De ce merită să citim cărți pentru copii, chiar și la vârsta adultă

Despre cărți și poveștile care ne învață lecții valoroase ne povestește Gáspár György, psiholog și psihoterapeut relaţional.

Posibil să nu mai știm exact cine ne-a citit prima poveste sau care a fost primul personaj în care ne-am recunoscut. Dar mulți dintre noi păstrăm în suflet și corp amintirea aceea: vocea unui adult, lumina blândă de seară, liniștea care cobora peste casă și senzația că, pentru câteva minute, lumea devenea mai sigură și afectiv mai plăcută. De aceea, lectura nu este doar un obicei frumos sau educativ. Este o formă de apropiere și conectare. Cu sine, cu ceilalți, cu propriile emoții și trăiri. Citind, nu acumulăm doar informații, ci exersăm ceva esențial, capacitatea de a rămâne curioși față de viața interioară a unui alt om.

Iar cărțile pentru copii, deși par scrise pentru cei mici, au uneori un magnetism aparte. Ele spun lucruri mari în cuvinte simple. Vorbesc despre frică, rușine, gelozie, prietenie, curaj, excludere sau dorința de apartenență fără să transforme totul într-o lecție apăsătoare sau critică.

Cărțile pentru copii nu sunt simple, sunt clare

Ca adulți, avem uneori tendința să privim literatura pentru copii ca pe o etapă depășită. Ca și cum maturitatea ar însemna să renunțăm la povești, la simboluri, la uimire. Dar cărțile bune pentru copii nu simplifică viața. O traduc într-un limbaj accesibil psihicului uman. Un copil are nevoie de povești în care personajele greșesc, se tem, se simt diferite, dar găsesc, într-un final, o cale spre ceilalți. Are nevoie să vadă că emoțiile nu sunt dușmanii stării de bine, că vulnerabilitatea nu este slăbiciune și că diferențele dintre noi nu trebuie eliminate, ci acceptate. Dar nu doar copiii au nevoie de aceste mesaje. Și noi, adulții, avem nevoie să ni le reamintim. Pentru că adultul care citește o carte pentru copii nu se întoarce doar în trecut. Se întâlnește cu o parte din sine care poate nu a fost ascultată suficient… copilul care s-a simțit altfel, cel care a tăcut ca să nu deranjeze, cel care a învățat să fie puternic înainte să fie înțeles.

Cititul împreună creează apropiere

În viziunea mea, una dintre cele mai tandre forme de conectare dintre adult și copil este cititul împreună. Nu pentru performanță sau pentru vocabular, nici pentru bifarea unei activități educative, ci pentru prezență conștientă. Când îi citim unui copil, îi oferim mai mult decât o poveste. Îi oferim vocea noastră, iubirea noastră, timpul nostru. Îi transmitem, fără declarații mari: „Sunt aici. Ceea ce simți contează. Lumea ta interioară este esențială”.

Într-o seară agitată, după o zi în care toți am fost grăbiți, câteva pagini pot deveni un ritual de liniștire și reconectare. Povestea nu rezolvă totul, dar creează un pod. Iar copiii nu au nevoie de părinți perfecți, au nevoie de adulți care se pot întoarce spre ei. Cărțile devin astfel spații de conectare sigură. Putem vorbi despre frică fără să spunem direct „mi-e frică”. Despre gelozie fără să acuzăm. Despre rușine fără să ne ascundem. Despre curaj fără să pretindem că nu doare.

Un alt mod de cultivare a inteligenței emoționale

Când suntem copii, poveștile ne ajută să înțelegem lumea. Când devenim adulți, ne ajută să nu ne închidem prea tare în fața ei. Cărțile pentru copii păstrează o formă de inteligență emoțională pe care viața adultă o poate uza. Ne amintesc că binele nu trebuie să fie spectaculos, că prietenia se învață, că singurătatea poate fi îmblânzită printr-un gest empatic, că a fi altfel nu înseamnă a fi greșit.

În calitate de psihoterapeut, am observat că avem nevoie de aceste povești tocmai pentru că trăim într-o lume în care devenim repede ironici, cinici, defensivi. Ne temem să părem naivi sau curioși. Ne ferim de sensibilitate. Dar a putea rămâne deschiși față de emoții nu este o slăbiciune, este un semn că viața din noi nu s-a pierdut.

Povestea ca oglindă

Unul dintre cele mai frumoase daruri ale lecturii este acela că ne oferă oglinzi. Uneori ne recunoaștem în personajul timid, alteori în cel furios. Alteori în cel exclus, care nu știe cum să-și exprime nevoile. Iar uneori, fără să ne dăm seama, o poveste pentru copii ne ajută să înțelegem ceva foarte profund despre noi.

Această convingere m-a însoțit și când am scris prima mea cartea de povești pentru copii, Oglinda din Pădurea Koromhát – o narațiune despre cum învață copiii să facă loc diferențelor și să se susțină reciproc. Intenția a fost să fie mai mult decât o aventură pentru cei mici. Am scris-o și ca pe o invitație pentru noi, adulții, să privim cu mai multă compasiune felul în care copiii trăiesc excluderea, rușinea, dorința de apartenență și nevoia de a fi acceptați așa cum sunt. Pentru că fiecare copil are nevoie de o pădure simbolică în care să descopere că nu este singur. Și fiecare adult are nevoie, din când în când, să se întoarcă acolo.

Lectura ca spațiu de respiro

Într-o recentă ședință de psihoterapie, una dintre cliente mi-a spus că pentru multe femei, lectura este legată de grijă: citesc pentru copii, pentru relații, pentru a înțelege mai bine familia, iubirea, pierderea, transformarea. Dar lectura merită să rămână și un spațiu eminamente personal. Un loc în care nu trebuie să faci nimic, să demonstrezi nimic, să ai grijă de toți. Doar să fii. 

Cărțile pentru copii pot aduce în acest spațiu o prospețime rară. Pot înmuia psihicul acolo unde viața la rigidizat. Pot aduce zâmbete fără vreun motiv anume. Ne pot reaminti că lumea interioară nu trebuie mereu analizată, ci, uneori, doar ascultată. O casă în care se citește este o casă în care emoțiile au mai multe șanse să fie numite. Copiii care cresc lângă adulți care citesc învață că lumea merită explorată, întrebările merită păstrate, iar tăcerea poate fi și semn de reflecție, nu doar absență.