L-am asociat multă vreme (şi nu doar eu) cu rolul din ”4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”. În urmă cu trei ani, a reuşit să fie, în acelaşi timp, în trei filme din selecţia oficială de la Cannes (Bacalaureat, Toni Erdmann şi Câini). A jucat în maghiară, engleză, franceză şi a vorbit fluierat în cea mai recentă producţie, ”La Gomera”. Vlad Ivanov spune că e important „să avem puterea psihică şi emoţională să jucăm un personaj, să fim foarte credibili în acel rol, dar să avem forţa de a ne reîntoarce la noi înşine, cei de acasă”.

De ce actorie? Care ar fi cele trei momente care ți-au influențat drumul ca actor?

Întrebarea asta nu prea mi-am pus-o la început; era atât de puternic în mine sentimentul că asta trebuie să fac… M-am gândit mai târziu la ea, desigur, când am început să înțeleg că actoria este o meserie foarte serioasă și, dacă nu o faci cu profesionalism, pasiune și seriozitate, nu ajungi nicăieri. Primul moment care a marcat cariera mea este acela în care am început cursurile de actorie la Școala Populară de Artă din Botoșani, unde i-am întâlnit pe Silvia și Teodor Brădescu. Al doilea moment: atunci când am intrat la actorie la Facultatea de Arte si Film, la clasa profesoarei Sanda Manu. Iar momentul care mi-a marcat cariera în film a fost ”4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” al lui Cristian Mungiu. Mulți regizori încă își aduc aminte de mine în rolul acela. Nu doar regizori – am fost la munte și, la coborârea din tren în București, niște tineri străini care au stat lângă mine mi-au zis că m-au recunoscut din 4,3,2.

Ai avut multe roluri… negative, ba chiar ai primit și caracterizarea de „cel mai bun actor rău”? S-au nimerit așa, le-ai căutat?

Foarte multe au venit după 4,3,2. A fost, așa cum spuneam, și un soi de revelație pentru regizori să vadă o față nouă, un actor nou și au profitat. Pentru mine însă nu sunt doar roluri negative, încerc să le gândesc diferit și acord fiecăruia în parte un alt soi de atenție. Glumind, am un prieten care, după ce a văzut ”Câini”, mi-a zis „Ție nu ți-e frică să dormi cu tine în casă?”.

Cât la sută e documentare, cât e improvizație, cât e repetiție până când personajul iese așa cum vrei?

Partea care îmi place mie cel mai mult este cea de documentare, pentru că intri practic pe un tărâm necunoscut. Sigur că lucrăm cu emoția noastră; dar cum eu joc aceste roluri negative (desigur, ele nefăcând parte din personalitatea mea), trebuie să mă documentez. Îmi place să adun date, gesturi, priviri, senzații, trăiri; în general sunt foarte atent când ies din casă, când întâlnesc oameni, absorb tot soiul de trăiri și încerc în felul acesta să creez o „bază de date” pe care să o accesez. Apoi avem discuții cu regizorul, scenariștii, și stabilim niște jaloane, care să contureze un drum al personajului, urmează repetițiile, momentele în care improvizăm.

Cât de mult dintr-un rol rămâne în tine după filmări? Cum treci la următorul? Cum te întorci la Vlad Ivanov, cel de acasă?

Vorbind acum și de teatru, și de film, eu îmi doresc să nu rămână nimic din acel personaj în mine. Pentru că, așa cum spunea Dem Rădulescu, „Dragă, dacă ne pierdem buletinul, atunci trebuie să mergem într-un loc în care oamenii au nevoie de îngrijire psihică”. Nu trebuie să confundăm profesia cu patologia; trebuie să ne oprim doar asupra profesiei și să avem puterea psihică și emoțională să jucăm un personaj, să fim foarte credibili, dar să avem forța de a ne reîntoarce la noi înșine, cei de acasă.

Ai învățat limba maghiară pentru Apusul, ai exersat vorbitul fluierat în El Silbo pentru La Gomera – sigur nu sunt singurele experiențe de „cursuri” în experiența ta ca actor. Ce credeai că n-o să deprinzi vreodată? Și care „învățătură” te-a bucurat cel mai mult?

Se spune că acestea sunt oportunități sau provocări care îți ridică ștacheta, dar în același timp sunt lucruri care te consumă foarte mult. În timpul filmărilor de la Apusul am dormit cel mai puțin în viața mea, 3-4 ore pe noapte; limba maghiară este dificilă și mi-am dorit mult nu să vorbesc corect, ci să joc în această limbă. În timpul filmărilor televizorul mergea doar pe programe ungurești, la filmare auzeam doar maghiară… Desigur că există temeri dacă poți face față unei provocări, dar eu nu intru niciodată într-un proiect la care cred că n-o să fac față. Sunt foarte cinstit cu mine. Iubesc profesia asta și datorită faptului că te menține mereu viu. În filmul Snowpiercer, regizat de Bong Joon-ho, trebuia să cad de pe un pod și, pentru că nu au găsit un cascador de statura mea, le-am spus că pot face eu scena; am repetat cu profesorul de lupte și am reușit să duc scena la final.

Foto: Alex Gâlmeanu

De ce ai accepta un rol? Ce te-ar determina să refuzi unul?

Scenariul. Dacă e unul bun, care trezește ceva în mine, atunci e un prim pas către un proiect care mă captivează. Nu mă interesează ce pondere are personajul meu în scenariu, poate fi și o secvență, dar aceea trebuie să fie puternică. Sigur că apoi contează și regizorul, partenerii, echipa tehnică – de la cel care cară cabluri la producător.

Ai jucat cu mulți actori străini. Ce ar trebui să învețe actorii români de la cinematografia străină?

Eu am învățat mult de la actorii străini; la începuturile mele în film am avut șansa să stau cu echipele străine, în spatele camerei, să văd întreg procesul de creație, ce se întâmplă pe set, cum interacționează regizorul și actorii. Nimic nu se face fără disciplină; înainte să ajungi să joci într-un film, ești verificat și ca om, nu doar ca actor – se interesează dacă ești serios, dacă îți faci treaba, dacă ești un actor problemă. Viața boemă de actor există, pe undeva, dar după filmări; sau, mai bine spus, după ce se încheie filmările. Fiecare sfârșit de zi de filmare înseamnă pregătirea alteia: la Apusul seara plecam la orele de maghiară; după ziua de filmare din La Gomera plecam la sala de fitness și la înot…

Ce rating ai da tu publicului din România? De ce?

La teatru mi-aș dori ca publicul să fie mai selectiv și să nu aplaude dacă spectacolul nu merită. În ceea ce privește filmele românești există, din păcate, acea temere că „iar se mănâncă ciorbă, iar se merge pe stradă nu știu cât…”. Poate că și cineaștii ar trebui să vireze un pic spre blockbustere, dar pe de altă parte aș vrea și publicul să guste din ce în ce mai mult filme românești.

De ce avem nevoie de teatru, de film, de artă în viața noastră?

Arta îți deschide sufletul altfel. Sigur, avem nevoie și de aer, și de mâncare, dar arta îți îndreaptă sufletul spre o altă cunoaștere, te conectează la foarte multe culturi. Vii la teatru și la film și e de dorit să nu pleci la fel, ci să iei cu tine măcar un gând, o întrebare, un răspuns la o întrebare pe care o ai. Și cred că, dacă acest lucru te preocupă constant, felul tău de a trăi se schimbă.

FILMUL LA CARE AI TRAS CELE MAI MULTE DUBLE PENTRU O SCENĂ A FOST…

BACALAUREAT, 56 DE DUBLE.

PIESA DE TEATRU ÎN CARE AI VREA SĂ JOCI, DAR N-AI APUCAT ÎNCĂ…

NU AM REGRETE ÎN TEATRU, MĂ BUCUR DE PIESELE ÎN CARE JOC ŞI LE ALEG PE CELE CARE MĂ FAC SĂ TRĂIESC ALTFEL.

O REPLICĂ DINTR-UN FILM ROMÂNESC CARE ÎŢI PLACE ESTE…

DIN CÂINI, CÂND STAU PE SCĂRI CU GEO VISU.  EL MĂ ÎNTREABĂ „ŢI‑E FRICĂ DE CEVA PE LUMEA ASTA? ŞI SAMIR ÎI RĂSPUNDE: „MI-E FRICĂ DE DUMNEZEU. DAR ŞI LUI ÎI E FRICĂ DE MINE“.