Diana Stoica, Asociația Magic și Donorium: „Am ales România”

Îi place să se compare cu un unicorn, dar este atât de bine ancorată în realitate. Diana și-a dat „doctoratul” în fapte bune.

Este implicată în activitățile Asociației Magic, cea care de ani buni încearcă să schimbe societatea românească, responsabilizând-o și făcând-o mai empatică. Este, de asemenea, cofondatoare al proiectului Donorium, care a crescut strategic numărul donatorilor de sânge de la noi din țară. Eu cred că este mult prea tânără pentru asemenea fapte mari. Ea ține să mă contrazică. Dacă, așa cum se spune, niciodată nu e prea târziu să îți descoperi vocația, atunci și viceversa este valabilă: niciodată nu e prea devreme.

Pe profilul tău de Facebook scrie că ești Unicorn la Asociația Magic. Ce face un unicorn, în general, și în special, la această asociație? Simt mult praf de zâne în aer. 🙂

Unicornului îi place să găsească soluții care nu par a fi la îndemână sau ușor de găsit. 🙂 „Din fericire” și din nefericire, în România avem destule probleme cărora să le căutăm rezolvare.

Viața mea se împarte între inițiativele pe donare de sânge și sănătate publică, proiectul MagicSHOP, implicarea în viața cetății, antrenamentele la volei și duminici la biserică, urmate de prânz cu cei dragi. Îmi place să aflu mereu lucruri noi și să ajut cu orice pot. Și dacă n-aș face 10 lucruri în același timp, viața mea ar fi plictisitoare.

La Asociația Magic totul este … magic, așa că nu putea lipsi tocmai un unicorn din echipă. Magic sprijină de câțiva ani copiii cu afecțiuni grave și pe familiile lor. Diagnosticul de cancer este o lovitură puternică pentru orice familie. La acesta se adaugă dificultățile în navigarea sistemului medical, care nu este neapărat unul „user friendly”. Impactul bolii este foarte mare pentru unele familii și sunt nevoite să cheltuie mare parte din  resursele lor financiare pe tratamente, medicamente și deplasări către spitale. Toate acestea, combinate cu efectul pe care boala îl are asupra stării emoționale ajung să-i vulnerabilizeze și mai mult. Aceasta este magia pe care echipa Asociației Magic o aduce: se asigură că niciun om nu este singur în această luptă (fie că vorbim de acces la asistență medicală de calitate, cazare, transport spre spital, alimente, medicamente). Uneori, nu au nevoie decât de un cuvânt de încurajare, de o vorbă bună. Oamenii de la Magic sunt fantastici. Îi admir pe toți pentru ce minuni reușesc să facă în fiecare zi.

Uite, aici e o poză, cu Bogdan, unul dintre colegii mei, sau Bo, așa cum îi spunem noi, care s-a făcut pod, la propriu, pentru un copil căruia îi era teamă să parcurgă traseul din parcul de aventură al taberei MagiCAMP. Această imagine simplă descrie foarte bine ce înseamnă echipa Magic pentru oameni: 

Magicshop.ro, sau Magazinul de Bine, este proiectul de care mă ocup și este calea prin care oricine poate lua magia acasă. Poți alege să cumperi produse pentru tine sau să le oferi cadou și să sprijini copiii cu afecțiuni grave și pe familiile lor. Proiectul a început de la desenele copiilor din tabăra MagiCAMP care nouă ne-au plăcut atât de mult încât ne-am gândit că s-ar putea să le placă și altora. De aceea am invitat câțiva ilustratori cunoscuți să le interpreteze, iar astăzi avem o gamă variată de produse nu doar foarte frumoase, dar și utile, pentru întreaga familie.

Ești și cofondatoare Donorium. Așadar, ești bine ancorată între magie și realitate. Spune-ne mai multe despre proiectul Donorium, cum a luat ființă și rolul tău aici. Câteva cifre sunt, de asemenea, binevenite.

Donorium este proiectul care își propune să ofere șanse egale la viață pentru toți românii. Obiectivul asumat este dublarea numărului de donatori de sânge din România până în 2025. Momentan, doar 2% dintre români donează, în timp ce media europeană este de 4%. Aplicația pentru smartphones are rolul de a îmbunătăți experiența donatorului și de a sprijini comunicarea cu centrele de transfuzii.

Practic, tu, ca donator, te poți programa și ai prioritate la donare, poți afla când este nevoie de sângele tău și poți concura cu prietenii să afli care este cel mai tare la donare. Totul, în timp ce salvezi două vieți cu o singură donare de sânge. Este atât de simplu.

Alături de o echipă de oameni faini am contribuit la crearea lui. Donorium a început ca un start-up, în varianta non-profit, și am ajutat fiecare cu ce am putut. Eu m-am implicat pe partea de concept și am pus în valoare know-how-ul dobândit pe partea de politici publice în sănătate și de fundraising. Dragoș Mutașcu și Vlad Voinescu au dezvoltat întreaga infrastructură IT, Irina Giuglea a creat designul aplicației iar Horia Bugner a pregătit partea gamificată. Această echipă, alături de voluntari și specialiști pe medicină transfuzională din țară, a reușit să facă, așa cum cifrele ne arată, cea mai performantă aplicație pentru donatorii de sânge și centrele de transfuzii. În mai puțin de 24 de ore de la lansare, aplicația devenise #1 în top pe Apple Store și apoi în Google Play. Astăzi, după aproape doi ani, sunt peste 48.000 de donatori în comunitatea Donorium. În ultimele luni, m-am retras din activitatea operațională și am decis să cresc și alte proiecte, dar echipa continuă să dezvolte și să extindă proiectul, pentru a ajunge în toată țara.

Misiunea mea personală este să mă asigur că fiecare pacient primește sângele de care are nevoie pentru a supraviețui, iar pentru asta avem nevoie de un cadru legislativ reformat, de politici publice sănătoase și de investiții în infrastructură.

Ai terminat Dreptul. De ce nu ești avocat? Îți place ție să te complici? 🙂

În 2009 mă întorceam din Statele Unite ale Americii, unde absolvisem liceul, și nu eram sigură ce facultate să aleg. Pentru că mama mea se uita la Ally McBeal când eu eram mică, aveam câteva mătuși care erau avocate și eu eram un bun „debater”, m-am gândit că dreptul mi s-ar potrivi. În timpul facultății am avut profesori foarte faini, cu o parte dintre ei colaborez și astăzi, am participat la multe cursuri extracurriculare, cum ar fi „Lawyering Skills” sau „Legal Ethics”, organizate de facultatea mea în parteneriat cu Columbia Law School, am făcut parte din echipa care a câștigat premiul în cadrul concursului internațional de Drept Umanitar și Dreptul Refugiaților și chiar am fost intern la Societatea de Științe Juridice în ultimii doi ani. Iar mie chiar îmi plac legile! Însă în timpul internshipurilor pe care le-am făcut la Parchet, Ministerul Justiției și la trei societăți de avocatură, mi-am dat seama că viziunea mea despre avocatură era puțin idealistă. Îmi imaginam că voi avea dezbateri în sala de tribunal, că voi apăra oamenii cărora li s-au făcut nedreptăți, dar, de fapt, doar o parte din avocatură este despre asta. Și cum nu preconizam o schimbare majoră în timpul vieții mele, am decis să mă reorientez. Dar tot ce am învățat la Drept m-a ajutat în toate celelalte roluri pe care mi le-am asumat.

Apoi, viața m-a condus spre alte provocări în educație și în sănătate și mi-am dat seama că îmi place mai mult să scriu legile.

După chip, dar și după anul absolvirii facultății, ești cam tinerică pentru a fi implicată în atâtea activități și fapte bune. Tu nu-ți trăiești tinerețea, ce te mână în lupta pentru alții, când la vârsta asta ar trebui să fie totul despre tine?

Am fost crescută de femei puternice, care au luptat împotriva nedreptății, așa că de mică am fost implicată, cu sau fără voia mea. Mama mea, împreună cu mama lui Ethan Hawke (Maria Gheorghiu și Leslie Hawke), au cofondat Asociația OvidiuRo și a dezvoltat programul socio-educațional Fiecare Copil în Grădiniță, așa că din clasa a V-a eu și mama ne-am mutat la Bacău. Acolo am început.

Debutul meu a fost ca „profă” de dans și desen pentru copiii din ghetourile din Izvoare.

Abia apoi a fost cu adevărat o alegere. Am ales să mă implic pentru că mi-am dat seama că eu sunt ceea ce sunt doar datorită unui context favorabil (la care nu am contribuit cu nimic).

Eu am avut norocul să mă nasc și să trăiesc într-o casă comodă la oraș, iar alții s-au născut într-un sat sărac și locuiesc într-o baracă alături de toți membrii familiei. Eu am avut norocul să am parte de o educație de calitate, în timp ce alții sunt nevoiți să stea acasă să aibă grijă de frații cei mici. Am avut norocul să am apă curentă și electricitate, iar alții locuiesc în condiții de sărăcie extremă. Și lista poate continua. Nu cred că sunt cu nimic mai deșteaptă sau mai abilă decât oricine altcineva născut într-o comunitate săracă. Mi-am dat seama că este vorba despre nedreptate și de inegalitate de șanse și am decis că scopul meu este să îi ajut pe ceilalți – într-un fel sau altul.

 

Să încerc să „level the playing field” (trad. aprox.: „să nivelez terenul”) pentru că vreau să trăiesc într-o Românie în care fiecare om să aibă șansa să își atingă potențialul. Dar cred că Robert Kennedy a spus-o mai bine: „And even government by the consent of the governed, as in our own Constitution, must be limited in its power to act against its people: so that there may be no interference with the right to worship, but also no interference with the security of the home; no arbitrary imposition of pains or penalties on an ordinary citizen by officials high or low; no restriction on the freedom of men to seek education or to seek work or opportunity of any kind, so that each man may become all that he is capable of becoming”. (n. ed. „Și chiar Guvernul prin acordul guvernanților, așa cum stă scris în propria noastră Constituție, trebuie să fie limitat în puterea sa de a acționa împotriva poporului său: astfel încât să nu existe nicio ingerință în dreptul de credință, și nici o imixtiune în viața privată; nicio impunere abuzivă cu ajutorul forței fizice sau sancțiuni aplicate de funcționarii statului, importanți sau nu, asupra unui cetățean obișnuit; nicio restricție asupra libertății oamenilor de a se educa sau de a munci, sau de a căuta oportunități de orice fel, astfel încât fiecare om să poată deveni tot ceea ce este capabil să devină”. (Și, nu, nu se referea doar la bărbați, dar erau anii ’60)

Pot spune însă că am avut o adolescență în care m-am distrat foarte mult, deci nu simt că am ratat ceva. Plus că mă mai distrez și acum, sunt încă tânără.

Străbunicul meu îmi spunea „Norocica” și, deși a murit când eu aveam doar câțiva ani, cred că ceva-ceva a știut el. Sunt într-adevăr norocoasă pentru că am șansa să mă pot dezvolta, să fac mereu ce îmi place și în același timp să și ajut.

Țara asta nu te obosește niciodată? Cum se face că o tânără capabilă ca tine încă o mai arde pe-aici? De unde îți iei entuziasmul? L-ai moștenit, l-ai dobândit?

Ooo, ba da. În fiecare zi chiar. La fiecare plimbare cu mașina, blocată în trafic. La fiecare antrenament de volei, când văd în ce condiții facem sport. Dar cred că tocmai asta mă motivează: faptul că sunt atâtea lucruri de rezolvat! Și știu că se poate.

Pe lângă asta, eu am ales România. Planul familiei mele era să merg la facultate în State și apoi să rămân acolo. Nu am putut însă să mai stau și după liceu. Mi-era dor de România, de oamenii dragi de aici. De țara mea. Și nu-mi pare rău. Dacă nu mă întorceam, nu reușeam să fac toate lucrurile care pe mine mă entuziasmează. În State, problemele sunt mult mai „soft” decât aici. Iar mie îmi plac provocările.

Am început în echipa care a transformat în lege (pentru prima dată în România) un program socio-educațional: Fiecare Copil în Grădiniță. Am continuat prin voluntariat la Colectiv, am pilotat programarea la donarea de sânge, am coordonat și am contribuit la planul pentru resuscitarea sistemului de transfuzii, am fost consilierul ministrului Sănătății și apoi am mai ajutat încă un an din postura de consilier pe Afaceri Europene. Am cofondat Donorium. M-am implicat în construirea unui partid cu zeci de mii de oameni care nu au făcut politică niciodată. Acum dezvolt MagicSHOP. Cred că în România este destinul meu.

Și, da, cred că am moștenit curajul și entuziasmul de la mama mea, care este eroul meu personal. M-a crescut singură, la 21 de ani, și, deși a fost destul de strictă cu mine, m-a încurajat mereu să fac ceea ce simt și m-a responsabilizat să îmi asum deciziile. Tot ea m-a învățat să fiu flexibilă, să găsesc mereu soluții noi și să nu mă dau bătută.

O scurtă perioadă ai lucrat pentru Stat, din postura de consilier. Deci, cum e cu Statul ăsta? Se stă la Stat sau e doar un mit? Tu cum ai perceput toată experiența?

Cred că TOTUL depinde de oameni – de voința și de putința lor. Iar Statului îi lipsește un departament bun de  HR și de recrutare.

Am avut colegi minunați la Stat, care munceau pe brânci. Am avut și colegi care veneau în fiecare zi la birou și pierdeau vremea doar pentru a încasa la finalul lunii un salariu.

Cred că cea mai mare problemă în administrația publică centrală este lipsa instituțiilor puternice (și autonome), urmată de lipsa leadershipului competent și bine intenționat, pentru că de acolo pleacă tot.

Gândiți-vă că Statul este format, în momentul de față, de câțiva oameni care au ajuns acolo datorită calităților și profesionalismului lor, care depun eforturi foarte mari să navigheze printre ițele birocratice și interesele politicienilor și să facă ceva bun; alături de ei mai e o parte considerabilă de oameni, cunoscuți sub denumirea de „pile”, respectiv oameni aduși de politicieni sau ca să le servească interesele. Cum ar putea funcționa așa ceva? Cei 30 de ani de corupție și de haos se văd foarte limpede la Stat.

Cei aproape doi ani petrecuți la Minister îi pot încadra ca două experiențe total diferite. Primul an a fost când eram consilierul ministrului Sănătății, Vlad Voiculescu, în guvernul tehnocrat. Deși atunci aveam opoziție internă din partea „pilelor” și a intereselor majorității parlamentare, am reușit să mișcăm lucruri. S-au demarat procedurile pentru construcția a cinci spitale regionale, s-au implementat criterii de profesionalizare a conducerii spitalelor, s-a introdus o linie verde anticorupție unde oamenii să poată raporta nereguli, s-a rezolvat problema medicamentelor esențiale și multe altele. Am văzut cu ochii mei că se poate.

În cel de-al doilea an, am fost consilier pentru Afaceri Europene în cadrul Direcției Generale de Asistență Medicală și Sănătate Publică, ministru era Florian Bodog, Guvernul PSD. Am rămas pentru a finaliza proiectul de reorganizare a sistemului de transfuzii, dar experiența a fost total opusă față de primul an și cu greu am rezistat. Deși aveam în echipă oameni bine intenționați, nu aveam susținere politică pentru a continua proiectul, iar mediul era incredibil de diferit față de orice experimentasem eu până atunci. Am plecat la finalul acelui an, dezamăgită. Acum, trei ani mai târziu, lucrurile sunt aproape la fel cum le-am lăsat. Iar asta spune multe despre capacitatea instituțiilor de a face lucrurile pe care le au de făcut. Nu putem să lăsăm lucrurile la voința politicienilor, oricare ar fi ei. Statul, cu instituțiile sale, trebuie să fie puternic și independent într-o măsură care să îi permită să își îndeplinească atribuțiile.

Tu ești o femeie puternică. Cum ți se pare că sunt privite femeile în România? De unde prejudecățile astea și cum facem să-i convingem pe sceptici că femeile sunt la fel de capabile (sau poate chiar mai mult, uneori) ca bărbații?

Cred că depinde din ce unghi le privești 🙂 În anumite categorii sociale egalitatea de gen este pe drumul cel bun. Dar m-am regăsit uneori în ședințe cu oameni faini, unde am susținut un argument care a fost acceptat, dar nu lăudat, iar peste câteva minute un bărbat a zis același lucru, iar oamenii erau în extaz. Nu știu sigur dacă a fost din cauza faptului că sunt femeie sau pentru că sunt tânără. Cert este că femeile trebuie să muncească puțin mai mult ca să își dovedească abilitățile.

Dacă vorbim însă de România profundă, sau chiar de anumiți aleși din Parlamentul României sau alte instituții de Stat, cred că avem cale lungă până să ajungem într-un context decent, în care femeile să nu mai fie trimise la cratiță sau doar la crescut copii. Asta deși ei știu că femeile ar putea face toate astea, în timp ce excelează și la job.

Și mai ciudat este că am întâlnit și femei misogine sau cel puțin reticente față de alte femei.

Paradoxal, în societatea patriarhală în care locuim, bărbații sunt foarte atașați și dependenți de femeile din viața lor. Fie că vorbim de mamele, soțiile, iubitele sau surorile lor. Nu îmi dau seama exact cum am ajuns aici, dar cred că are legătură cu modul în care am fost crescuți sau cu timpuri în care eu nici nu eram născută.

Nu am o soluție ideală, dar cred că doar educația de calitate și timpul (schimbul de generații) vor reuși să ne facă să ne privim așa cum suntem, de fapt: egali. Și cred că pentru asta avem nevoie și de femei competente în roluri-cheie, de conducere. Cred că unele care au avut aceste responsabilități recent ne-au dat înapoi cam cu 10 ani, dar anul acesta avem șansa să schimbăm lucrurile, la vot.

Foto: Steluța Popescu; arhiva personală