„Femeile despre care scriu sunt ipostaze a ceea ce n-am putut să fiu” – interviu cu scriitoarea Cristina Campos

A început prin a fi scenaristă. A editat și a ajutat la ecranizarea multor alte romane până când a scris primul ei roman care (culmea!) a fost ecranizat. Scriitoarea Cristina Campos vorbește în interviul de mai jos despre provocările vieții de scriitor, despre personajele din romanele sale (la noi sunt traduse „Povestea florilor de mac de pe insula lămâilor” și „Povești cu femei măritate” – la editura Trei) și despre cum o pâine bine făcută și un desert pot să-ți aducă, rapid, inspirația. 

„Povestea florilor de mac de pe insula lămâilor” este romanul dumneavoastră de debut. Ce anume v-a determinat să vă apucați de scris? 

Lucrez de 25 de ani în industria cinematografică. Mi-am dorit dintotdeauna să scriu un scenariu. Citeam scenariile altora şi-mi spuneam: „pot să fac şi eu chestia asta”. Am încercat. Am încercat ani buni. Am cȃştigat burse şi premii ca scenaristă. Şi totuşi, n-am reuşit niciodată să obţin finanţare pentru vreunul din scenariile mele. Era frustrant pentru mine. Şi într-o zi, sătulă de atȃtea refuzuri, m-am hotărȃt să scriu primul meu roman. N-a fost uşor. Dar sunt mȃndră că nu m-am dat bătută. Viaţa e un scenariu foarte straniu. Şi apoi romanul meu a fost ecranizat şi eu am scris scenariul. Sper ca filmul să fie lansat în Romȃnia.

Cum v-a venit ideea acestui roman?

Ȋntotdeauna recurg la un alter-ego cȃnd scriu. Acel personaj fictiv în care îmi revărs propriile aspiraţii şi dorinţe. Cred că femeile despre care scriu sunt ipostaze a ceea ce n-am putut să fiu. Am devenit mamă la 25 de ani şi dintotdeauna mi-am dorit să călătoresc, să văd lumea. Eu n-am putut s-o fac, aşa că Marina, protagonista mea, e un medic ginecolog care colaborează cu Medici fără Frontiere şi străbate lumea. De aici se inspiră personajul meu principal. Anna, co-protagonista mea, e sora pe care n-am avut-o niciodată, dar de care aş fi avut mare nevoie. Mallorca, Menorca, Formentera sunt insule de vis pentru mine. Cred cu tărie în prieteniile dintre femei, în tovărăşia pe care ne-o oferim una alteia de-a lungul vieţii. Am un grup solid de prietene – ele m-au inspirat. (Citește AICI despre alte cărți scrise de femei)

Lucrați ca director de casting. În ce măsură activitatea în domeniul filmului și al televiziunii vă influențează scrisul?

Da. Sigur că are o influenţă. Am şi un masterat în scenaristică. Citesc scenariile altora de 25 de ani, dȃndu-le un chip protagoniştilor din poveştile regizorilor. Primul manuscris la „Povestea florilor de mac de pe insula lămâilor” a fost un scenariu, practic. Editorii mei m-au ajutat să explorez mai în profunzime emoţiile protagoniştilor. Un scenariu e un instrument – apoi intervin actorii, locurile de filmare, muzica, montajul. Ca scriitor, ai un singur instrument: cuvȃntul. A trebuit să mă deprind cu treaba asta cȃnd lucram la primele manuscrise.

Ați ales să plasați acțiunea romanului în Mallorca. Aveți o legătură specială cu această insulă? 

Am lucrat acolo ca asistent de producţie în mai multe rȃnduri pentru companii germane de publicitate. E la 25 de minute distanţă de Barcelona cu avionul, dar fusesem acolo doar în interes de serviciu. M-am îndrăgostit de Valldemossa şi mereu mă gȃndeam să mă întorc acolo, dar nu cu munca, ci în plimbare. Un bun prieten de-al meu lucra ca fotograf acolo şi am fost în vizită la el şi am rămas. M-am hotărȃt să închiriez o fermă micuţă în oraş pentru două săptămȃni şi să mă las inspirată. Casa învecinată era brutăria superbă din carte, Can Molinas. Ȋn prima zi m-am dus să iau pȃine şi o prăjitură cu cartof dulce, desertul tradiţional al insulei (Coca de patata). Brutarii de-acolo mi-au fost de mare ajutor…

În cartea dumneavoastră, fiecare capitol începe cu o rețetă de pâine. Pâinea este asociată cu relațiile de familie, cu maternitatea, cu trecutul, dar și cu procesul creației. De unde vă luați „ingredientele“?

„Ca apa pentru ciocolată”, de Laura Esquivel, este una din cărţile mele preferate. Fiecare capitol include o reţetă. E un omagiu adus ei. Ȋntotdeauna mă bazez pe scriitorii latino-americani cȃnd scriu. Scriu altfel decȃt spaniolii. Au un alt tip de sensibilitate. Cred că scriu cu mai multă delicateţe.

Anita este o adolescentă care trăiește într-un loc cu tradiții puternice, un loc din care vrea să evadeze pentru a-și afirma identitatea, pentru a-și urma drumul. Care credeți că este relația tinerilor de azi cu tot ceea ce ține de trecut, de tradiție? 

Ȋntotdeauna scriu despre moştenirea emoţională. Moştenirea pe care ne-o lasă părinţii noştri. E interesant. Am o fiică adolescentă. Mă rog, e o femeie de 26 de ani acum. A avut o adolescenţă potolită, dar începi să vezi femeia în care se transformă. O femeie diferită de tine. O femeie pe care trebuie s-o accepţi. Nu e o prelungire a propriei persoane. Personajul Annei nu-şi înţelege fiica. N-o acceptă. Şi trebuie s-o facă. Ȋn cele din urmă o face. Nu s-a întȃmplat aşa în cazul meu. Dar am prietene ale căror fiice au trecut printr-o adolescenţă foarte complicată.

Firește că toate personajele sunt „copiii“ dumneavoastră, dar există vreunul de care vă simțiți apropiată în mod special? Poate Úrsula, care este scriitoare?

Marina este alter ego-ul meu. Ursula e femeia în care aş vrea să mă transform la bătrȃneţe. O femeie cu capul pe umeri, generoasă, care ştie să asculte şi te ajută fără să aştepte ceva în schimb.

Atât în „Povești cu femei măritate”, cât și în „Povestea florilor de mac de pe insula lămâilor”, un loc foarte important îl ocupă prietenia dintre personajele feminine. Este diferită prietenia dintre femei de cea dintre bărbați? 

Da, cred că sunt foarte diferite. Prietenia dintre femei este una generoasă. Nu ne e ruşine să ne împărtăşim problemele, necazurile. Dacă e nevoie, plȃngem una alături de cealaltă. Prietenia dintre femei e nespus de frumoasă şi, sinceră să fiu, e esenţială în viaţa mea. Le compătimesc pe femeile care n-au legat prietenii cu alte femei. Prietenia dintre bărbaţi, în schimb, este una nobilă, dar mult mai reţinută. 

Aveți un ritual al scrisului (un loc special, o perioadă din zi etc.)?

Scriu în fiecare zi la Biblioteca Publică din cartierul meu din Gràcia. Ȋmi las fiul la şcoală la 8:30 şi la 9:30 mă instalez la bibliotecă. La 1:30 plec acasă să iau prȃnzul. După-amiaza recitesc pȃnă se întorc copiii de la şcoală.

Alte recomandări de lectură – AICI.