Delia Grigoroiu: „Cancerul m-a ajutat să mă vindec din toate punctele de vedere”

Două vești teribile au venit primăvara asta peste Delia. Una dintre ele, pandemia, ne-a lovit pe toți cu aceeași putere. A doua, cancerul de sân, a fost crucea ei personală. Delia le-a comprimat pentru a le duce mai ușor într-un jurnal online de #candemie.

„Seara în care i-am spus copilului meu că am cancer a fost cel mai greu moment din viața mea.” O ascult pe această femeie tânără și frumoasă povestind. O cunosc pe Delia de aproape zece ani. E genul de om empatic mai presus de orice. Este prima care sare în ajutor. Are o voce caldă, cu efect terapeutic. Dar cancerul nu ține cont de toate astea, nu-și alege victimele, țintește haotic.

Delia și-a amintit despre stările prin care a trecut, despre cum a reușit să se ridice și să meargă mai departe, despre regăsire și reinventare. Și, mai ales, despre motivul pentru care trebuie să vorbești despre cancer.

Cum arăta viața ta înainte să afli diagnosticul? 

Eram mereu pe fugă. Eram într-o vrie și într-o nebuloasă mentală. Alergam mereu între birou, luat copilul de la școală, dus copilul la afterschool, întâlniri – cred că ultimul an înainte de diagnostic, adică în 2019, am fost mereu într-o alergătură și în niște stări de neașezare cu mine.

Însă, dincolo de asta, pot să recunosc că aveam o viață bună, eram într-o zonă bună cu mine, cu familia, cu ai mei, chiar un pic răsfățați. Ne permiteam să mergem la munte, la mare, în vacanțe. Aveam o viață liniștită, dar în același timp foarte multă alergătură de toate tipurile.

Cum priveai situația asta înainte și ce s-a schimbat după, în percepția ta? Te-ai gândit vreodată că ți se poate întâmpla? 

În primul rând, niciodată, nicio clipă, nicio secundă nu m-am gândit că m-aș putea îmbolnăvi de cancer, cu atât mai puțin de cancer de sân, mai ales că la mine în familie, pe linia maternă, nu există niciun fel de boală de genul acesta. Aveam tot felul de scenarii apocaliptice în care cineva din familie – copil, soț, mamă, soră – se îmbolnăvea și îmi imaginam cum aș putea reacționa, ce-aș putea face, care ar fi planul de acțiune, însă niciodată nu am fost eu cea care, în fantasmele astea, se îmbolnăvea.

Așa că atunci când am aflat prima oară de o posibilă boală malignă am intrat într-un șoc – nu doar mental, ci și fizic. Îmi aduc aminte de stările corpului meu, intrasem într-un freeze cu adevărat, mintea mergea în continuare și își punea întrebări și se mira – ce s-a-ntâmplat?, cum?, de ce?, nu se poate! –, corpul meu tremura, aveam picioarele reci, îmi simțeam mâinile foarte grele. Am avut o serie de reacții fizice foarte clare și orice aș fi încercat să fac, orice mișcare nu-mi ieșea.

După ce am trecut de partea de freeze – și marele meu noroc este că citisem destul de mult și lucrasem în sesiunile de coaching pe stările primare ale creierului – am reușit să mă mobilizez, fiind conștientă, în același timp, de cât de greu o să-mi fie. În priele zile, orice aș fi făcut, plângeam.  Mergeam la de analize și plângeam, întindeam mâna să-mi ia sânge și plângeam, mă așezam la CT și plângeam. Eram așa, într-o acompaniere de acțiune cu simțit la niște cote pe care eu niciodată, în nicio altă situație din viața mea nu le-am mai experimentat. Pur și simplu știam că trebuie să acționez, să iau decizii – ce fel de tratamente fac?, la ce medic merg?, pe cine mai consult?, pe cine mai sun? – și, în același timp, simțeam că pic, că îmi e frică, eram confuză, îmi era teamă pentru ce o să se-ntâmple cu copilul meu, cu soțul meu, eram tristă pentru că mama mea era departe de mine și eu eram panicată, eram tristă pentru că exista o posibilitate a unei morți, până la urmă.

Am trecut printr-un carusel de emoții, într-un timp foarte scurt, foarte intens, zi și noapte, și mă bucur că am trecut prin el. În același timp, mă mir că am rezistat și că nu am picat mai tare psihic după o perioadă de două-trei săptămâni în care am fost pur și simplu spartă în bucăți. 

Ce a fost cel mai greu de dus în experiența asta?

Vestea, începutul tratamentului, chimioterapia, stările care o acompaniau, apoi, decizia de a face mastectomie – toate au fost greu de dus. Dar, dacă mă uit pe tot tabloul ăsta, cel mai greu moment a fost cel în care a trebuit să-i spunem lui Luca (n. red.: fiul Deliei) adevărul.

Seara în care i-am spus lui Luca a fost cel mai greu moment din viața mea. Țin minte că plângeam și eu și Dedi (n. red.: soțul Deliei), a-nceput să plângă și el, și în timp ce eu îi explicam despre ce înseamnă această boală și că există șanse foarte mari ca eu să mă fac bine de tot și să nu mă mai îmbolnăvesc niciodată, dar că până atunci va urma un an greu, în care voi fi slăbită, mă voi simți rău, mă voi duce la chimioterapie, o să-mi cadă părul. Îi explicam, pur și simplu, așa, cu liniuță, toate stările prin care o să trec. Și atunci am avut momente în care am reușit să-l văd din afară, să nu mai fiu mama lui, să-l văd ca pe un om, ca pe un copil care primește o veste atât de grea de la cea mai importantă persoană din viața sa.

Și momentul ăla de luciditate, de ieșire din rolul de mamă, a fost pentru mine cel mai crunt, pentru că am putut să empatizez profund cu suflețelul lui de copil. M-a impresionat foarte tare în seara aia fățuca lui, care parcă dintr-o dată se transformase și nu mai era băiețelul meu mic și drăgălaș și fără griji.

Parcă dintr-o dată am văzut că pe fața lui apare o altă emoție, pe care eu n-o mai văzusem niciodată până atunci – îngrijorare, spaimă, frică că poate să-și piardă mama. Sper să nu mai treacă niciodată prin așa ceva copilul meu.

Dar cel mai neașteptat?

Prima săptămână după prima chimioterapie, când noi nu știam la ce să ne așteptăm cu adevărat, nu știam cum o să-mi reacționeze corpul, cât de rău o să-mi fie, cât de ușor o să-mi fie. Cu toții am fost într-o stare de panică. Țin minte că într-o dimineață, la două zile după prima ședință, m-am trezit, eram foarte amețită de la tot coctailul de citostatice și am simțit nevoia să mă duc să fac un duș. Am intrat în cabina de duș și, la un moment dat, a început să se învârtă totul cu mine. Am apucat să ies din duș și am căzut în baie. Am leșinat. Am reușit să mă trezesc imediat, după care simțeam că trebuie să vomit, m-am dus spre vasul de toaletă și am căzut din nou. M-am lovit de ușă și Dedi m-a auzit, a venit și m-a găsit întinsă pe jos, în baie. M-am trezit undeva, în dormitor. Eram într-o stare de slăbiciune foarte mare și tensiunea mea era foarte mică, dar, din fericire, am căzut într-un mod bun, dacă pot să spun așa. Pentru că m-am lovit rău. Mi s-a mai întâmplat încă vreo trei zile la fel, dar a fost un leșin mai ușor, am reușit să mă sprijin de ceva.

Duminică, în ultima zi a săptămânii, când am început să-mi revin, am sărbătorit toți trei și ne-am felicitat că suntem puternici și că am trecut peste cea mai grea săptămână din viața noastră. 

Ce te-a ridicat în toată această perioadă? 

Am apelat imediat la terapie, la analiză personală, am început cu două sesiuni pe săptămână. Am cerut și ajutorul unui psihiatru, care mi-a prescris somnifere, pentru că o lună de zile nu am reușit să dorm. Tot el mi-a dat și antidepresive ușoare, pe care le-am luat în perioada de tratament. Sunt sigură că m-au ajutat foarte mult să-mi echilibrez chimia creierului.

Am avut foarte mulți prieteni alături. Chiar dacă eram în pandemie și n-a fost nimeni fizic cu mine la tratament, au fost foarte mulți oameni care m-au sunat, mi-au trimis flori, cadouri, am fost foarte răsfățată, încurajată și iubită în perioada asta. A contat foarte mult să mă bucur de viață așa cum era.

Chiar asta am făcut: am apreciat fiecare zi și fiecare jumătate de zi așa cum veneau. Mi-am dorit să le trăiesc și cu stările de rău, și cu stările de bine, și cu zilele foarte simple, plictisitoare, și cu zilele foarte pline, cu tratamente. Mi-am creat un ecosistem care să mă susțină pe mine și pe ai mei.

Cum te simți acum?

Încă sunt în proces de a-mi reorganiza viața. De fapt, sunt în analiză personală și-mi analizez spațiul intern.

Există și o metaforă pe care o folosesc foarte mult în terapie: sunt ca o bibliotecă din care am scos toate cărțile și acum le iau, mă uit la ele și pun la loc doar acele cărți de care am nevoie.

Sunt pregătită să renunț la ce e balast și ce mă încurca, la ce nu mai aveam nevoie. Sunt în perioada în care îmi rearanjez rafturile și o să mai dureze.

Acum, fizic, mă simt mult mai bine față de perioada de chimioterapie, deși încă mai trec printr-un tratament intravenos o dată la trei săptămâni și care o să continue până în vara lui 2021. Dar fizic e mult mai ușor de dus.

Încă mă obișnuiesc cu corpul meu nou după operația de mastectomie pe care am făcut-o fără reconstrucție.

În timpul cancerului am dat un corp cu doi sâni și am luat în primire un corp cu un sân sănătos și o cicatrice în loc de sânul drept.

Sunt zile în care uit pur și simplu că am trecut prin operația asta și mă simt foarte bine, nu am nicio durere, sunt zile în care-mi aduc aminte, îmi simt corpul, încerc să fac pace cu decizia asta, îmi caut stiluri vestimentare care să mă facă să mă simt bine în corpul meu. Încă mă obșinuiesc, dar față de luna februarie încep să devin tot mai împăcată cu mine și cu cine sunt eu cu adevărat, nu cu cine ar trebui sau ar vrea alții să fiu, iar perioada asta de refacere de după tratamentul cu citostatice e una pe care eu mi-am asumat-o ca o perioadă de refacere din toate punctele de vedere. Fie că o să dureze un an, doi, poate chiar cinci, pentru mine e important să mă folosesc de perioada asta ca să mă cunosc mai bine, să mă vindec din toate punctele de vedere, să petrec timp cu mine așa cum n-am făcut-o poate de mulți ani.

Cum a luat ființă Asociația ROZ? Dar întâlnirea ta cu regizoarea Chris Simion-Mercurian?

Pe Chris Simion am cunoscut-o online, ca toată lumea, o știam din piesele ei de teatru, din festivalul UNDERCLOUD, citisem despre povestea ei cu cancerul de sân, cred că și niște prietene mi-au recomandat să vorbesc cu ea chiar în primele zile de după diagnostic. Mi-aduc aminte că i-am scris un mesaj pe Facebook și am întrebat-o dacă putem vorbi și dacă mă poate ajuta cu un sfat, două. A fost foarte deschisă și a rămas să-i scriu de fiecare dată când am nevoie, că o să mă ajute cu ce poate ea. Așa că în prima noapte de după chimioterapie, când treceam prin niște dureri îngrozitoare și printr-o stare de spaimă și panică teribile, am găsit puterea să iau telefonul și să-i scriu un mesaj, s-o întreb doar atât: „Cum ai reușit să treci peste durerea asta cruntă?”. Și ea mi-a răspuns „O să treci, puterea e în tine, trebuie doar să ai răbdare s-o cauți”. Pe moment, n-am înțeles foarte bine ce mi-a spus, eram într-o stare de vulnerabilitate și durere profunde, dar în următoarele zile și săptămâni am putut procesa mesajul și să-l și înțeleg și integrez și, ușor-ușor, am început să purtăm un dialog, ne-am sunat, a stat cu mine să-mi povestească și să-mi explice că înțelege prin ce trec și cu fiecare discuție pe care o aveam simțeam că ne știm de-o viață și parcă așteptam un moment să ne cunoaștem.

A fost o chimie foarte puternică între noi două, ne-am împrietenit imediat, iar pasul următor a fost să facem o asociație împreună pentru femeile care trec prin aceeași boală ca noi.

A fost o discuție foarte naturală și a plecat de la ce simțim noi în această boală, ce simt familiile noastre, cum putem să-i ajutăm pe-ai noștri mai bine să facă față unui diagnostic greu, de cancer. A durat maximum două luni ca de la o idee să ajungem la o asociație. Nu suntem doar noi două în această asociație.

Chirs este catalizatorul și nucleul acestei asociații, ea ne-a adunat pe toate cele șase membre co-fondatoare, femei care au trecut și ele printr-o boală precum cancerul sau sunt cadre medicale care susțin alte femei în această luptă. Este vorba de Manuela Nestor de la Nestor și Asociații, care a trecut printr-un astfel de diagnostic în urmă cu șapte ani, de Maria Miu, scenografă, care a trecut anul acesta printr-un cancer la sân, de Ligia Alexandrescu, care e nutriționist și lucrează mult cu femeile ca noi pe consiliere nutrițională, dar și pe drenaj limfatic, și de Cristina Berteanu, care este director medical la Neolife, Centrul de Excelență în Oncologie.

Ce vă propuneți cu asociația? Pe câte paliere oferiți sprijin?

Fundația ROZ a fost creată cu scopul de a susține emoțional, creativ, medical și uman femeile, dar și membrii famililor lor, prin diferite acțiuni, programe, proiecte pe care le vom gândi împreună. Încercăm să oferim pachete complete de programe pentru câteva femei, urmează să gândim o campanie pentru luna decembrie pe care o vom anunța în curând.

Prima acțiune a fundației a fost filmul Care dintre noi, scris și regizat de Chris Simion-Mercurian, un film-manifest, un film-dar, care pleacă de la povestea ei despre cum a trecut prin cancerul de sân și este dedicat tuturor femeilor care trec prin această boală și care pe care filmul le poate inspira, poate se pot inspira, pot găsi un pic de umor și un pic de speranță în lupta cu boala asta. Filmul este gândit de Chris de acum doi ani, după ce a terminat ea însăși tratamentul. 

Trebuia să fie o piesă de teatru pe care s-o joace în secțiile de oncologie, dar pentru că a venit pandemia, piesa de teatru a devenit un proiect online și s-a transformat în film. Personajele sunt jucare de actori precum Maia Morgenstern, Marius Manole, Crina Semciuc, Ilona Brezoianu. Undeva, prin septembrie, am apărut și eu în distribuție – un pic întâmplător, pentru că regizoarea avea nevoie de un personaj care să fie interpretat de o pacientă reală, care face chimioterapie, eventual să aibă și părul scurt sau chiar fără păr. I-am propus să joc eu dintr-o glumă și i-a plăcut foarte mult ideea, mai ales că știa foarte bine povestea mea și a putut să-mi creeze personajul foarte repede.

Pentru mine, a fost o experiență unică, nu mi s-a mai întâmplat niciodată să joc într-un film, o experiență plină și de umor, și de emoții diferite, mai ales că una dintre zilele de filmări s-a întâmplat să fie chiar de ziua mea. A fost un cadou perfect pentru anul ăsta.

A fost extraordinar să joc în filmul ăsta și mai ales să pot să mă joc pe mine și să transmit mai departe mesajul că se poate, că boala asta nu înseamnă doar moarte, ci poate să însemne și o viață trăită cu zâmbetul pe buze.   

Filmul a putut fi vizionat pe pagina de Facebook Pacientul 2.0 la mijlocul lui noiembrie, iar pe pagina Asociației ROZ găsiți calendarul vizionărilor viitoare. 

Ce ai vrea să le transmiți femeilor care trec prin această experiență? 

Mă întâlnesc destul de des la oncologie cu femei care trec prin chimioterapie sau se operează de cancere de sân. Știu că le e foarte greu să accepte, în primul rând, că s-au îmbolnăvit. Știu că le este foarte greu să-și susțină familia în timpul unei astfel de boli, că le este foarte greu să le spună copiilor sau nepoților, știu că le e foarte greu să le pună întrebări medicilor ca să nu-i deranjeze sau să-i țină prea mult într-o consultație. Tututror femeilor care trec printr-o perioadă de boală de genul ăsta și prin foarte multă frică de moarte și de singurătate – și ăsta e cel mai greu sentiment pe care-l poate duce un om în viața lui, iar dacă treci prin această experiență la o vârstă tânără, așa cum suntem noi e și mai copleșitor – nu pot decât să le spun să vorbească despre toate sentimentele astea copleșitoare, să ceară ajutor familiei și prietenilor, să nu le fie rușine de un astfel de diagnostic, să fie deschise și să se arate vulnerabile, ca să poată să se vindece.

Cred că e foarte important să vorbim cât mai mult despre boala asta, să căutăm ajutor și astfel să le ajutăm și pe alte femei, care nici nu gândesc că ar putea să verbalizeze și că ar putea să se arate fără păr, fără sprâncene, fără sâni.

Ce îți propui pentru tine în anul care vine? 

 

Vreau să mă țin de tratamentul pe care l-am început și să-l termin cu bine, să-mi continui studiile la Facultatea de Psihologie și în formarea de psihanaliză și cam atât, deja mi se pare că am planuri mari și multe. Îmi propun să fiu aici și să le pot trăi și simți pe toate așa cum vin. 

Foto: Dedi Grigoroiu; arhiva personală