Drumul care unește: Via Transilvanica

Mii de oameni au parcurs deja părți importante din cel mai lung și mai frumos traseu din România, Via Transilvanica. Peste 100 de persoane au făcut traseul cap-coadă. Iar trei dintre aceștia, Alin Ușeriu, Anca Iosif și Nick Rose, sunt aici ca să ne povestească și nouă de ce merită să ai parte de o astfel de experiență în viață, ce-au învățat pe parcurs și… de ce le-a fost cel mai frică. 

El Camino. Via Ferrata. Alta Via. Caminito. Oricum s-ar chema, drumurile acelea superbe printre munți și văi, prin păduri și sate sunt cele mai profunde modalități de a cunoaște un loc, de a-i simți energia și, în final, de a-ți depăși limitele proprii și de a face pace cu tine. Alin Ușeriu, Anca Iosif și Nick Rose ne povestesc cum a fost experiența lor pe Via Transilvanica.

Alin Ușeriu: „Via Transilvanica poate fi cel mai bun ambasador pentru România, exact așa cum este ea”

„Sunt președintele Asociației Tășuleasa Social, cea care în 2018 a inițiat un proiect despre care am crezut că va dura zece ani să-l ducem la capăt. E 2025 și eu merg a doua oară pe cărare; prima oară am fost în 2022 când am dat în folosință 1.400 de kilometri de potecă bună de umblat sau pedalat, de la Putna la Drobeta Turnu-Severin. E Via Transilvanica, drumul care unește. Mai spun și că anul acesta am lansat o primă extensie a acestuia, Terra Borza Teutonica, iar astfel am ajuns la 1.600 de kilometri, iar orașul Brașov a devenit a treia poartă de intrare în traseu. Plănuim să ne continuăm misiunea aceasta, dar și cea de mentenanță și promovare a proiectului peste tot în lume, pentru că am descoperit că Via Transilvanica poate fi cel mai bun ambasador pentru România, exact așa cum este ea. Este o fereastră către identitatea noastră, pe care eu unul vreau să o țin deschisă, atâta cât mă duc… picioarele. 

Am inițiat anul acesta și un program de membership Via Transilvanica, în care invităm oamenii să ni se alăture prin contribuții recurente lunare sau anuale care să ne asigure resursele pentru a ține acest drum în viață și a-l extinde către toate zonele istorice ale țării. Eu am pornit pe cărare, ca să-i conving pe oameni să intre în această comunitate, să meargă și ei pe același drum cu mine. Eu așa știu să promovez acest traseu, să-l iau la pas, să mă opresc pe la oamenii care trăiesc de-a lungul său, să-i cunosc, să văd cu ochii mei cum s-au schimbat locurile, la trei ani de la momentul lansării oficiale a întregului traseu, și să-l simt sub picioare. De data aceasta, m-am decis să fac drumul dus-întors. Am pornit în data de 12 iunie de la Drobeta spre Putna și acum sunt în Terra Saxonum, pe la jumătatea drumului. 

Această călătorie e o experiență cu totul nouă, dar și eu sunt altul. Poate de aceea cred că drumul acesta se poate face nu doar o singură dată, dar măcar o dată în viață cred că trebuie parcurs. Aș putea să vorbesc despre diversitatea culturală, naturală și alte lucruri surprinzătoare pe care le are țara, dar vreau să vă spun ceva ce mie mi se pare aproape miraculos. Într-o călătorie de lungă distanță, drumul îți dă înapoi exact ceea ce ai nevoie. Am și o mică anecdotă de pe drum, fix despre asta. Eram undeva pe la Ciungu Mare, în județul Hunedoara și, cumva, am rămas fără apă, pe niște călduri mari. Mă gândeam cu groază că mai am mult de mers, când mi-au ieșit în cale doi drumeți străini, unul din Suedia și unul din Italia: Mattis și Francesco. Pe primul îl cheamă ca pe feciorul meu și mi s-a părut cel puțin o coincidență. Cei doi, mai tineri decât mine, mi-au propus să bem niște pălincă împreună. Eu le-am spus că pălincă nu beau, dar că aș bea niște apă. Atunci, Mattis a scos din rucsac două sticle mari de apă rece și mi-a întins și mie să beau. Să vină unul din Suedia să-ți dea apa aia fix când ai cea mai mare nevoie de ea, asta e ceva ce pur și simplu se întâmplă pe cărare. Câteva zile mai târziu, am întâlnit un alt străin, pe Jeremy din New Mexico, care a început să-mi povestească de cât de impresionat e de România și de acest traseu, atât de bine marcat, așa de bine gândit și că oricine or fi ăia care s-au gândit să-l facă așa, merită felicitați. Am stat puțin pe gânduri, apoi i-am spus totuși că eu sunt președintele Asociației Tășuleasa Social, echipa care împreună cu o comunitate de oameni care au crezut în proiect, au făcut acest traseu cu eforturi și doar din donații sau sponsorizări. Nu ca să mă alint, dar cred că a întâlnirea noastră a devenit o poveste faină de drum pentru Jeremy, venit de la atâta amar de depărtare, numai ca să meargă pe cărarea noastră. 

În fiecare seară ajung în altă parte și cunosc oameni și povești care sincer mă impresionează. Cred că e important să nu uităm ce impact social poate avea un așa proiect în comunitățile locale, care sunt vreo 400 la număr, pe întreaga distanță a traseului. Am cunoscut de curând o familie tânără, un cuplu care au o fetiță cu care am devenit prieten pe viață. Așa tineri sunt, că eu m-am speriat când mi-au zis că ei lasă Belgia după 11 ani de locuit acolo, pentru Secășel, un sat nu departe de Alba Iulia. Pot să vă spun că au coborât mult media de vârstă, mai ales datorită Filofteei, care are șase ani. S-au decis să se întoarcă în țară după ce au dat peste episoadele lui Alex Dima despre Via Transilvanica, pe care, dacă citește aceste rânduri, îl salut cu drag. Astfel de povești cunosc în fiecare zi aproape. Și sunt sigur că după ce ajung la Putna și pornesc iar pe același drum, voi găsi altele. Chiar că-i o comoară. Dar le iau pe toate pe rând, așa cum vin zi după zi. Și mă bucur cel mai tare când pot să mănânc și o înghețată, de care, vă spun sincer, sunt dependent. 

Speranța mea este că oamenii vor continua să meargă pe acest drum. Mai ales cei tineri. O astfel de călătorie poate fi inițiatică pentru un ei și vă rog să-i susținem să poată pleca pe Via Transilvanica, într-o călătorie sabatică. Și sper că vă voi convinge și să deveniți membri ai comunității noastre. Pe site-ul nostru viatransilvanica.com, la secțiunea Devino membru, sunt doar câțiva pași de urmat. Eu sunt pe cărare și vă aștept și pe voi!” 

Nick Rose: „Experiența te aduce cu picioarele pe pământ”

Nick a venit anul trecut din Australia, hotărât să parcurgă tot traseul. După câteva sute de kilometri s-a accidentat, dar pentru că i-a plăcut mult România și experiența din campusul Asociației Tășuleasa Social, ne-a propus să facă voluntariat la noi. Zis și făcut! Anul acesta a revenit, a parcurs tot traseul pe jos, s-a întâlnit chiar și cu Alin pe cale. Apoi, după finalizarea experienței s-a întors în campus și a făcut voluntariat, inclusiv a mers cu echipa de mentenanță pe traseu să refacă marcajele.

„Via Transilvanica îți oferă prilejul să faci un pas real, autentic, în sălbăticia și în diversele elemente culturale ale României. Traseul propriu-zis variază și parcurge porțiuni diverse ca priveliște și ca elemente culturale și comunități. Spre deosebire de multe alte trasee de lungă distanță, majoritatea drumului este neamenajat, poți trece peste poteci bătute de turmele de vaci, pe drumuri de acces forestier, pe poteci pline de stânci, peste câmpii, de-a lungul drumurilor principale ori pe un covor moale de frunze prin pădure. Uneori, trebuie să îți petreci noaptea în pădure, uneori hălăduiești pe crestele munților; câteodată petreci întreaga zi călătorind singur printre văi și peste culmile muntoase până la următoarea vale. Fiecare zi e diferită. 

Starea ta fizică și psihică se schimbă și fluctuează de la zi la zi, ca și vremea – uneori e prea rece, alteori prea cald, câteodată plouă, alteori e uscat – de cele mai multe ori ai parte de toate acestea într-o singură zi! Traseul poate că este dificil din multe puncte de vedere, dar răsplata și experiențele de care ai parte până la final te fac să uiți de toate greutățile. 

Anul acesta a fost al doilea an al meu pe Via Transilvanica, și pentru mine experiența a fost una care m-a întărit din punct de vedere psihic, care mi-a oferit oportunitatea să o iau de la capăt și să mă concentrez pe ce este mai important în viață. Pentru mine, anul acesta mi-a oferit șansa să trec peste moartea tatălui meu într-un peisaj magnific. Pentru comunitățile prin care trece acest traseu beneficiile sunt evidente – începând cu diversificarea turismului. Așa că eu aș încuraja pe oricine vrea să vină și să experimenteze tot ce are România de oferit, să meargă pe Via Transilvanica, chiar dacă doar pentru câteva zile – amintirile cu care va rămâne de aici sunt neprețuite. Am fost impresionat de frumusețea României și de oamenii ei. Am vrut să vin aici să-mi pun gândurile în ordine și să pot trece peste pierderea tatălui meu. Mi-a fost frică de câini și de urși, dar, dacă ar fi să definesc pe scurt experiența, ar fi așa: te aduce cu picioarele pe pământ.”

Anca Iosif: „A însemnat timp ca să-mi pot aminti că viața poate fi simplă, avem nevoie să ne-o facem mai simplă”

Anca Iosif e reporter pe mediu. Este pe teren ca să înțeleagă cum ne raportăm la natură și cum o protejăm și scrie despre asta pe dor.ro. 

„Am plecat în călătorie după ce mă adâncisem într-o groapă a sedentarismului în București, într-o rutină care mă ofilea tot mai tare – muncit, câte o bere, câte o cumpărătură și prea multă agitație generică într-un oraș prea mare parcă pentru mine (București). M-am trezit că parcă sunt mai mult amărâtă, mă plângeam de orice, parcă nu mai vedeam bucurie în mare lucru în jurul meu – aici contează și contextul politic din ultima jumătate de an care cred că ne-a cam pus în cap și ne-a obosit pe toți. Contribuie și contextul climatic tot mai grav, cu valuri de căldură, secete, inundații și multe alte crize la care sunt conectată ca jurnalistă de mediu. Iar eu, ca un om care merge în natură de aproape 20 de ani – să spun că în ultimul an ajunsesem doar 1-2 ori (câte o zi) devenise deja rușinos. Am spus că recuperez printr-o lună întreagă în care să mi se liniștească și creierul și sufletul și prin care să-mi mai rezolv și câteva dileme interioare. Totodată pentru mine urma închiderea unui cerc – parcursesem în 2021 primii 700 km din Via Transilvanica, acum veneam să completez cu ultimii 700.  

Banatul montan m-a cucerit pe viață – splendoare de trasee după ce treci de Caransebeș în direcția Drobeta-Turnu Severin. Urcat cu creste de munți și dealuri în față, însoțită de râuri și-n stânga și-n dreapta, și la coborâre și la urcare uneori, traversat păduri de fagi. Liniște neîntreruptă chiar și 25 kilometri. După zile la rând în care mă certam cu câinii de la stâne sau de prin sate, apreciam mult când ajungeam la liniștea pe care o căutam de fapt, în primul rând. Iarăși priveliștile din parcul Național Domogled-Valea Cernei sunt ceva ce-ți vine să pozezi non-stop. Muncești pentru ele destul de serios prin coborâri și urcări susținute, uneori abrupte. Chiar dacă nu sunt lungi, le simți în genunchi, le simți în casa pe care-o cari în spate. 

Dar și când te uiți unde te conduce o cărare, când ajungi într-un gol alpin și te oprești să dai o roată 360 grade, rămâi perplex de ce natură putem avea – nu mai spun și că treceam prin una din cele mai mari densități de păduri virgine din Europa. Cred că e prea slab spre inexistent brandingul și marketingul pentru zonele astea cu un potențial turistic imens. Apoi te sperii, în același timp, când vezi gradul masiv al depopulării din locurile astea, fantomatic aproape, mai auzi câte o voce pe un câmp fără să zărești fețele, vezi semne rare de locuință, sau un animal, sau sunete de tractoare, dar le vezi mai rar fețele. 

Vezi cât de greu le e puținilor oameni din Prisăcina, spre exemplu, care sunt într-o căldare, o vale superbă între dealuri și creste, să aibă acces la niște hipermarketuri la care eu merg oricând mi se năzare. Depind mereu de cineva cu mașina ca să iasă de acolo, și de o vreme decentă, că după ploi, noroaie sau viscole, cam greu să cobori fără drumeții de multe ore. Totuși oamenii nu ar pleca de acolo pentru nimic în lume, e viața lor acolo, asta știu să facă de-o viață, așa știu să fie (să crească animale, legume, și de când cu Via Transilvanica, să se împrietenească și cu drumeții). Mi se pare valoroasă conectarea lor cu acele locuri, versus generațiile noastre (Z, Millennials), care suntem peste tot în lume, explorăm – suntem «digital nomads», lucrăm «remote» și tot parcă nu ne găsim locul, suntem copleșiți de tot accesul pe care-l avem spre lumea mare, în timp ce unii oameni sunt mulțumiți o viață întreagă cu aceeași bucățică de pământ. Multe gânduri de rumegat pe Via Transilvanica, în alte cuvinte.   

Dacă ar fi să definesc experiența… nu e un cuvânt, dar mi-am definit un motto pe traseu pe care mi-l repetam de fiecare dată când realizam că am ales fie bine, fie prost (o cazare, o oră de plecare, să plec cu mai puțină apă, să pierd lucruri pe drum, să car prea mult în rucsac la început, să merg mai mulți kilometri decât ar fi vrut corpul într-o zi): «Deciziile mele, trăiesc cu ele». Cred că o să-mi și tatuez asta, la cât am repetat-o pe drum pentru asumare. 

A fost o recapitulare frumoasă a unor lucruri pe care le știam, dar pe care tindem să le pierdem în orașe mari, printre toate notificările. Că viața e mai simplă decât credem, că o farfurie cu mâncare simplă te poate face fericit și atât, la final de zi, că apa rece dintr-un râu pe ceafă, după o zi caniculară, e mană cerească. Că oamenii fac un loc să fie primitor – e interesant cum vezi uneori caracterul unui om după cum a ales să-și aranjeze, să-și îngrijească grădina. Unde e verde, au fost și oamenii vii și sufletiști, unde am găsit o grădină full betonată, care mi-a dat sentimentul de arid și rece și neprimitor, nici proprietarul pensiunii nu mi-a lăsat cea mai bună impresie. Și parcă devin tot mai puțin curioasă să cunosc pe cineva care alege să betoneze tot în jurul lui.  Dar una peste alta, a însemnat timp ca să-mi pot aminti toate lucrurile astea, în special faptul că viața poate fi simplă, avem nevoie să ne-o facem mai simplă – fiecare cum poate – într-o lume cu notificări fără sfârșit. Ajută să ne amintim că ziua de azi e cea mai importantă, că nu avem mare control asupra viitorului și că nu ar trebui să așteptăm vreo boală incurabilă sau un accident care să ne facă să ne redefinim prioritățile și să înțelegem ce e cu adevărat important în viața noastră cotidiană, să ne sunăm prietenii, să spunem cum ne simțim, să luăm decizii pentru binele nostru.    

O să le povestesc prietenilor că… Via Transilvanica este o infrastructură care te poate ajuta să te cunoști mai bine și să redescoperi binele ăla care pare mic, dar e foarte important – fie că se materializează printr-o conversație frumoasă, sau un ajutor pe traseu din partea cuiva, sau o încurajare cât de mică. Că e un drum viu și că merită explorat ca să te simți din nou viu și liber.”

Via Transilvanica, „drumul care unește”, este un traseu turistic de lungă distanță de 1.400 de kilometri care traversează România pe diagonală, de la Putna la Drobeta Turnu Severin și este destinat drumeției pe jos, cu bicicleta sau călare. Via Transilvanica este semnalizată cu marcaje vopsite, stâlpi indicatori, iar la fiecare km se găsește o bornă din andezit sculptată individual, borne care formează probabil cea mai lungă galerie de artă din lume și care însoțesc călătorii pe tot parcursul drumeției.

Traseul traversează zece județe: Suceava, Bistrița-Năsăud, Mureș, Harghita, Sibiu, Brașov, Alba, Hunedoara, Caraș-Severin și Mehedinți și e împărțit în șapte ținuturi cultural-istorice: Bucovina, Ținutul de Sus, Terra Siculorum, Terra Saxonum, Terra Dacica, Terra Banatica, Terra Romana.

Pagini coordonate de Alina Aliman. Fotografii: arhiva personală a intervievaților. 

Articol publicat în revista A List Magazine (36).