Tatiana Ernuțeanu: ”Eu nu sunt pentru toată lumea”

Tatiana Ernuțeanu poate fi descrisă în multiple moduri: artistă, poetă, pasionată de arta conceptuală, lucruri care ”nu o fac pentru toata lumea”, dupa cum ea însăși subliniază. Și nici nu trebuie. Pentru că esențele rare se țin în sticluțe mici. Vă prezentăm un interviu inspirațional, cu o artistă al carui univers se lasă cu greu descoperit, dar care, odată relevat, te cucerește iremediabil- prin cuvinte, prin imagini, prin emoții, prin texturi, prin culori și prin vibrații.

A List Magazine: Cum ai descrie universul poetic pe care îl construiești? Ce teme sau imagini revin constant în poezia ta?

Tatiana Ernuțeanu: Universul meu poetic este viața mea și felul în care eu percep lumea, de cele mai mult ori la intensități mari. Sunt un om care simte mult, poate prea mult, aspect benefic pentru artă, inconfortabil în a trăi. Nu mă plâng, fiindcă nu poți avea una fără alta.

Explorez teme care mă preocupă, chiar dacă ele pot fi desuete: iubirea, singurătatea, mai cu seamă aceasta din epoca așa-zisei comunicări, relația corp – emoție, inflexibilitatea anumitor structuri sociale.

Poezia ta are un caracter experimental — ce te atrage în zona aceasta a limbajului și a formei libere?

Tocmai libertatea, pe care consider că ar trebui să o avem cu toții în artă, incluzând aici și poezia, chiar dacă eu nu scriu ficțional, ci foarte realist. Felul în care fiecare dintre noi dorește să se exprime aduce diversitate și asta mi se pare mie un scop în sine, iar diversitatea implică libertate, un deziderat personal. Detest ideea de a scrie la modă, așa cum mereu a existat câte un curent la care unii poeți au aderat sau de a te exprima în forme artistice despre care știi că sunt acum pe val, căutate, apreciate, dorite de public. Din punctul meu de vedere, dacă faci asta înseamnă că renunți la propria voce poetică, la propriile tale teme de interes, la notele tale personale, la cine ești doar pentru un mic succes de moment, puțină îngrășare a egoului, puțină validare etc. Nu susțin!

Ai un ritual de scris sau un moment anume al zilei în care simți că poezia vine mai ușor?

Nu am niciun ritual și nici nu sunt o scriitoare prolifică. Scriu doar când simt că am ce spune, când se întâmplă în viața mea lucruri care nasc ecouri emoționale, cărora simt să le dau o formă. Am perioade când scriu foarte des și perioade când nu scriu un rând. Cât despre poezie, am mai spus-o, nu cred că faptul că am publicat mă face poetă. Trăiesc poetic. Modest, dar poetic.

Cât de mult contează emoția brută față de construcția conștientă a textului?

Cred doar în emoția brută. Orice construcție artificială, oricât de impecabilă ar fi, trădeaza lipsa emoției, prin însăși acest rezultat aparent perfect, armonizat, echilibrat, tehnic. Când aud de tehnică poetică mi se face rău. Să stai să pui filtre pe ce simți și pe felul în care ai fi vrut să te exprimi este în opinia mea incompatibil cu actul artistic, literar, de creație, in sine.

Ce te-a atras prima dată la colaj și la arta mixed media?

Văd acest melanj dintre cuvânt și imagine ca o creație dublă, poem-imagine. Imaginea poate arăta ceva ce textul nu poate și textul poate lămuri ceea ce nu e întotdeauna vizibil într-o imagine. Dincolo de nivelul metonimic, cuvintele pot da o nouă expresie grafică fondului imagistic, rezultatul fiind un ansamblu inseparabil, ce potențează intenția hermeneutică.

Cum alegi materialele — hârtie, textil, ață, obiecte — pentru un colaj? Au ele o semnificație simbolică sau mergi mai mult pe intuiție vizuală?

Sunt o paseistă și mă inspiră foarte mult anii 70-80, o perioadă a exceselor, a cultivării individualității, o perioadă în care au existat și promiscuitate, dar și creație, în care artiștii erau dezabuzați, dar au și lăsat în urmă o moștenire la care ne raportam și astăzi. A fost și valoare și superficialitate, dar în măsuri bine dozate. Îmi plac nu doar spiritul acelor ani, dar și estetica și cromatica lor. Așadar, aleg în lucrările mele imagini vechi cu trimitere la acea perioadă. Cadrele pe care le realizez în colajele mele sunt situații de azi transpuse într-o estetică bygone eras.

Materialele le aleg ținând cont să fie sustenabile, dar și să nu eclipseze lucrarea, aleg carton foarte fin și neutru, care nu dezechilibrează prin contrast cu imaginea, bumbac pentru broderii și ață de bumbac ce nu se decolorează. Tot ce fac este în serie limitată. Nu produc pentru mase, cu toată infatuarea o spun, eu nu sunt pentru toată lumea. A nu se citi că sunt neaparat mai mult, ci doar că sunt diferită și așez un univers propriu în diferite forme de exprimare vizuală. Și cred că, dacă fiecare ar da curs onestitații creației și nu ideii de a fi pe trend și implicit a beneficiului, am avea o multitudine de lumi interioare seducătoare prin însăși unicitatea lor. Exact cum se întâmplă cu imperfecțiunile fizice, care dau șarm și individualitate omului, eu fiind dintre aceștia. Nu am intervenit cu nimic asupra aspectului meu, deși am dinți ușor strâmbi, canin palatal, riduri etc.

Cum se raportează arta ta vizuală la ideea de corp, de feminitate, de vulnerabilitate?

Nu sunt o artistă care a aderat la curentul radical feminist, ca atare nu am acest scop în lucrările mele. Asta nu înseamnă că nu susțin femeile sau că nu consider că ele ar trebui să aibă aceeași considerație, respect, credibilitate ca și un bărbat, așa cum nu sunt de acord că toți bărbații sunt niste misogini. În ceea ce fac rezidă însă o feminitate implicită, prin însăși felul de a vedea lumea. Lucrările mele vorbesc de o vulnerabilite, analiză, simțire, tipic feminine. Îmi place să mă arat celorlalți așa cum sunt și nu mă erijez într-o femeie independentă, sigură, suficientă sieși, fiindcă nu sunt așa.

Lucrările tale par adesea să „vorbească” — există o poezie ascunsă în materialele pe care le folosești?

Există poezie în conținutul oricărei lucrări ce-mi poartă semnătura. Unele sunt mai explicite, altele mai voalate. Și există și atenție pentru materialele pe care le folosesc. Îmi place să aibă neutralitate, finețe, delicatețe, fluiditate, dar și austeritate.

Ce te-a făcut să inserezi elemente de broderie sau colaj în poezie — a fost o necesitate estetică sau una emoțională?

Sunt practici poetice, un soi de poezie într-o alta formă, una vizuală, dar încercând să păstreze în ea emoția unui text poetic.

Îmi place foarte mult arta conceptuală, în care e mai important conținutul decât aspectul, asta fără pretenția că eu fac artă conceptuală, ci ca un reper pe care îl am probabil în mine, atunci când mă exprim.

Seturile de postcards le-am realizat nu pentru a reabilita farmecul unei cărți poștale ,cât și pentru a transmite un mesaj, fiindcă fiecare set a avut un scop. Dă-mi mâinile tale calde a fost un mesaj al solitudinii prin intermediul obiectelor și al naturi, conținând fotografii simbolice ce aparțin unor ani și etape de viață diferite a căror singură unitate a fost și este singurătatea. Am dorit să evidențiez impactul pe care îl are indiferența epocii care marginalizează prin trasarea unor coordonate anumite categorii condamnâdu-i indirect pe cei care fac parte din ele la singurătate și neîncredere. Apoi setul Ancora Tu, un set de cărți poștale cu versuri din poemele mele, creat cu scopul de a face ca poezia să ajungă la oameni, într-o formă mai „digerabilă”. A urmat setul The Life As We Don’t Say It prin care am invitat privitorul să participe la adevăr printr-o serie de compoziții ce apelează la resorturi simbolice reflectând tensiunea și fragiliatea istoriilor subiective personale cu scopul de a reabilita ideea sincerității relației dintre ceea ce trăim și realitatea ficțională pe care o afisăm live sau online atunci când vorbim despre noi și emoțiile noastre. Construirea unei imagini a lumii noastre interioare cât mai aproape de realitate ar putea deschide posibilitatea unui dialog onest cu puteri restaurative pentru noi toți. Billet-Doux a fost un alt set ce a plecat de la ideea conform căreia fiecare emoție trăită pe străzile unui oraș devine parte din mitologia intimității pe care o stabilim cu el, iar raportarea afectivă la locurile prin care trecem devine o narațiune subiectivă, dar cu o accesibilitate universală atât prin evocare cât și prin crearea unui spațiu de reflecție comun. Sunt 12 imagini cu fragmente din București. Cel mai recent set este Sentimental, o selecție de 10 imagini, cu colajele mele analog.

Cum reacționează publicul la aceste forme hibride?

Există o comunitate tot mai largă de oameni care vin spre mine, pe rețelele de socializare și asta mă face să cred că există o tot mai mare deschidere spre emoție. Am fost surprinsă inițial, când am început să scot acum doi ani primele colaje pe piață, să văd că sunt apreciate și cumpărate. Am avut și colaborări cu branduri, spre exemplu de beauty, care au apelat la mine pe acest segment vizual. Am și colaborări cu două spații, de unde creațiile mele se pot cumpăra Măiastra Concept Store, unul dintre cele mai mișto concept-store-uri dedicate artiștilor/designerilor români și Zato Coffee, o cafenea încântătoare cu aer berlinez. Nu vreau ca lucrările mele să fie peste tot, fiindcă creez în ediții limitate și îmi place să ofer cumpărătorului posibilitatea de a nu avea un obiect de serie.

Cred în forța acestor creații (nu doar ale mele, ci ale tuturor celorlalți artiști) că vor avea șansa de a fi privite așa cum creațiile originale sunt privite în marile metropole, în Berlin, spre exemplu, sau în Paris, unde lumea preferă să achiziționeze lucrări direct de la artiști sau din flea market și mai puțin, spre deloc, din magazinele mass-market.

Cum vezi granița dintre poezie și arte vizuale — există una, sau simți că o dizolvi deliberat?

Nu consider că există o graniță și cu toate astea, în România sunt în postura de a o dizolva deliberat, fiindcă aici totul are limite și este bine definit și integrat așa. Aici, orice alunecă dintr-o zonă în alta este privit cu suspiciune, uneori chiar repudiat și rar, dar e bine că se întâmplă, privit cu deschidere.

Foto: Arhiva personală