Narine Abgarian: „O carte poate să consoleze. Să-l ajute pe om să nu se simtă singur, să râdă sau chiar să fie trist”
Am citit „Oameni care vor fi mereu cu mine” într-o singură seară, fascinată de universul pe care scriitoarea Narine Abgarian a reușit să îl creeze în cartea sa. Un roman care reconstituie destinul unei familii armene de-a lungul mai multor generații. Între trecut și prezent, între durerea pierderii și lumina speranței, el ne amintește că la temelia inimii noastre stau cei care ne-au iubit și ne-au ocrotit – cei care vor fi mereu cu noi, pentru totdeauna. Am stat de vorbă cu Narine Abgarian despre tradiții și superstiții și despre cât de necesare sunt poveștile în viața noastră.
O să încep cu două fraze din roman (și nu, nu sunt spoilere). Fetița spune: „Ceva nu e bine pe lumea asta, știu eu”. Mesajul străbunicii, spre final: „O să-nțelegi mai târziu. Acum doar ține minte: Iubirea e ceea ce face ca viața să merite”.
În „Oameni care vor fi mereu cu mine”, povestiți despre orașul dumneavoastră natal, Berd. Cât vă regăsiți dvs. în personajul principal al poveștii?
Sigur că personajul central, cel al Fetiței, este inspirat de copilăria mea; cam 70% din ce am pus în acest el e luat de acolo. Anumite aspecte, ca în orice operă literară însă, au trebuit să fie hiperbolizate, ca să sublinieze anumite trăsături ale personajului. Dar, în principiu, este vorba despre figura unui copil de la țară, de 5-6 ani, care învață să cunoască lumea și pe sine însuși.
De ce Fetița e singura care n-are nume în trei sferturi din carte – apare o singură dată numele ei (și explicația acestuia)?
Eu cred că acesta este un protest copilăresc. Fetița nu poate sau nu vrea să-și asume responsabilitatea pe care i-o pun în spate adulții. Ea nu vrea să trăiască pentru doi. Și asta se manifestă și în alte feluri. Spre exemplu, se revoltă când niște gândăcei nevinovați sunt omorâți doar pentru că se numesc „gândăcei turcești” și Fetița nu vede în asta nicio logică. Și, de asemenea, ea nu înțelege nici de ce soțul bunicii ei e numit cu un nume convențional de „dușman”, așa că încearcă să-l strige cu numele lui adevărat. Cu alte cuvinte, ea face parte din prima generație de copii care a ajuns la înțelegerea că ura nu este neapărat cea mai bună soluție a problemei.
Cartea evocă multe elemente ale culturii armene și legătura foarte puternică cu tradițiile pe care o au aceștia. Care sunt tradițiile dvs. preferate, care sunt superstițiile pe care nu le iubiți deloc?
Probabil cea mai iubită tradiție se numește Vardavar. În tradiția Ortodoxă, aceasta este ziua lui Ioan Botezătorul. În cultura noastră, se obișnuiește ca, în ziua aceasta, oamenii să se stropească unii pe alții cu apă, pentru că se consideră că apa are un efect curativ și te spală de toate relele. Cu alte cuvinte, este aproape imposibil să te întorci acasă uscat în ziua aceasta. (Râde) Mergi pe stradă și ești stropit de la ferestre, din mașini, se deschide o ușă și cineva îți toarnă o găleată de apă în cap… O dată, am surprins-o pe mama mea, în vârstă de 80 de ani, care a aruncat pe fereastră, de la etajul patru, un lighean cu apă în capul oamenilor. Este o sărbătoare foarte veselă, pe care o iubesc și adulții, și copiii, și de aceea îmi place foarte mult. Și cea mai neplăcută tradiție este… lungul șir de mese în jurul Anului Nou. Când, începând cu Crăciunul până la Crăciunul pe vechi, toată lumea se așează la masă și se desfată cu totul felul de mâncăruri. Din punctul acesta de vedere, armenii nu sunt fixiști, ei țin toate sărbătorile religioase. Cu alte cuvinte, ziua ta (zilele tale) arată așa: te trezești de dimineață, mănânci micul dejun, apoi vin la tine musafiri, mănânci cu ei, apoi te duci tu în vizită, mănânci acolo, apoi toată lumea se strânge acasă, se mănâncă acasă, apoi te bagi în pat și efectiv mori, pentru că nu mai poți! (Râde) Sensul mai profund este că, de Anul Nou, trebuie să mănânci foarte mult, pentru ca tot anul care urmează să fie unul bogat, să nu suferi de foame.
Ce nu-mi place din superstițiile vechi? Probabil aș include aici un obicei mai puțin obișnuit – înmormântarea copilului mic fără ca familia lui să știe unde (așa cum se întâmplă în carte) dar acest lucru nu se mai întâmplă de prin anii ’80. Însă tot e una dintre tradițiile care nu-mi plac.
Mirosurile, aromele par foarte importante în viața personajelor dvs. Care e mirosul care vă aduce aminte de casă, de familie, de orașul natal?
Probabil mirosul pâinii proaspăt coapte. În casa bunicii era un cuptor de piatră și ea cocea niște pâini extraordinare, de nu le puteai rezista de îndată ce le simțeai mirosul. Și prima pâine era întotdeauna a copiilor; bunica o scotea din cuptor, o desfăcea, o împărțea nepoților; apoi noi ne urcam în dudul din curte, mâncam pâine și ne uitam de acolo la ce făceau adulții din curte. Și al doilea miros… probabil țuica, care la noi se face foarte tare. Și fiecare familie are propriul alambic, și toată lumea face țuică cam în același timp, și toată lumea este beată în sezonul acela – câini, păsări, oameni – doar de la mirosul acela de țuică. Practic, tot orașul trece printr-o stare de beție. Ce-o să creadă oamenii acum despre noi?! (Râde)
Care au fost oamenii care au rămas mereu alături de dvs.? Și când ați apreciat cel mai mult că au făcut-o?
Probabil sunt oamenii care m-au iubit și pe care eu îi iubesc. Bunicii, străbunica, părinții, familia. Vecinii cu care se războia în permanență străbunica. Ea era foarte mică de statură și foarte certăreață, ca o albină luptătoare. Și apăra teritoriul casei noastre prin toate mijloacele posibile. Știți cum e la țară, dacă cineva a mutat gardul cu 20 de centimetri mai încolo, începe un alt război mondial. Dar gardul nostru nimeni n-avea curaj să-l mute! (Râde) Și acești oameni sunt mereu cu mine și le sunt mereu recunoscătoare!
Care sunt lecțiile pe care cineva le poate învăța din carte (în ce privește conflictele) mai ales în contextul actual în care trăim? Credeți că lumea repetă aceleași greșeli?
Ca să fiu sinceră, nu cred că o carte poate să ne învețe ceva. Mai degrabă o carte poate să consoleze pe cineva. Să-l ajute pe om să nu se simtă singur într-o anumită situație, să-l ajute să râdă, poate chiar să fie și puțin trist. Dar, dacă ar vorba de o lecție, cred că cel mai important mesaj pe care aș vrea să-l transmit cititorilor ar fi să nu se teamă să fie ei înșiși. Și, pe cât posibil, să nu se oprească din ceea ce fac. Pentru că, dacă eu însămi n-aș fi fost un astfel de om, n-aș fi devenit niciodată o scriitoare așa cum sunt azi.
Cum scrieți? Ca un job, la masă de la 9 la 5, după inspirație, atunci când apare ea, în miez de noapte?
Inspirația n-apare niciodată de bună voie. (Zâmbește) Sigur, este de fapt o muncă foarte monotonă, foarte grea, cumva chiar înjositoare pentru orice demnitate umană. Pentru că, în timp ce lucrezi, treci prin tot spectrul emoțiilor – de la disperare până la un fel de ură față de tine însăți și te simți cumva neajutorată în fața cuvântului. Pentru că trebuie să depui un efort enorm ca acel cuvânt să sune exact așa cum vrei tu. Dar probabil acesta este prețul pe care trebuie să-l plătești ca să obții o carte mai proastă sau mai bună – desigur, mai degrabă mai bună, dar cu siguranță cartea e care vrei să o obții. N-aș vrea ca aceste cuvinte să fie interpretate ca o lamentare; orice muncă este grea și obositoare și munca scriitorului nu se deosebește de altele.
Când am scris cartea aceasta – pentru că a fost prima scrisă pentru adulți – nu mă gândeam prea mult la ceea ce fac și la un anumit rezultat. Scriam cum îmi venea, cu o convingere naivă că, dacă o să descriu exact toate senzațiile și sentimentele prin care trec, o să obțin un rezultat. În cele din urmă, mi-am dat seama că lucrurile nu se fac așa și că trebuie să-ți activezi toate capacitățile, toate emoțiile, ca să obții rezultatul dorit. Chiar să-ți dai peste mâini, când e cazul! Dar, trebuie să recunosc, această carte m-a învățat foarte mult în ceea ce privește munca și de aceea sunt foarte recunoscătoare acestei cărți.
Pregătiți o carte nouă?
Chiar de curând am terminat munca la o nouă carte. A venit destul de greu și din cauza contextului geo-politic actual și sunt mulțumită că am finalizat-o.
De ce avem nevoie de literatură în viața noastră? De ce avem nevoie de povești?
Omul are nevoie de frumusețe în viața lui și literatura face parte din acest frumos. O carte bună, o muzică bună, un film bun o mâncare bună, oamenii din jurul tău – probabil că acestea sunt lucrurile care ne justifică existența. Și ne ajută să facem ceea ce trebuie să facem.
* Romanul „Oameni care vor fi mereu cu mine” a fost publicat la Editura Humanitas Fiction, colecția „Raftul Denisei”, traducere de Luana Schidu.
* Scriitoarea Narine Abgarian (55 de ani) s-a născut în Armenia, iar vreme de 26 de ani a locuit la Moscova. A plecat din Rusia după invazia asupra Ucrainei, iar în prezent locuiește în Germania. La sfârșitul anului trecut, a apărut, la Humanitas Fiction, traducerea în limba română a romanului său „Oameni care vor fi mereu cu mine”. După mai multe cărți pentru copii și volume de povestiri, a cunoscut succesul internaţional odată cu traducerea în peste 30 de limbi a bestsellerului „Din cer au căzut trei mere”, distins, în 2016, cu Premiul Iasnaia Poliana. În 2020 a publicat „Simon”, roman câștigător al Bolșaia Kniga – Premiul cititorilor. În 2015, Narinei Abgarian i s-a acordat Premiul Literar Aleksandr Grin pentru contribuţia excepţională la dezvoltarea literaturii naționale, iar în 2020 The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni.
Am citit „Oameni care vor fi mereu cu mine” într-o singură seară, fascinată de universul pe care scriitoarea Narine Abgarian a reușit să îl creeze în cartea sa. Un roman care reconstituie destinul unei familii armene de-a lungul mai multor generații. Între trecut și prezent, între durerea pierderii și lumina speranței, el ne amintește că la temelia inimii noastre stau cei care ne-au iubit și ne-au ocrotit – cei care vor fi mereu cu noi, pentru totdeauna. Am stat de vorbă cu Narine Abgarian despre tradiții și superstiții și despre cât de necesare sunt poveștile în viața noastră.
O să încep cu două fraze din roman (și nu, nu sunt spoilere). Fetița spune: „Ceva nu e bine pe lumea asta, știu eu”. Mesajul străbunicii, spre final: „O să-nțelegi mai târziu. Acum doar ține minte: Iubirea e ceea ce face ca viața să merite”.
În „Oameni care vor fi mereu cu mine”, povestiți despre orașul dumneavoastră natal, Berd. Cât vă regăsiți dvs. în personajul principal al poveștii?
Sigur că personajul central, cel al Fetiței, este inspirat de copilăria mea; cam 70% din ce am pus în acest el e luat de acolo. Anumite aspecte, ca în orice operă literară însă, au trebuit să fie hiperbolizate, ca să sublinieze anumite trăsături ale personajului. Dar, în principiu, este vorba despre figura unui copil de la țară, de 5-6 ani, care învață să cunoască lumea și pe sine însuși.
De ce Fetița e singura care n-are nume în trei sferturi din carte – apare o singură dată numele ei (și explicația acestuia)?
Eu cred că acesta este un protest copilăresc. Fetița nu poate sau nu vrea să-și asume responsabilitatea pe care i-o pun în spate adulții. Ea nu vrea să trăiască pentru doi. Și asta se manifestă și în alte feluri. Spre exemplu, se revoltă când niște gândăcei nevinovați sunt omorâți doar pentru că se numesc „gândăcei turcești” și Fetița nu vede în asta nicio logică. Și, de asemenea, ea nu înțelege nici de ce soțul bunicii ei e numit cu un nume convențional de „dușman”, așa că încearcă să-l strige cu numele lui adevărat. Cu alte cuvinte, ea face parte din prima generație de copii care a ajuns la înțelegerea că ura nu este neapărat cea mai bună soluție a problemei.
Cartea evocă multe elemente ale culturii armene și legătura foarte puternică cu tradițiile pe care o au aceștia. Care sunt tradițiile dvs. preferate, care sunt superstițiile pe care nu le iubiți deloc?
Probabil cea mai iubită tradiție se numește Vardavar. În tradiția Ortodoxă, aceasta este ziua lui Ioan Botezătorul. În cultura noastră, se obișnuiește ca, în ziua aceasta, oamenii să se stropească unii pe alții cu apă, pentru că se consideră că apa are un efect curativ și te spală de toate relele. Cu alte cuvinte, este aproape imposibil să te întorci acasă uscat în ziua aceasta. (Râde) Mergi pe stradă și ești stropit de la ferestre, din mașini, se deschide o ușă și cineva îți toarnă o găleată de apă în cap… O dată, am surprins-o pe mama mea, în vârstă de 80 de ani, care a aruncat pe fereastră, de la etajul patru, un lighean cu apă în capul oamenilor. Este o sărbătoare foarte veselă, pe care o iubesc și adulții, și copiii, și de aceea îmi place foarte mult. Și cea mai neplăcută tradiție este… lungul șir de mese în jurul Anului Nou. Când, începând cu Crăciunul până la Crăciunul pe vechi, toată lumea se așează la masă și se desfată cu totul felul de mâncăruri. Din punctul acesta de vedere, armenii nu sunt fixiști, ei țin toate sărbătorile religioase. Cu alte cuvinte, ziua ta (zilele tale) arată așa: te trezești de dimineață, mănânci micul dejun, apoi vin la tine musafiri, mănânci cu ei, apoi te duci tu în vizită, mănânci acolo, apoi toată lumea se strânge acasă, se mănâncă acasă, apoi te bagi în pat și efectiv mori, pentru că nu mai poți! (Râde) Sensul mai profund este că, de Anul Nou, trebuie să mănânci foarte mult, pentru ca tot anul care urmează să fie unul bogat, să nu suferi de foame.
Ce nu-mi place din superstițiile vechi? Probabil aș include aici un obicei mai puțin obișnuit – înmormântarea copilului mic fără ca familia lui să știe unde (așa cum se întâmplă în carte) dar acest lucru nu se mai întâmplă de prin anii ’80. Însă tot e una dintre tradițiile care nu-mi plac.
Mirosurile, aromele par foarte importante în viața personajelor dvs. Care e mirosul care vă aduce aminte de casă, de familie, de orașul natal?
Probabil mirosul pâinii proaspăt coapte. În casa bunicii era un cuptor de piatră și ea cocea niște pâini extraordinare, de nu le puteai rezista de îndată ce le simțeai mirosul. Și prima pâine era întotdeauna a copiilor; bunica o scotea din cuptor, o desfăcea, o împărțea nepoților; apoi noi ne urcam în dudul din curte, mâncam pâine și ne uitam de acolo la ce făceau adulții din curte. Și al doilea miros… probabil țuica, care la noi se face foarte tare. Și fiecare familie are propriul alambic, și toată lumea face țuică cam în același timp, și toată lumea este beată în sezonul acela – câini, păsări, oameni – doar de la mirosul acela de țuică. Practic, tot orașul trece printr-o stare de beție. Ce-o să creadă oamenii acum despre noi?! (Râde)
Care au fost oamenii care au rămas mereu alături de dvs.? Și când ați apreciat cel mai mult că au făcut-o?
Probabil sunt oamenii care m-au iubit și pe care eu îi iubesc. Bunicii, străbunica, părinții, familia. Vecinii cu care se războia în permanență străbunica. Ea era foarte mică de statură și foarte certăreață, ca o albină luptătoare. Și apăra teritoriul casei noastre prin toate mijloacele posibile. Știți cum e la țară, dacă cineva a mutat gardul cu 20 de centimetri mai încolo, începe un alt război mondial. Dar gardul nostru nimeni n-avea curaj să-l mute! (Râde) Și acești oameni sunt mereu cu mine și le sunt mereu recunoscătoare!
Care sunt lecțiile pe care cineva le poate învăța din carte (în ce privește conflictele) mai ales în contextul actual în care trăim? Credeți că lumea repetă aceleași greșeli?
Ca să fiu sinceră, nu cred că o carte poate să ne învețe ceva. Mai degrabă o carte poate să consoleze pe cineva. Să-l ajute pe om să nu se simtă singur într-o anumită situație, să-l ajute să râdă, poate chiar să fie și puțin trist. Dar, dacă ar vorba de o lecție, cred că cel mai important mesaj pe care aș vrea să-l transmit cititorilor ar fi să nu se teamă să fie ei înșiși. Și, pe cât posibil, să nu se oprească din ceea ce fac. Pentru că, dacă eu însămi n-aș fi fost un astfel de om, n-aș fi devenit niciodată o scriitoare așa cum sunt azi.
Cum scrieți? Ca un job, la masă de la 9 la 5, după inspirație, atunci când apare ea, în miez de noapte?
Inspirația n-apare niciodată de bună voie. (Zâmbește) Sigur, este de fapt o muncă foarte monotonă, foarte grea, cumva chiar înjositoare pentru orice demnitate umană. Pentru că, în timp ce lucrezi, treci prin tot spectrul emoțiilor – de la disperare până la un fel de ură față de tine însăți și te simți cumva neajutorată în fața cuvântului. Pentru că trebuie să depui un efort enorm ca acel cuvânt să sune exact așa cum vrei tu. Dar probabil acesta este prețul pe care trebuie să-l plătești ca să obții o carte mai proastă sau mai bună – desigur, mai degrabă mai bună, dar cu siguranță cartea e care vrei să o obții. N-aș vrea ca aceste cuvinte să fie interpretate ca o lamentare; orice muncă este grea și obositoare și munca scriitorului nu se deosebește de altele.
Când am scris cartea aceasta – pentru că a fost prima scrisă pentru adulți – nu mă gândeam prea mult la ceea ce fac și la un anumit rezultat. Scriam cum îmi venea, cu o convingere naivă că, dacă o să descriu exact toate senzațiile și sentimentele prin care trec, o să obțin un rezultat. În cele din urmă, mi-am dat seama că lucrurile nu se fac așa și că trebuie să-ți activezi toate capacitățile, toate emoțiile, ca să obții rezultatul dorit. Chiar să-ți dai peste mâini, când e cazul! Dar, trebuie să recunosc, această carte m-a învățat foarte mult în ceea ce privește munca și de aceea sunt foarte recunoscătoare acestei cărți.
Pregătiți o carte nouă?
Chiar de curând am terminat munca la o nouă carte. A venit destul de greu și din cauza contextului geo-politic actual și sunt mulțumită că am finalizat-o.
De ce avem nevoie de literatură în viața noastră? De ce avem nevoie de povești?
Omul are nevoie de frumusețe în viața lui și literatura face parte din acest frumos. O carte bună, o muzică bună, un film bun o mâncare bună, oamenii din jurul tău – probabil că acestea sunt lucrurile care ne justifică existența. Și ne ajută să facem ceea ce trebuie să facem.
* Romanul „Oameni care vor fi mereu cu mine” a fost publicat la Editura Humanitas Fiction, colecția „Raftul Denisei”, traducere de Luana Schidu.
* Scriitoarea Narine Abgarian (55 de ani) s-a născut în Armenia, iar vreme de 26 de ani a locuit la Moscova. A plecat din Rusia după invazia asupra Ucrainei, iar în prezent locuiește în Germania. La sfârșitul anului trecut, a apărut, la Humanitas Fiction, traducerea în limba română a romanului său „Oameni care vor fi mereu cu mine”. După mai multe cărți pentru copii și volume de povestiri, a cunoscut succesul internaţional odată cu traducerea în peste 30 de limbi a bestsellerului „Din cer au căzut trei mere”, distins, în 2016, cu Premiul Iasnaia Poliana. În 2020 a publicat „Simon”, roman câștigător al Bolșaia Kniga – Premiul cititorilor. În 2015, Narinei Abgarian i s-a acordat Premiul Literar Aleksandr Grin pentru contribuţia excepţională la dezvoltarea literaturii naționale, iar în 2020 The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni.
