„Giselle” vine la Opera Română București

„Giselle” este o capodoperă a baletului romantic care împletește povestea tinerei Giselle, dragostea nefericită, trădarea și lumea misterioasă a Wiliselor (spiritele fetelor moarte înainte de nuntă), conduse de Myrtha.

Regia îi aparține lui Răzvan Dincă, muzica lui Adolphe Charles Adam, iar scenografia lui Gary McCann, un scenograf nord-irlandez premiat, care activează la nivel internațional în domeniul operei, teatrului și dansului.

Premiera este vineri, 13 noiembrie 2026, de la ora 18:30, iar următoarele reprezentații vor avea lor pe: 14, 15 și 19 noiembrie 2026.

În 2026, Gary McCann a primit Premiul Franco Abbiati pentru scenografie în Italia pentru piesa „Hamlet” la Teatro Regio di Torino și pentru „Die Liebe der Danae” la Teatro Carlo Felice din Genova. În același an a debutat la Teatro alla Scala cu decorurile și costumele pentru opera „Nabucco” de Verdi, în regia lui Alessandro Talevi și sub bagheta lui Riccardo Chailly. Printre lucrările sale recente se numără și „Siegfried” de Wagner la Centrul Național pentru Artele Spectacolului din Beijing și „Thaïs” de Massenet la Opéra Royal de Wallonie-Liège.

Printre angajamentele viitoare se numără „Götterdämmerung” („Amurgul zeilor”) la Beijing, „Die Walküre” pentru Opera Națională a Coreei din Seul și „Ariadne auf Naxos” la Canadian Opera Company din Toronto. McCann se întoarce la Opera din Santa Fe pentru „Turandot”. În Italia, realizează scenografia pentru „La traviata” la Teatro Regio din Torino și pentru „Tancredi” de Rossini, în cadrul Festivalului de Operă Rossini din Pesaro. Producția sa pentru „Peter Grimes” va fi repusă în scenă la Teatro di San Carlo din Napoli.

Printre realizările sale europene în domeniul operei se numără „Macbeth” și „Der Freischütz” la Opera de Stat din Viena, „Die Fledermaus” („Liliacul”) la Opera Națională Norvegiană din Oslo, precum și „Anna Bolena” și „La clemenza di Tito” la Opéra de Lausanne. La Liège a realizat, de asemenea, scenografia pentru „La forza del destino”, iar printre lucrările sale pentru Nederlandse Reisopera se numără „Madama Butterfly” și „Mireasa vândută”. A realizat scenografia pentru „Visul unei nopți de vară” și „Anna Bolena” pentru Royal Opera House din Muscat, precum și pentru „Marele Gatsby” pentru Baletul Regal Danez din Copenhaga. Printre realizările sale pentru Opera Națională din București se numără „La traviata” și „Fantoma de la Operă”.

Iată ce spune Gary McCann, despre „Giselle”:

Când am început să discutăm despre „Giselle”, m-a interesat în mod special ideea de apartenență. Ce înseamnă să faci parte dintr-o comunitate, să te simți protejat de ea și ce se întâmplă când acea protecție dispare? Povestea binecunoscută a lui Giselle nu este, la urma urmei, doar o tragedie a trădării romantice. Este, de asemenea, o poveste despre regulile după care se organizează societățile, despre granițele pe care le stabilesc și despre teribilele consecințe de a fi de partea greșită a acestora.

Pentru Actul I, mi-am imaginat satul ca pe o mare incintă circulară, construită din lemn patinat de vreme, cu un copac monumental în centrul său. Există ceva liniștitor în această arhitectură. Ea sugerează un loc de adăpost, de continuitate și de memorie comună, aproape o îmbrățișare. Dar aceeași structură poate fi înțeleasă și ca un vas, un butoi sau chiar un fel de închisoare. Ea cuprinde o comunitate, dar îi și definește limitele. A aparține înseamnă a fi înăuntru; a fi respins înseamnă a te regăsi afară, fără nicio posibilitate de întoarcere.

Forma circulară este importantă deoarece nu are un început sau un sfârșit evident. Ea sugerează repetarea ritualurilor, trecerea generațiilor și persistența convențiilor sociale care sunt rareori puse sub semnul întrebării. Satul este o lume în sine, aparent completă și autosuficientă. Totuși, în acest mediu aparent armonios, distincțiile de clasă, privilegiu și putere rămân adânc înrădăcinate. Sosirea grupului aristocratic de vânători introduce o altă lume, una ale cărei libertăți și privilegii nu sunt accesibile tuturor.

Copacul ocupă centrul acestei societăți închise, dar aparține unei ordini cu totul diferite. Mai bătrând decât satul, indiferent față de ierarhiile acestuia, el reprezintă ceva elementar și durabil. Ramurile sale se întind în sus, spre lumină, în timp ce rădăcinile sale se extind într-o lume care rămâne invizibilă pentru cei care trăiesc deasupra. În acest sens, copacul devine o legătură între diferite stări de existență, între vizibil și ascuns, între vii și morți.

M-a interesat posibilitatea ca Actul II să nu ne transporte într-un peisaj cu totul diferit, ci să ne dezvăluie, dimpotrivă, reversul lumii pe care am întâlnit-o deja. Arhitectura liniștitoare a satului dispare, iar noi ne regăsim sub suprafață, în cadrul rețelei extraordinare de rădăcini care a susținut lumea vie de la bun început.

Aici, relațiile obișnuite dintre interior și exterior, deasupra și dedesubt, sunt inversate. Satul închis cedează locul unui peisaj subteran aparent fără margini, însă această nouă lume are propriile legi și propriile forme de închisoare. Wilis-urile, suspendate între viață și moarte, există într-o altă ordine colectivă, guvernată de ritual, judecată și imposibilitatea eliberării. Giselle a scăpat de constrângerile unei societăți doar pentru a se confrunta cu cele ale alteia.

Limbajul vizual al producției trece treptat de la arhitectural la organic și, în cele din urmă, spre celest. Structura ramificată a copacului își găsește ecouri în rădăcinile sale și, în cele din urmă, în constelații. Aceste forme sugerează o corespondență misterioasă între cele mai mici și cele mai mari elemente ale existenței, ca și cum întreaga lume ar fi guvernată de un model invizibil fundamental.

Pentru mine, frumusețea operei „Giselle” rezidă în posibilitatea ca iubirea să transcendă momentan aceste structuri. Nu prin anularea morții sau prin readucerea lumii la starea inițială, ci prin a permite unui act de compasiune să existe dincolo de regulile care guvernează atât pe cei vii, cât și pe cei morți.

În cele din urmă, am dorit ca decorul să exprime ceva din această contradicție: o lume care oferă în egală măsură refugiu și închisoare, unde granițele dintre protecție și închisoare, apartenență și excludere, viață și moarte, sunt poate mult mai puțin clare decât ne imaginăm”, încheie acesta.