Ana-Maria Brânză: En garde!

Ana este vicecampioană olimpică la Jocurile Olimpice de vară din 2008 de la Beijing, campioană olimpică pe echipe la ediția din 2016 de la Rio de Janeiro, de trei ori campioană mondială (2019 la individual și 2010 și 2011 pe echipe) și de șapte ori campioană europeană (2013 la individual și 2006, 2008, 2009, 2011, 2014 și 2015 pe echipe). A câștigat de-a lungul carierei 14 turnee de Cupa Mondială și a fost declarată cea mai bună spadasină din lume în sezoanele 2007–2008, 2008–2009, și 2012–13. Cât de lung a fost drumul până la acest succes uriaș și cine este Ana-Maria Brânză din spatele acestor cifre impresionante, vei afla din acest interviu oferit de campioană în exclusivitate pentru site-ul A List Magazine.

Simte că muncește cu rost, că toate orele petrecute în sala de antrenament sunt cu folos și este bucuroasă să-i vadă fericiți pe toți cei cu care lucrează pentru a-și atinge obiectivul!

Când practici un sport de nișă, fiecare apreciere, fiecare gând bun venit din partea cuiva din afara fenomenului te bucură. Mie încă mi se pare incredibil că sunt oameni care-și răpesc din timpul lor pentru a-mi urmări activitatea și pentru a mă felicita după un rezultat bun. Încă și mai plăcut este să observi că atunci când nu îți iese, o mare parte din oamenii aceia pe care nu îi cunoști personal, rămân acolo și au o vorbă de încurajare pentru tine.

“Vinovat” de acest lucru este fratele meu, Marius, pe atunci junior la echipa de fotbal a clubului Steaua. Știindu-mă un copil energic și obosit fiind de nenumăratele năzbâtii pe care le făceam, a văzut în incinta clubului sala de “crimă” (S-ul de la scrimă dispăruse cumva din peisaj), iar lui i s-a părut locul potrivit pentru surioara lui năzdrăvană.

Nimeni din familia mea nu a practicat scrimă înainte și nici părinții mei nu aveau prea multe informații, dar mi-au propus o vizită la sală, am acceptat din pură curiozitate și a fost “dragoste la prima vedere”! Port și acum cu mine acea primă imagine cu sportivii îmbrăcați în costume albe care se duelau. Am rămas la antrenament încă din prima zi, de atunci au trecut mai bine de 20 de ani, iar scrima mi se pare în continuare cel mai interesant joc!

Sportul a reușit să strunească copilul rebel și m-a învățat ce înseamnă disciplina, responsabilitatea, respectul, munca în echipă, succesul și eșecul deopotrivă, dar poate cea mai importantă lecție a fost cea în care m-a învățat să nu renunț.

Încă din primele luni de scrimă mi-am dorit să devin un campion, deși nu aveam o definiție clară pentru acest cuvânt. Cu timpul, sportul m-a învățat că un campion este acela care nu renunță la visul lui și muncește în fiecare zi pentru a-l împlini!

De cele mai multe ori, când ajungi pe podium ești atât de obosit, de consumat, încât nu realizezi ceea ce ți se întâmplă. Cu toate acestea, ultima fărâmă de energie îți spune cu voce șoptită să te bucuri pentru că cel puțin astăzi, acum, pentru câteva momente… ești cel mai bun! iar pentru asta ai muncit atât de mult.

Ei bine, aici lucrurile stau mult mai clar 🙂 Înainte de toate, te ridici, te scuturi și pornești mai departe pe drumul performanței, dar nu înainte de a face o analiză amănunțită a ceea ce nu a funcționat. Întotdeauna am fost de părere, și încă sunt, că eșecul este cea mai bună motivație!

Sunt mulți sportivi care susțin că și-au sacrificat copilăria în numele performanței, dar asta nu se aplică și în cazul meu. Sportul înseamnă, înainte de toate joacă (cu mici excepții), dupa reguli stricte ce-i drept, dar tot o joacă e! Și nici măcar acum nu simt că fac mari sacrificii, pentru că îmi place atât de mult ceea ce fac, dar trebuie să recunosc faptul că sunt momente din viața de familie pe care le ratezi sau poate că îți vezi prietenii din ce în ce mai rar, dar o medalie compensează tot dorul iar cei care înțeleg, vor fi acolo și în scurtele escale pe care le faci acasă.

Drumul este lung, cu suișuri și coborâșuri, dar merită fiecare picătură de energie dacă tu simți că acolo îți este locul.

Fiecare medalie are o poveste, pe fiecare mi-am dorit-o și am muncit pentru ea, tocmai de aceea nu pot nominaliza una singură. Sunt medalii cu ecou pentru public, cum sunt cele de la Jocurile Olimpice sau medalii “mai puțin importante” dar cu o încărcătură emoțională aparte, sunt mândră de toate, dar cea mai importantă medalie pentru mine este întotdeauna… următoarea!

Povestea cărții “En garde! Fetița cu masca tricoloră” a pornit de la comunitatea mea din social media. Cei care-mi savurau istorisirile de la competiții m-au încurajat să scriu. Și cum în scrimă nu am devenit campion de la prima competiție, mi-am făcut debutul cu o carte pentru copii. Cartea se adresează copiilor cu vârste cuprinse între 8 și 12 ani, dar mi-aș dori ca povestea Brânzicăi, personajul principal, să ajungă și la cei mai mici dintre pitici care încă nu au deprins tainele lecturii, dar și pentru faptul că eu am crescut cu povestea de seară și timpul acela petrecut pe copil cu părintele lui mi se pare neprețuit.

Am ajuns campion datorită muncii, ambiției, dar și a oamenilor din jurul meu și consider că a venit momentul ca eu să fiu unul dintre acei oameni pentru micuții care astăzi se visează campioni! Tocmai de aceea am ales să păstrez în poveste și părțile în care am eșuat, nu doar victoriile. Copiii trebuie să înțeleagă că drumul performanței în orice domeniu nu este presărat doar cu flori, iar momentul în care ai depășit un obstacol și ai ajuns să-ți îndeplinești visul, sentimentul acela, merită fiecare picătură de sudoare, de durere.

Cred că am în interiorul meu un izvor nesecat de motivație intrinsecă, iar pe lângă asta, chiar și după atâția ani de activitate sportivă pe mine mă fascinează bucățica aceea de metal pe care o numim medalie. Întotdeauna, înainte de o competiție am obiective bine stabilite de către antrenori, dar îmi stabilesc și singură țeluri punctuale pentru fiecare meci în parte. Cred că pur și simplu îmi place ideea de competiție și nu mi-am pierdut curiozitatea aceea de copil care se întreabă “oare data viitoare voi reuși să ies învingătoare?! nu știu, dar merită să încerc!”

Varianta simplă: Ana-Maria Brânză este vicecampioană olimpică, iar Ana-Maria Popescu este campioană olimpică. 🙂

Variantă detaliată: la prima competiție la care am participat după căsătorie, eram aproape de a fi descalificată pentru că arbitrul o anunța la planșă pe Popescu și eu așteptam liniștită să aud Brânză.

În altă ordine de idei, eu provin dintr-un sport individual, dar îmi place să fac echipă cu domnul Popescu și, deși viața într-o familie de sportivi se împarte între concursuri și cantonamente, ne trăim povestea cu zâmbetul pe buze.

De-a lungul timpului, am tot colecționat diverse obiecte, dar am renunțat, rând pe rând, la ele. Acum sunt în etapa în care dacă vreau să mă relaxez, pictez. Cred că este mult spus pictură modul în care eu amestec unele culori, dar îmi place sentimentul acela de liniste, de visare și libertate pe care ți-l oferă această activitate.

Mi-am ales drumul de la o vârstă destul de fragedă, 11 ani, așa că nu am avut niciodată ocazia să mă gândesc ce aș fi făcut dacă?! Știu doar că dintotdeauna am fost atrasă de ținuta militară a tatălui meu. Poate și de aceea am ales să rămân și să reprezint Clubul Sportiv al Armatei Steaua București.

Îmi place să fac lucrurile pe rând și să mă dedic total activității în care sunt implicată, deși pe măsură ce trece timpul sunt conștientă că acest capitol se apropie de final. Sunt atât de multe lucruri de făcut în sportul românesc, încât sunt convinsă că după încheierea activității sportive îmi pot aduce aportul în domneiul în care am activat.

În plan sportiv, calificarea la Jocurile Olimpice de la Tokyo (n. red.: 24 iulie-9 august 2020) reprezintă un obiectiv important și o mare provocare. Îmi doresc și muncesc din greu pentru a ajunge la a 5a ediție a JO.

În plan personal, am câteva idei și proiecte care sper că se vor concretiza spre finalul anului și nu în ultimul rând, tot spre finalul anului, plănuiesc prima vacanță adevarată… care să dureze mai mult de 5 zile. 🙂

Foto: arhiva personală