Gabriela Atanasov: „Niciun om cu o doză de suflet nu s-a folosit de război pentru a-și crește capitalul de imagine”

Am vorbit cu Gabriela Atanasov, creatoarea brandului Sweet Paprika și a site-ului cu același nume, despre motivele pentru care a ales să se implice umanitar în criza din Ucraina. 

Încă de la începutul invadării Ucrainei de către Rusia, am observat că o parte din activitatea sa de pe social media, mai precis, cea de pe Stories, a devenit un hub de informații despre persoanele refugiate și nevoile lor, despre cum se poate oferi ajutorul. 

Gabriela Atanasov, unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați influenceri de la noi, ne-a vorbit într-un interviu în exclusivitate despre amintirile copilăriei petrecute în Republica Moldova și despre binele care, puțin câte puțin, poate muta munții din loc și apropia oamenii în feluri nebănuite. 

Ce te leagă emoțional de Ucraina, de suferința prin care trece acest popor?

Pur și simplu faptul că sunt om mă face să simt suferința altui om. Am aceste stări legate de orice conflict. E mai amplificată acum situația, într-adevăr, pentru că este în proximitatea noastră și pentru că înțeleg limba acestor popoare. Așadar, la mine informația ajunge din mai multe izvoare scrise și vorbite. În plus, cred că în imagini apar „peisaje” în care ne oglindim ca urbanism specific al Europei de Est și involuntar ne doare totul foarte tare și ne afectează viețile.

Tu însăți a trebuit să pleci din propria țară, Republica Moldova, la o vârstă fragedă. Cum a fost acomodarea în România? Cum se simte pentru un emigrant ruperea de locurile natale, de tot ce îi e familiar?

Nu m-am simțit niciodată emigrantă. Nu pot răspunde la această întrebare. Vorbeam aceeași limba și împărțim aceeași istorie, România îmi era cât se poate de familiară. 

 A fost doar dificil să mă mut în alt oraș și să renunț în acel moment la viața și copilăria construită. Nu sunt o fire nomadă și nu mi-a fost ușor să adopt schimbările din viața mea niciodată. Chiar și dacă era vorba să mă mut dintr-o chirie în alta, în Bucureșți.

Cum ai reușit tu să te integrezi și astfel, România să-ți devină a două casă?

A fost greu să mă integrez doar pentru că era dureros să realizez la 12 ani că nimeni nu știa nimic despre Republica Moldova și viața noastră acolo, în timp ce eu știam tot despre România, atât cultural, artistic, cât și politic și social. Eram într-o instituție școlară unde aveam învățători din România, care ne predau aceeași programa școală. Iar televiziunile ne arătau toată realitatea din România. 

 Nu e vina noastră, a celor de peste Prut, că nu se știe nimic despre noi, e vina celor de aici că nu le-a păsat niciodată să informeze societatea. Motiv pentru care inclusiv acum, după 19 ani de când locuiesc aici, în acest interviu discutăm despre „integrarea” și privirea mea ca un emigrant… când nu a fost niciodată despre asta. Eu mereu m-am simțit acasă.

Te implici activ în ajutorarea refugiaților. Ce acțiuni ai întreprins până la acest moment prin proiectele tale? Și, de asemenea, ce mai ai în plan?

Nu mă consider activistă și le-aș construi statui altor oameni, mai degrabă urmăritorilor mei care au interacționat direct. Eu, în schimb, mă consider avizier de informații, cel puțin asta a devenit secțiunea stories la mine pe pagină.

Un liant, un pod de informare atât pentru cei care căutau cazare în Republica Moldova, cât și pentru cei din România. Sunt incredibili toți oamenii care au ajutat și toate mărturiile și poveștile pe care mi le-au povestit.

Sunt oameni care au făcut mult mai multe ca mine, firme cu diverse activități, asociații nonguvernamentale și simpli oameni din sate care au salvat oameni de la îngheț prin faptul că și-au împărțit mâncarea și căldura din casă.

Crezi că influencerii ar trebui să-ți urmeze exemplul și dacă da, de ce? Care sunt cei pe care le apreciezi în perioada asta pentru gesturile făcute?

Cred că dacă eu, cu 90K followeri am reușit să ajut oamenii să își găsească cazări prin diverse colțuri ale țării, cineva cu sute de mii de urmăritori putea găsi și mai ușor aceste șanse, prin simplul fapt că este mult mai mare comunitatea. 

Cred că au greșit prin faptul că s-au gândit că nu pot să ajute decât cu donații în tihnă. Orice obiect sau sumă de bani concret donată ajută, dar puterea lor cea mai mare era informația. Și cred că puteau să încerce să o practice în timp ce își păstrează  neutralitatea. E absolut periculos ca influencer să te înhami la discuții politice, era absolut necesar însă să fie conștienți de puterea umanitară pe care o au.

Desigur, sunt influenceri care au fost foarte implicați, pentru că se ocupă cu actele caritabile. Nu vreau să enumăr, pentru că nu aș vrea să rănesc pe cineva prin omisiune, ei știu toți cât de importanți sunt și cât de notabil a fost ajutorul lor. Cu mulți am discutat în privat și am găsit soluții pentru mulți oameni care nu ne vor ști niciodată numele. Ei, totuși, au mutat munții din proprie inițiativă.

Ce anume nu ți-a plăcut din ceea ce s-a întâmplat în social media legat de acest conflict, în general, dar și în sfera influencingului, în particular? 

Omul e măsura tuturor lucrurilor. Mulți au calculat mai mult cât le crește imaginea colegilor care ajută în loc să ajute per se. Niciun om cu o doză de suflet nu s-a folosit de treaba asta pentru a-și crește capitalul de imagine. E regretabil că aceasta a fost poziția lor. 

Eu pot să vă spun că am fost cenzurată, nu mai eram găsită în lista de Instagram și mulți nu puteau apăsa butonul Follow. De asemenea, nici când răspund acestui interviu nu îmi pot accesa arhiva de pe Instagram. Mă gândesc că multora le-a fost frică și de războiul cibernetic care are loc și s-au abținut complet. 

Menționez și că acesta este singurul interviu pe care îl acord, nu am răspuns invitației niciunui trust media pentru a comenta în vreun fel situația. Deci nu m-a interesat imaginea mea când oamenii mor, să mă duc să îmi dau cu părerea la TV. Mi se pare grotesc. Asta spun pentru liniștea tuturor.

Ai primit hate în urmă implicării umanitare? Dacă da, ce anume și cum ai gestionat situația? 

Există mulți conspiraționisti, multe mesaje provocatoare și mai ales mulți oameni cărora le era frică că încurajez o sabotare economică a acestei industrii de advertising online. 

Eu cred că, din respect, oricine poate să aibă un moment de tăcere și să își sisteze pentru câteva zile postările cu zâmbetul până la urechi pentru un moment de solidaritate și empatie. 

Să fii persoană publică înseamnă să fii și un om deștept care știe cum să țină și un moment de doliu. Publicul nu poate fi mințit, iar reputația se clădește greu și se repară și mai greu. 

Cum vezi implicarea artistului în viața publică? Părerile sunt polarizate pe acest subiect. 

Înainte să înceapă toată nebunia, în perioada în care simțeam un pericol iminent, am zis că mă simt, în calitate de artist, exact ca în scenă de pe Titanic, în care orchestra continuă  să cânte la vioară în timp ce vasul se scufundă. 

Frumusețea o să salveze lumea, într-adevăr, și probabil că va fi misiunea artiștilor să filtreze toată informația și să ofere o renaștere societății. Dar pe moment puteau încuraja toți oamenii care îi urmăresc să își activeze umanitatea.

Mai ai acum rude în Republica Moldova sau Ucraina? Ori prieteni? Comunici cu ei? Cum se descurcă? Ce îi îngrijorează cel mai tare?

Am foarte multe rude în Republica Moldova. Nu am în Ucraina. 

Dar gândiți-vă că în satul bunicilor mei erau 14 naționalități, sunt multe familii de ucraineni cu ai căror copii am copilărit. Nu am simțit niciodată diferența. Inclusiv eu sunt o hibridă, așa e întreagă țară.

Toți oamenii crescuți toată viața între două realități, într-o țară enclavă dar cosmpolită, situată între Est și Vest, simt presiunea la alt nivel. Au o realitate care a rezultat mereu la intersecția dintre două propagande și cred că este mult mai clar pentru ei pericolul sau non-pericolul. Toți sunt îngrijorați, mai ales că toți au supraviețuit și conflictului din 1991-1992 cu Transnistria. Cred că instinctul de supraviețuire e mult mai alert acolo.  Cred, de asemenea, că nu m-au dezamăgit niciodată, drept dovadă sunt impresionată pentru cât de bine s-au organizat pentru a ajută refugiații. Plusul lor e că știu limba rusă și pot fi de folos mult mai rapid. Fiind o țară mică, organizarea a fost mai rapidă. Am înțeles că i-au înregistrat pe mulți copii ai refugiaților în școli și grădinițe. Sunt foarte impresionată de tot ceea ce văd la influencerii din Republica Moldova și de la urmăritorii mei care mi-au fost cea mai clară sursă de informație în aceste zile.

Ai vorbit personal cu refugiații? Care sunt temerile lor? 

Nu am vorbit personal, încă. Dar m-am oferit să îmi închiriez atât spațiul showroom-ului, cât și să încerc să traduc în cazul în care este necesar. Momentan, doar am intermediat găsirea de soluții pentru ei.

Ca persoană care ai trecut printr-o schimbare asemănătoare, ce i-ai spune unei femei care trece prin asta? Dar unui copil? 

Nu am trecut niciodată printr-o situație asemănătoare, aș minți dacă aș spune că aș ști să-i alin. Aș plânge probabil cot la cot cu ei. Nu cred că sunt stăpână pe astfel de situații. Aș fi isterică să văd atâta durere fix în fața mea și nu cred că aș fi cu adevărat de folos. Cred că sunt oameni care pot gestiona mai bine decât mine astfel de momente de criză. Eu aș oferi mai întâi masca de oxigen lor… când, de fapt, ar trebui să mi-o pun mie ca să-i pot salva pe ei. 

Tu ești și mama a doi copii. Vorbești cu ei despre război? Ce te întreabă, cum le explici?

Cu cel mai mare am discutat și i-am explicat ce se întâmplă. Are aproape șapte ani. E foarte greu să îți lași copii să te vadă plâns și dărâmat. Eu explic mereu adevărul, fără filtru. Cred că minciuna poate crea mai multă panică într-un copil. 

Te consideri o feministă? Cum crezi că ar arăta lumea dacă ar fi condusă de femei? 

Nu cred că sunt feministă până la capăt. Cred că puterea noastră acum este de lecuire prin metafizică și inuiția cu care suntem înzestrate spiritual. 

Femeile duc toată trauma și femeile sunt cele care o și vindecă. Asta e feminitatea în care cred eu. Nu sunt un om al extremelor. 

Dar cred că lumea a fost, într-un fel sau altul, mereu condusă de femei. Uitați-vă cine supraviețuiește unui război. Mamele și copiii. E misiunea lor să își educe fiii astfel încât să nu se răzbune niciodată. E misiunea lor să construiască pace peste durere. Cred că e o misiunea foarte, foarte grea, dar o să fie nevoie de generații de iertare. 

Cum faci să te deconectezi de la toate problemele lumii, atunci când obosești? 

Meditez și îmi țin copiii în brațe fără să ating telefonul sau telecomanda.E greu, dar după două nopți nedormite și două zile nemâncate pe fond nervos, am înțeles că nu pot fi de folos dacă sunt contectată la durerea colectivă. Trebuie să mă retrag, ca să mă pot concentra pe soluțiile de supraviețuire.  De altfel, m-am gândit că dacă o străbunică de-ale mele a reușit să supraviețuiască cu patru copii, văduvă prin foametea din Al Doilea Război Mondial și să moară la 90 de ani, pot și eu să fiu de folos real și să repar ceva pe lumea asta. Toți avem un rost.

Care este cea mai mare dorință a ta legată de acest conflict?

Să se încheie. Acum.