Despre teoria atașamentului și cum ne influențează ea în relații

Sunt multe teorii vehiculate în psihologie, însă teoria atașamentului este una dintre cele mai puternice, mai bine documentate și studiate dintre ele. Ea a fost inițal enunțată în anii ’50, ca apoi, până în ziua de azi, să fie studiată, aprofundată și rafinată pe parcursul a mai multde 70 de ani.

Pe scurt, teoria atașamentului spune că așa cum am fost iubiți când am fost mici,  așa vom ști să iubim. În funcție  de câtă  conexiune  am avut cu îngrijitorii noștri (fie că erau părinții,

 bunicii sau o bonă), cât de mult au știut și putut aceștia să ne împlinească nevoile (mai ales cele  emoționale), noi, ca bebeluși, în mod inconștient, evident, ne formăm o părere despre noi înșine, despre ceilalți, dar și despre lume și viață.

După ce am descoperit TEORIA ATAȘAMENTULUI și am studiat-o cu neuro cercetătorul Daniel J. Siegel, am înțeles de ce eram eu prima care plecam din relațiile pe care le-am avut, fie că erau de iubire sau de prietenie. Am mai înțeles de unde izvorau așteptările mele nerealiste într-o  relație, dar și de ce căsnicia mea de 11 ani s-a terminat cu un divorț. În momentul în care am înțeles că stilul meu  de atașament a fost influențat de stilul de atașament al părinților mei, nu am vrut să mă port cu ei așa cum s-au purtat părinții mei cu mine. Nu am vrut ” să dau”  mai departe copiilor mei același tipar transgenerațional. În momentul în care am început să înțeleg ce este atașamentul sigur și ce pot face pentru a mi-l însuși, am înțeles de ce am avut probleme cu stima de sine, de ce nu m-am luptat pentru drepturile mele, de ce am crezut că nu contez cu adevărat. Am înțeles că toate acestea au izvorât din mecanisme  de apărare apărute din cauza modalității în care s-au purtat cu mine părinții mei.  Teoria atașamentului pleacă de la ideea că legătura fizică și emoțională cu figurile de atașament din primii ani de viață este crucială pentru dezvoltarea noastră. În copilăria mică depindem de îngrijitorii noștri și căutăm confort, alinare și sprijin în brațele lor. Dacă avem o  legătură puternică cu figurile de atașament, ne simțim în siguranță să explorăm lumea,  știind că putem să ne întoarcem oricând la baza noastră  de siguranță. 

Acest lucru ne modelează relația cu noi înșine, cu ceilalți și cu lumea.

Figurile de atașament sunt și o bază de siguranță, dar și o rampă de lansare. Dacă nevoile fizice și  emoționale alecopilului sunt satisfăcute, copilul va beneficia de un stil de atașament sigur. 

Atașamentul dezvoltării și atașamentul la adulți

În cadrul teoriei atașamentului există atașamentul dezvoltării (interacțiunea copiilor cu părinții și creareamodelelor comportamentale), dar și atașamentul la adulți (cum se poartă adulții în relații influențați de modelel comportamentale deprinse în copilăria mică).  Modul încare am fost tratați de părinți (îngrijitori în copilăria mică ne-a modelat încrederea în noi, în ceilalți și în lume,  făcându-ne să adoptăm anumite strategii care ne influențează relațiile. 

Teoria atașamentului poate fi generalizată indiferent de stilul de parenting sau de influențele culturale. 

Daniel J. Siegel se bazează pe teoria enunțată de antropologul Sarah Hrdy care, în cartea Mothers&Others, spune că puiul mamiferelor are nevoie de mai multe  persoane care să îi asigure supraviețuirea. Tot ea e vorbește de conceptul de “allo parenting/allo community”.  Puiul de om poate avea mai multe figuri de atașament (una principală, mai multe secundare, mama, tată, bonă, bunici, mătuși), tocmai pentru că suntem programați genetic să fim crescuți în comunitate. Așa cum pot existamai multe figuri de atașament, așa pot exista și mai multe categorii de atașament, care poate fi diferit în funcție de persoană: un stil de atașament cu mama, și alt stil de atașament cu tata. 

Un alt aspect foarte interesant vehiculat de cercetătorii în neuroștiință es că suntem programați genetic să avemun îngrijitor și suntem “echipați” cu un circuit neuronal care așteaptă conexiune cu o altă ființă umană care să aibă grijă de nevoile noastre. 

Așa cum avem un sistem auditiv sau optic, avem și un sistem nervos  dedicat atașamentului (în zona limbică și în regiunile prefrontale) prin care ne așteptăm ca cineva să aibă grijă de noi.

Practic, ne naștem cu așteptarea ca nevoile noastre să fie împlinite. Și, evident că dacă nu primim această îngrijire, suntem dezamăgiți. Chiar mai rău, credem că nu merităm.

De ce are nevoie o ființă umană când se naște?

Dacă atunci când e în uter, bebelușul are toate nevoileacoperite, atunci când vine pe lume, e nevoit să plângă pentru a le semnaliza. Și, cum spuneam mai devreme,   fiind echipat cu un sistem de atașament se “așteaptă” să îi fie împlinite cele trei mari nevoi: să fie văzut (considerat important de părinții lui), să se simtă în siguranță și să fie alinat atunci când are un disconfort. 

Plânsul nu este semn de răsfăț sau manipulare, așa cum credea mare parte din generația părinților noștri care pupau copilul doar în somn sau nu îl luau în brațe să nu devină răsfățatEste doar modul în care bebelușul știe să-și comunice cele trei nevoi. Ori, felul în care figurile de atașament răspund la plânsul copilului în primii doi ani de viață îl face pe acesta să “înțeleagă” cât este e de valoros, cât de mult se poate baza pe cei din jur, dacă lumea este un loc primitor sau nu.

TEXT DE BIANCA POPTEAN

Bianca Poptean este psiholog clinician, psihoterapeutintegrativ în formare, consilier de dezvoltare  personală, speaker TEDx. O găsiți pe www.yourtherapist.ro sau pe canalele de social media.