Ana Gurduza (Ars Ana)- ”Creez pentru oamenii care au răbdarea să înțeleagă tăcerea unui obiect”

Ana Gurduza este o artistă care se află într-o permanentă căutare a formelor, a culorilor și a texturilor prin care să-și exprime cele mai sensibile manifestări ale imaginației ei. Arhitecta originară din Republica Moldova este fondatoarea Ars Ana- ”un spațiu de liniște, curaj, credință, sațietate și neastâmpăr de a face și de a fi. Acolo, între lut, acuarelă și culoare, m-am regăsit întreg — între mâini, materie și lumină”. Din mâinile ei ies cele mai frumoase obiecte de ceramică, de lut, picturi în acuarelă și ilustrații de carte. Ana Gurduza ne-a povestit cum ia naștere arta ei, prin ce procese creative iau formă obiectele unice care îi poartă semnătura și prin ce formulă magică împacă pragmatismul antreprenorului cu sensibilitatea și cu spiritul artistic.

A List Magazine: Ana, ești absolventă de Arhitectură și ți-ai înființat propriul tău atelier de ceramică în perioada de după absolvirea facultății. Cum s-a produs trecerea de la arhitectură, restaurare, la proiectul pe care îl deții și astăzi, Ars Ana, unde creezi ceramică, pictură în ulei, acuarelă, ilustrații de tot felul? Ce te-a dus de pe o cale pe cea pe care te afli și astăzi?

Ana Gurduza: Copil fiind, visam să am o mansardă de lemn vechi, cu lucarne spre pomi verzi, un loc plin cu obiecte neobișnuite, o colecție muzeală între amintire și visare în care să pictez. Acest drum este acum atelierul — spațiul oniric al creației.
Bunelul a fost meșteșugar în ale lemnului, profesor de desen și observator al lumii. Copiii săi, printre care și tatăl meu, au desenat, însă pentru niciunul desenul nu s-a materializat într-o preocupare a vieții. Îmi doresc să cred că prin mine rodește sămânța plămădită cu generații în urmă, menită să fie purtătoarea unei chemări spre imagine și poveste.

După absolvirea Facultății de Arhitectură, am urmat patru ani de studiu și practicare a restaurării sub tutelajul mentorului meu, arhitectul Șerban Sturdza, în paralel cu școala de fotografie poetică Fotopoetica, alături de Francisk Ferko Mraz. În aceeași perioadă am fost ucenica ceramistului Marius Stanciu — prin generozitatea lui am învățat cu adevărat ce înseamnă manualitatea și respectul pentru materie.

La 29 de ani, după obținerea dreptului de semnătură în cadrul OAR-ului, am înțeles că arhitectura mă învățase proporția, logica și echilibrul, dar mâinile mele tânjeau după atingere. Nevoia de a lucra cu ele, de a da formă gândului prin gest, a fost mai puternică decât teama de necunoscut.
Am lăsat în urmă biroul de arhitectură și am urmat chemarea — un salt în gol, presărat cu frică, dar și cu credință.

Am simțit că mi-am găsit locul și menirea pe care o pot purta o viață. Ars Ana a devenit un spațiu de liniște, curaj, credință, sațietate și neastâmpăr de a face și de a fi.
Acolo, între lut, acuarelă și culoare, m-am regăsit întreg — între mâini, materie și lumină.

Ars Ana este numele artei tale. Dacă am privi cele două substantive ca pe niște acronime, ce ar descrie fiecare literă? Ce concept, ce epitet, ce metaforă caracteristică? A R S A N A?

A – Alchimie, pentru că arta e o transformare tainică, o trecere din materie în spirit.
R – Rădăcini, fiindcă nimic nu crește fără memorie.
S – Suflet, cel care respiră prin fiecare obiect.
A – Armonie, legătura invizibilă dintre gând și gest.
N – Naștere, pentru că fiecare lucrare e un început nou.
A – Adevăr, acel moment în care frumusețea devine sinceritate.

Împreună, ele sunt un nume care nu mă descrie pe mine, ci drumul meu — o artă care respiră între concret și vis.

Cum arată destinatarii obiectelor pe care le creezi? Pentru cine plămădești aceste obiecte de artă? Ai în minte portrete, profiluri, contururi ale unor persoane care s-ar înconjura de obiectele tale? La ce te gândești când creezi?

Când lucrez, nu mă gândesc la o persoană anume, ci la o stare. Caut bucuria, liniștea, mirarea – acea emoție curată care se așază în palmă și respiră. Îmi doresc ca fiecare obiect să atingă ceva din ființa celui care îl primește, să devină o prelungire a sufletului său.

Creez pentru oamenii care știu să privească încet, care se bucură de lucrurile simple și de frumusețea imperfectă a gestului făcut cu mâna. Pentru cei care au răbdarea să înțeleagă tăcerea unui obiect.

Obiectele mele nu sunt făcute să umple un spațiu, ci să-l însuflețească. Să devină martori ai timpului trăit frumos.
Fiecare piesă e o formă de dăruire – un dialog între mine și celălalt, între materie și emoție, între văzut și nevăzut. Acolo, în interstițiul dintre noi, se naște adevărata comunicare.

Care este cea mai pragmatică dintre manifestările tale, ca artist? Unde se întâlnesc pragmatismul și arta, dacă se întâlnesc?

De când am pornit atelierul, am înțeles că pe lângă lecțiile despre artă trebuie să învăț și lecțiile despre antreprenoriat. În spatele unui vis există o structură, un efort constant de a menține echilibrul între creație și realitate.
Am căutat să înțeleg cum funcționează un atelier mic: cum se calculează un cost, un preț, o investiție. Arta trăiește din emoție, dar supraviețuiește prin disciplină.

Arhitectura m-a învățat instrumentele pământești care pot fi aplicate într-un proiect de orice categorie – beneficiari, bugete, contracte, termene. Acea rigoare mă însoțește și astăzi. Gestiunea funcțională a atelierului vine din această formare, care mă completează și mă desparte în același timp: o parte ancorată în real și o parte aeriană, care visează, inventează și riscă.

Pragmatismul, pentru mine, este doar o altă formă de iubire pentru ceea ce fac.
Fără el, poezia ar rămâne neîntrupată. Arta are nevoie de spațiu, de timp, de o lume reală care să o primească.
Când creez, mă las condusă de intuiție, dar când așez obiectul pe masă, îl privesc cu ochii arhitectului care caută proporția și echilibrul.

Cred că adevărata frumusețe se naște tocmai acolo — în tensiunea delicată dintre vis și structură, dintre libertate și rigoare, dintre materie și intenție.

Ceramica este un mediu foarte tactil și intuitiv. Ce înseamnă pentru tine procesul de a modela și a da formă materialului?

Modelarea lutului este un act de smerenie și mirare. Este o formă de meditație în mișcare, o întâlnire între materie și spirit. Lutul te învață ascultarea – nu îl poți forța, ci doar ghida, cu răbdare și încredere.
Când lucrez, simt că timpul se oprește. Totul se reduce la respirație, la gest, la o liniște care prinde formă.

Lutul este viu. El păstrează în sine amprenta degetelor, respirația, căldura palmei. În el se adună bucuria, îndoiala, gândul, rugăciunea. E o taină între mine și pământ – un dialog mut, dar plin de sens.
Îmi place să spun că obiectul se naște de două ori: prima dată când îl modelez și a doua oară când trece prin foc. Arderea este momentul în care materia se transfigurează, devine altceva – fragilă și puternică în același timp.

Ceramica e o formă de iubire: nu grăbești, nu pretinzi, doar însoțești.
Procesul e lent, organic, uneori chinuitor, dar în acest ritm lent se ascunde frumusețea lumii.
Ceea ce rămâne după toate transformările este liniștea – liniștea obiectului care a fost viu în mâinile mele și acum își trăiește propria viață în mâinile altcuiva.

Textură, culoare, formă – sunt trei entități definitorii în activitatea ta. Care sunt acele entități abstracte care te caracterizează și care însoțesc cele trei elemente palpabile?

În spatele texturii, culorii și formei stau întotdeauna credința, tăcerea și curajul. Credința că frumusețea are sens și că ea se revelează doar celor care știu să privească. Tăcerea – cea care dă spațiu fiecărei forme să respire. Curajul – de a greși, de a încerca din nou, de a continua atunci când materia refuză.

Pentru mine, textura este vocea pământului, culoarea este vibrația sufletului, iar forma este traducerea vizibilă a unei stări interioare. Cele trei lucrează împreună ca un limbaj nevăzut.
Prin ele, povestesc nu doar despre lume, ci și despre ceea ce nu se vede – despre invizibilul din spatele vizibilului.

Culoarea vine din emoție, din starea de atunci, din clipa în care îți permiți să te pierzi în gest. Textura este memorie – urmele degetelor, fisurile, micile imperfecțiuni care dau viață. Forma e cea care ordonează haosul și îl transformă în armonie.

Dar dincolo de acestea există ceva mai subtil, o energie care le unește pe toate: intenția.
Intenția de a dărui. Intenția de a aduce bucurie. Intenția de a crea ceva care să respire și dincolo de mine.

Toate împreună devin un dialog între materie și spirit, între concret și visare, între mine și cel care privește. În acel spațiu dintre noi se naște arta – acolo, în acel interstițiu tăcut, se află frumusețea.

Cum te raportezi la tradiție și inovație în arta ta?

Cartea de proverbe românești illustrate, ( Cuvinte Înaripate, Editura Fontiera 2023) lansată în colaborare cu Alexandra Mihailailciuc fost pentru mine un „joc serios” al memoriei vii, o încercare de a reconecta generația de azi la tradiție, de care totul pare s-o îndepărteze.
Prin acest proiect am căutat să unesc iubirea pentru ziceri românești ale vechimii și grija pentru păstrarea lor cu creația artistică, un act provocator, o străpungere a hăului care desparte cultura vieții cotidiene de cea filologică.

Ilustrațiile mele, desenate în tuș negru, poartă inserții de tradiție și contemporan. Sunt o punte între două lumi – între trecut și prezent, între ceea ce s-a spus și ceea ce se mai poate spune.

Toate aceste imaginații și amintiri puse împreună converg într-o protomemorie colectivă, o memorie care trăiește în fiecare dintre noi.
Suntem poștașii din trecut care lasă scrisori celor din viitor, povestind despre noi, despre cum iubeam și cum aduceam bucurie pe pământ.
Eu sunt doar unul dintre acești transmițători ai memoriei umane, iar menirea mea este să aduc bucurie celorlalți.

Ai un fir comun sau o temă care traversează toate formele de expresie pe care le explorezi?

oate aceste exprimări sunt un lux pe care mi-l permit ca atelier mic, care poate foarte repede învăța din greșeli, poate experimenta, se poate schimba și urma ceea ce îmi doresc. Este privilegiul de care beneficiez când nu sunt atașată de păreri și pot urma dorințele și creșterea sub formă de experiment.

De ce experiment? Pentru că lucrul este o explorare inventivă care generează obiecte, povești și proiecte ieșite din tipar, la propriu și la figurat. Aceste obiecte inventate nu au existat vreodată sau răspund altfel aceleiași chemări. Ele sunt posibile doar dacă îți dai voie să nu fii convinsă că vei reuși, ci că acest nou rol, obiect sau imagine, va fi un joc din care înveți.

Liniile, în tot felul de forme, au același rol – fie în ceramică, murală sau pictură – să poată povesti și atinge pe un altul, care poate întâmplător trece prin aceleași stări sau altele. Este la fel ca o carte scrisă care are rost și se făptuiește doar când ajunge la omul care o citește. Acești doi au sens împreună: comunicarea are loc între mine-creator și omul-perceptor care citește această exprimare, care nu este a mea, ci este a noastră, este în interstițiul dintre noi.

Toate aceste imaginații și amintiri puse împreună converg într-o protomemorie colectivă pe care fiecare nou secol o revarsă; aceasta trăiește în fiecare din noi.
Suntem poștașii din trecut care lasă scrisori celor din viitor, povestind despre noi, despre cum iubeam și cum aduceam bucurie pe pământ. Eu sunt unul dintre transmițătorii acestei protomemorii umane, iar menirea mea este să aduc bucurie celorlalți.

Ilustrațiile tale de carte au o sensibilitate aparte. Cum abordezi procesul de a transpune o poveste scrisă în imagini?

Liniile, în tot felul de forme, au același rol – fie în ceramică, murală sau pictură – să poată povesti și atinge pe un altul, care poate întâmplător, cu coada ochiului trece prin aceleași stări sau altele. Este la fel ca o carte scrisă care are rost și se făptuiește doar când ajunge la omul care o citește. Acești doi au sens împreună: comunicarea are loc între mine-creator și omul-perceptor care citește această exprimare, care nu este a mea, ci este a noastră, este în interstițiul dintre noi, sau așa îmi doresc să fie.

Când ilustrez o poveste, caut să-i descopăr tăcerea dintre cuvinte. Imaginea nu trebuie să repete textul, ci să-i deschidă un spațiu nou de respirație. Ilustrația este o interpretare tăcută, o continuare a gândului nespus, o punte între vizibil și invizibil.

Cred că o ilustrație bună nu spune tot, ci invită. Ea creează o stare, o fereastră spre interiorul unei lumi.
Când imaginea se întâlnește cu privirea celui care o primește, povestea devine întreagă.

Există vreo poveste, vreun concept, vreo idee pe care încă visezi să le transpui în arta ta și n-ai apucat încă?

În spatele acestei propoziții se află o largă întindere a ceea ce cred despre rolul și puterea artei, dar și a misiunii mele. Eu sunt un elev continuu în fața miracolului vieții și în legătură cu arta. Îmi doresc, într-un viitor nu prea îndepărtat, să pot deveni un transmițător a ceea ce am învățat și absorbit de-a lungul vieții – rămânând, totodată, un elev al vieții și un practician al artei.

Visez la o școală despre frumos, artă, culoare, formă, abstracție. Ea are forța motrice de a depăși realitatea, adică de a construi o realitate imaginară care devine construcția credințelor noastre. Prin prisma acestor credințe ne manifestăm în lume.

Aș spune că arta, pe lângă filozofie și religie, este deschizătoarea de porți către transcendent. Prin ea cunoaștem invizibilul. Ea pornește odată cu apariția cuvântului – arta este cuvântul. Prin el, noi perindăm lumile și povestim despre zei nevăzuți, despre trecut și viitor, despre râuri ale tinereții fără bătrânețe și ale vieții fără de moarte.

Prin cuvânt și imagine ne depășim propria condiție, cea biologică, și inventăm imaginarul. Recreăm lumi și viitoruri în care credem cu tărie, iar această credință ne dirijează prezentul. Aceasta este puterea artei – de a transpune în real, cu o forță izbitoare, imaginarul, ideile, visele, profețiile.

Foto: Ana Gurduza