Monica Dinulescu, psiholog clinician și psihoterapeut: „Ne îndepărtăm ca să avem de unde ne apropia”

Perioada idilică de la începutul pandemiei pare că a apus. Îndatoririle zilnice, serviciul nostru, temele copiilor au venit peste noi odată cu începerea toamnei. Monica Dinulescu, psiholog clinician și psihoterapeut, ne ajută să trecem mai ușor peste toate.

Interviu de Adriana Moscu

Zilele trecute citeam pe o rețea de socializare un comentariu al unei profesoare care spunea că, după două săptămâni de școală, se simte la fel de obosită ca la final de semestru. Este o oboseală cvasigenerală care plutește în aer. Grea, psihică, adusă de incertitudine, de temeri în fața necunoscutului. O oboseală pe care și copiii o resimt, deși, de multe ori, nu știu s-o exprime.

A fost o „vacanță” lungă. De aproximativ șase luni, elevii n-au mai mers la școală. În ce măsură crezi că i-a afectat această perioadă neobișnuită? 

A fost o perioada fără precedent, în care s-au acumulat tensiuni complexe în sufletul copiilor. Au pierdut contactul cu prietenii și colegii, activitățile favorite nu au mai putut fi accesate atât de ușor, timpul pe care îl petreceau după bunul plac s-a redus și el. Din punct de vedere psihologic, toate aceste modificări, precum și distanțarea socială, sunt percepute că fiind constrângeri sau limitări inconfortabile. Din această cauză, copiii își pot schimba comportamentul într-un mod surprinzător sau greu de înțeles pentru părinți: unii pot deveni irascibili, agresivi, continuu nemulțumiți, în timp ce alții manifestă teamă, anxietate și nevoia de a sta cât mai mult în preajma părinților, lipiți de aceștia. Toate acestea sunt însă modalități prin care ei tranmit că le este greu și că nu pot gestiona situația din punct de vedere emoțional.

Școala a început de curând, în regim cu totul și cu totul special. Sunt prea puține instituțiile de învățământ în care se învață după scenariul verde. Majoritatea aplică scenariul hibrid, în grupe care alternează predarea online cu cea offline. E bulversantă această abordare pentru creierul și emoțiile celor mici? 

Schimbările de acest calibru ne scot în afara zonei de confort și ne pun în situația de a nu putea controla sau anticipa ceea ce urmează să se întâmple. Pentru copii este mult mai greu, deoarece nu au mai trecut prin experiențe asemănătoare și nici nu au maturitatea necesară  adaptării și funcționării în situații de stres. Sistemul de învățare hibrid sau online îi aduce în față provocării de a funcționa dintr-o dată autonom, în afara colectivului clasei, de a-și găsi motivația să respecte un program zilnic de învățare și de studiu individual în contextul în care, înainte, sistemul școlar nu prea a încurajat o astfel de funcționare. Elevii care nu au fost încurajați să fie creativi, să descopere, să studieze individual, să aibă această autonomie a dezvoltării culturii generale în afara orelor de clasă, se pot confrunta în sistemul online cu pierderea motivației și cu incapacitatea de a respecta un program. Învățarea online folosește internetul în scop educativ, informativ, de cercetare, în timp ce copiii îl asociază mai degrabă cu divertismentul, distracția. Calculatorul nu se poate transforma dintr-o dată dintr-un loc de joacă și distracție, într-un mediu de învățare. Este nevoie de timp și de susținere din partea părinților pentru ca un copil să conștientizeze și, ulterior, să integreze această schimbare nu doar în program, ci mai ales în atitudinea față de școală.

Care este puterea de adaptare a copiilor la schimbări, din perspectiva ta, ca psiholog?

Copiii au o capacitate de adaptabilitate foarte mare, cu condiția să aibă sprijinul și susținera constantă a părinților. Din acest punct de vedere, rolul părinților este mai important acum poate mai mult ca niciodată. Modul în care se comportă părinții și atitudinea pe care aceștia o au față de diferite situații externe sunt preluate și internalizate de către copii. Dacă părinții vor afișa o atitudine total dezaprobatoare sau critică la adresa școlii online, copiii vor prelua inconștient această raportare. Deși sistemul de învățare online are foarte multe de pus la punct în acest moment, criticarea lui constantă nu face decât să îi descurajeze și să îi bulverseze total pe copii. Este nevoie de răbdare și empatie din partea tuturor: părinți, profesori, elevi. Cu toții trebuie să înțeleagă că sunt de aceeași parte a baricadei, nu în tabere diferite. Dacă picăm în plasa de a ne critica unii pe ceilalți, elevii pe profesori, proferorii pe elevi și părinți, părinții pe profesori, vom pierde din vedere scopul. Scopul nostru, elev, părinte, profesor este să trecem cu bine clasa în acest an.

Școala nu mai arată ca înainte. Se poartă măști, viziere, s-au montat separatoare de plexiglas, copiii stau singuri în bănci, nu mai au voie să se joace, în unele unități de învățământ – nici măcar să iasă afară, în curte. Ținând cont că aceste măsuri sunt cât se poate de necesare, cum crezi că le că modela comportamentul social? 

Există, bineînțeles, un impact al distanțării sociale. Suntem ființe sociale programate prin mecanisme biologice și comportamentale să avem și să susținem interacțiuni cu ceilalți. Măsurile de distanțare pot crește frustrarea, anxietatea, probabilitatea de depresie. Provocarea este cu atât mai mare cu cât ne luptăm cu un dușman nou, pe care nu îl cunoaștem și nici nu știm pentru câtă vreme de acum înainte. În acest context, chiar și cei bine echilibrați psihologic se pot confruntă la un moment dat cu dezamăgirea sau apatia.

Copiii pot deveni anxioși și dezinteresați. Ca și în cazul adulților, dacă le scoatem din program interacțiunea, jocul și activitățile care aveau un aport important de serotonină în creier, în timp, devin apatici, anxioși, letargici. Și în acest caz, părinții și aparținătorii au cel mai important rol: să le explice copiilor de câte ori este nevoie utilitatea măsurilor de distanțare socială, pericolul din spatele nerespectării lor și să pozitiveze, pe cât posibil, această experiență. Ne îndepărtăm ca să avem de unde ne apropia.

Ce trebuie să știe și să facă părinții pentru a-și ajuta copiii să treacă mai ușor peste această perioadă din punct de vedere emoțional?

Părinții se confruntă și ei la rândul lor cu provocări complexe. „Cum pot suplini, ca părinte, lipsa socializării copilului?” , „Cum fac față stresului, pentru că am și serviciul și școala online de care trebuie să mă ocup?”, „Cum gestionez vinovăția de a nu-mi putea ajuta copilul?”,  „Cum îl protejez?” – sunt doar câteva dintre întrebările care nu le dau pace părinților decât în somn. Părinții trebuie să dea dovadă de o rezistență la frustrare enormă și, când simt că nu mai au răbdare, atunci, în acel moment, trebuie să aibă și mai multă răbdare! Ajustarea programului pe cât se poate, transformarea oricărei ocazii într-o șansă de a mai răspunde unei întrebări, pozitivarea imaginii școlii online într-o imagine în care părintele și copilul petrec mai mult timp împreună și învață împreună ar putea fi câteva idei de început.

Este o perioadă în care copilul poate deveni mai înțelegător, mai matur, iar părintele, mai copilăros, mai dispus să se joace. Ușor nu este și vor fi momente în care părinții pot ajunge la capătul puterilor. În astfel de momente trebuie să se privească pe sine cu îngăduință. Suntem oameni, avem limite, obosim, ne pierdem cumpătul. Ceea ce însă ne deosebește pe unii față de ceilalți este alegerea de a continua, ca într-un cantonament. Nu putem trece „peste”, putem trece doar „prin” această experiență. Mai devreme sau mai târziu, recompensa apare.

Cum cooperezi cu un copil (să zicem, adolescent), care nu înțelege pe deplin importanța acestor măsuri restrictive, care își dorește să socializeze intens? 

Comunicarea cu adolescenții poate fi uneori mai dificilă, mai ales atunci când aceștia simt frustrare. În acest caz, părinții trebuie să arate înțelegere față de ceea ce simte adolescentul, să nu îi minimizeze sau să îi ridiculizeze sentimentele. Formulări de genul „Te înțeleg perfect, și mie îmi este foarte greu”, „Știu că vrei să te vezi cu prietenii, dar trebuie să ne gândim și la riscuri…” pot fi de ajutor. Dacă adolescentul se simte înțeles și nu criticat și i se explică că pentru toți membrii familiei măsurile restrictive nu sunt confortabile, dar sunt necesare, poate fi mult mai dispus să colaboreze. E important să i se vorbească precum unei persoane mature, pentru că acest fapt îl validează și îi creează sentimentul că este înțeles.

Viața noastră se mută tot mai mult în online. Uneori, ai senzația că este o luptă pierdută. Pentru că viața este afară, viața constă în interacțiunea fizică dintre oameni, în diversitate socială, în atingeri și empatii care, de multe ori, se lovesc de ecranul calculatorului. Pe de altă parte, în această perioadă, în care membrii unei familii trebuie să trăiască unii cu alții, în casă, mai mult ca oricând, și având în vedere că perioada idilică în care ne întreceam în talente culinare a cam apus, cum facem față tensiunilor inerente care apar? Când timpul petrecut împreună devine prea mult? 

Corornavirusul a adus pentru fiecare dintre noi o provocare. Poate că această pauză de la goana haotică în care eram angrenați ne ajută, de fapt, să ne reapropiem de copiii noștri, să petrecem mai mult timp cu ei, să îi privim în ochi mai des. Ne ajută să ne reapropiem de partenerul de viață pe care îl vedeam doar seara și dimineața, sau să petrecem mai mult timp în casa pe care trebuie să o plătim 30 de ani și în care ajunsesem să stăm doar noaptea.

Poate că ne-am dezobișnuit atât de mult să ne petrecem timpul cu familia, încât avem nevoie de o perioadă de recalibrare și, pe acest fundal, pot apărea tensiuni, certuri, nemulțumiri. Putem descoperi un „celălalt” mai morocănos, mai introvert, mai taciturn. Putem descoperi un „eu” mai puțin răbdător, permisiv sau vesel. Însă putem redescoperi și un „împreună” nou, înfometat, dornic. Poate nu este vorba de prea mult timp petrecut împreună. Poate doar am uitat să fim „împreună” și acum este o ocazie bună să ne reamintim.

Psihologul Monica Dinulescu vă poate răspunde întrebărilor la adresa de email: monica.dinulescu@yahoo.com.

Foto: arhiva personală; pixabay.com