că pus aşa, pe hârtie, procesul pare sofisticat. Dar în realitate e foarte simplu. Şi, desigur, avem o fişă de lucru care face lucrurile foarte intuitive.

Ai un vis propriu care încă nu s-a realizat?

Da. Am chiar mai multe. Un vis al meu e legat de proiectul PlayHood. Îmi doresc să existe Casa PlayHood. Un studio de producţie artistică cât mai aproape de ghetourile din Ferentari, pentru a da o şansă reală copiilor de acolo. Un alt vis este să aducem programul de Dream Management în şcolile din România. Vom începe în curând să lucrăm la un opţional de Dream Management, dar îmi doresc o adevărată schimbare de paradigmă, în care fiecare elev ştie care e visul său, învaţarea e conectată cu visul elevului şi în fiecare şcoală există cel puţin un Dream Manager, astfel încât potenţialul copiilor noştri să nu mai fie niciodată irosit.

Tu ce visezi să faci după ce această realitate pandemică va fi trecut? 

Exact ce am făcut şi în pandemie. Pe mine, personal, pandemia nu m-a încurcat cu nimic. Am mutat cursurile din sala de clasă, în online şi a fost mult mult mai bine. Acum lucrez cu oameni de oriunde din ţară şi din Europa, iar comunitatea noastră s-a întărit foarte mult în acest timp al pandemiei. Ba mai mult, nu cred că voi reveni la felul în care desfăşuram activităţile înainte de pandemie: îmi place mult mai mult aşa, în online. Ah, dar da, este ceva: îmi doresc să organizez un retreat de Dream Management, aici, la mine în Italia. Peisajul e feeric: munţi şi lacuri cu apă verde, climă blândă, mâncare bună… Da, acesta e un vis la care visez după ce trece această realitate pandemică.

Fotografii: Raul Mazilu; arhiva personală.