Artistul român Felix Aftene: „Arta creează un spațiu de reflecție într-un context dominat de viteză și utilitate”
Îi știm lucrările din muzeele și galeriile din România. I-am remarcat sculptura specială pe afișul celei mai recente ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. E unul dintre cei mai activi artiști contemporani români și lucrările sale nu s-au limitat doar la pictură, ci au mers spre sculptură, performance, new media. Felix Aftene va avea o expoziție dedicată în cadrul noii ediții Art Safari, una care va propune o incursiune personală în universul artistului, concepută ca un jurnal vizual ce reunește lucrări care reflectă teme recurente din practica sa artistică. Am stat de vorbă cu Felix Aftene despre inspirație, atelierul său și arta ca spațiu de reflecție.
(Prima ediție Art Safari 2026 va fi în perioada 26 martie – 19 iulie în noul spațiu din Piața Amzei – www.artsafari.ro)
Expoziția de la Art Safari este, așa cum spun curatorii, un jurnal vizual pentru Felix Aftene. Care e cea mai veselă pagină a acestui jurnal? Și care e cea la care ai vărsat cele mai multe lacrimi?
„Jurnal” nu este o expoziție retrospectivă în sens strict, ci o transpunere a atelierului în spațiul public. Lucrări din perioade diferite, obiecte personale, fragmente biografice coexistă fără o ierarhie cronologică rigidă. Cea mai luminoasă pagină este, probabil, cea a începuturilor – lucrările legate de bunici, de copilărie, de primele experiențe expoziționale. În ele există o formă de bucurie directă, o încredere în imagine ca instrument de descoperire.
Pagina cea mai emoțională nu ține de dramatism, ci de conștientizarea trecerii. Atunci când vezi alături lucrări din adolescență și lucrări recente, percepi distanța dintre ele. Obiectele păstrate – fotografii, artefacte, lucruri aparent minore – devin martori ai unei continuități. „Jurnal” este, în fond, o formă de asumare a timpului.
În „confruntarea” dintre pictură, sculptură, mural și new media, cine ar câștiga?
Pictura rămâne nucleul practicii mele. Este limbajul în care mă exprim cel mai firesc. Totuși, relația mea cu imaginea nu s-a limitat niciodată la suprafața pânzei. Fac foto-video-performance încă din anii ’90. Într-o perioadă în care alții investeau în lucruri stabile, eu am ales să investesc într-o cameră video. A fost o opțiune pentru experiment și pentru un alt tip de memorie – una vizuală, în mișcare. Performance-ul a reprezentat pentru mine un teritoriu de testare. În ultimii ani, din aceste acțiuni extrag cadre – frame-uri – pe care le transform în picturi pe pânză. Le pot defini ca picturi post-performance. Nu este o simplă documentare a acțiunii, ci o transformare a ei. Gestul efemer este sedimentat în materie picturală.
Sculptura vine ca o extensie firească. Chiar și atunci când lucrez tridimensional, culoarea rămâne esențială. Nu există o competiție între medii. Ideea este cea care determină forma. Mediul devine instrument.
E nevoie de mai multă artă în spațiul public? Cum ți se par orașele românești comparativ cu cele din străinătate?
Cred că arta în spațiul public este o formă de responsabilitate. Ea nu mai aparține doar artistului, ci comunității. În multe orașe occidentale, intervenția artistică este integrată în gândirea urbană. În România, procesul este încă în formare. Există inițiative valoroase, dar lipsește uneori coerența pe termen lung. Orașele noastre au potențial vizual și simbolic. Arta contemporană ar putea activa aceste straturi, dacă există dialog real între artiști, administrație și public.
Cum arată o zi de lucru? Inspirație sau disciplină? Cum e atelierul tău?
Ziua începe prin prezență. Atelierul este un spațiu dens, stratificat. Pereții sunt acoperiți de lucrări din etape diferite, obiecte adunate de-a lungul timpului, fragmente biografice. Îl percep ca pe un spațiu de sedimentare.
Nu aștept inspirația ca pe un eveniment exterior. Munca generează direcția. Uneori continui o pictură, alteori selectez un cadru dintr-un video-performance și îl transpun în compoziție. Există și momente dedicate sculpturii sau intervențiilor asupra unor lucrări mai vechi. Disciplina creează cadrul. Intuiția operează în interiorul lui.
Cum le-ai spune novicilor să privească arta contemporană?
Le-aș sugera să înceapă cu observația, nu cu interpretarea. Să privească structura, culoarea, tensiunea internă a imaginii. Să își permită să nu înțeleagă imediat. Arta contemporană nu solicită explicații rapide, ci disponibilitate. Dacă o lucrare produce o reacție – fie ea de fascinație, neliniște sau respingere – deja dialogul s-a deschis.
La ce lucrare din „Jurnal” ar trebui să ne oprim mai mult? De ce?
Aș invita vizitatorii să acorde timp lucrărilor provenite din zona post-performance – picturile care își au originea în cadre video. Ele conțin două straturi temporale: momentul acțiunii și momentul transpunerii picturale. Sunt imagini care au traversat o transformare. În ele, efemerul este convertit în durată. În același timp, obiectele din atelier, integrate în expoziție, merită privite cu atenție. Ele nu sunt accesorii scenografice, ci parte din construcția identitară a lucrărilor.
De ce avem nevoie de artă în viața noastră?
Pentru că arta creează un spațiu de reflecție într-un context dominat de viteză și utilitate. Ea nu oferă soluții imediate, dar formulează întrebări esențiale. Ne obligă să încetinim și să privim. În lipsa artei, viața ar continua să funcționeze. Dar ar pierde o dimensiune a conștiinței.
Felix Aftene explorează multiple medii de creație – pictură, sculptură, pictură murală și new media – având o practică intensă atât pe scena națională, cât și internațională. A realizat peste 60 de expoziții personale, iar lucrările sale se regăsesc în colecțiile unor importante muzee și galerii din România. Lucrarea „Vestitor” a fost aleasă imaginea oficială a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, ediția 2025. Felix Aftene s-a născut în anul 1972, în orașul Vaslui. A absolvit Liceul de Artă „Octav Băncila” din Iași, în 1990, în această perioadă frecventînd atelierul pictorului Ion Neagoe. Și-a continuat studiile la Academia de Artă „George Enescu” din Iași, la clasa profesorului Dimitrie Gavrilean. Este unul dintre cei mai activi artiști contemporani din România, cu lucrări în muzee și colecții private din țară și străinătate (SUA, Marea Britanie, Germania, Elveția, Franța, Italia, Spania, Israel).
Îi știm lucrările din muzeele și galeriile din România. I-am remarcat sculptura specială pe afișul celei mai recente ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. E unul dintre cei mai activi artiști contemporani români și lucrările sale nu s-au limitat doar la pictură, ci au mers spre sculptură, performance, new media. Felix Aftene va avea o expoziție dedicată în cadrul noii ediții Art Safari, una care va propune o incursiune personală în universul artistului, concepută ca un jurnal vizual ce reunește lucrări care reflectă teme recurente din practica sa artistică. Am stat de vorbă cu Felix Aftene despre inspirație, atelierul său și arta ca spațiu de reflecție.
(Prima ediție Art Safari 2026 va fi în perioada 26 martie – 19 iulie în noul spațiu din Piața Amzei – www.artsafari.ro)
Expoziția de la Art Safari este, așa cum spun curatorii, un jurnal vizual pentru Felix Aftene. Care e cea mai veselă pagină a acestui jurnal? Și care e cea la care ai vărsat cele mai multe lacrimi?
„Jurnal” nu este o expoziție retrospectivă în sens strict, ci o transpunere a atelierului în spațiul public. Lucrări din perioade diferite, obiecte personale, fragmente biografice coexistă fără o ierarhie cronologică rigidă. Cea mai luminoasă pagină este, probabil, cea a începuturilor – lucrările legate de bunici, de copilărie, de primele experiențe expoziționale. În ele există o formă de bucurie directă, o încredere în imagine ca instrument de descoperire.
Pagina cea mai emoțională nu ține de dramatism, ci de conștientizarea trecerii. Atunci când vezi alături lucrări din adolescență și lucrări recente, percepi distanța dintre ele. Obiectele păstrate – fotografii, artefacte, lucruri aparent minore – devin martori ai unei continuități. „Jurnal” este, în fond, o formă de asumare a timpului.
În „confruntarea” dintre pictură, sculptură, mural și new media, cine ar câștiga?
Pictura rămâne nucleul practicii mele. Este limbajul în care mă exprim cel mai firesc. Totuși, relația mea cu imaginea nu s-a limitat niciodată la suprafața pânzei. Fac foto-video-performance încă din anii ’90. Într-o perioadă în care alții investeau în lucruri stabile, eu am ales să investesc într-o cameră video. A fost o opțiune pentru experiment și pentru un alt tip de memorie – una vizuală, în mișcare. Performance-ul a reprezentat pentru mine un teritoriu de testare. În ultimii ani, din aceste acțiuni extrag cadre – frame-uri – pe care le transform în picturi pe pânză. Le pot defini ca picturi post-performance. Nu este o simplă documentare a acțiunii, ci o transformare a ei. Gestul efemer este sedimentat în materie picturală.
Sculptura vine ca o extensie firească. Chiar și atunci când lucrez tridimensional, culoarea rămâne esențială. Nu există o competiție între medii. Ideea este cea care determină forma. Mediul devine instrument.
E nevoie de mai multă artă în spațiul public? Cum ți se par orașele românești comparativ cu cele din străinătate?
Cred că arta în spațiul public este o formă de responsabilitate. Ea nu mai aparține doar artistului, ci comunității. În multe orașe occidentale, intervenția artistică este integrată în gândirea urbană. În România, procesul este încă în formare. Există inițiative valoroase, dar lipsește uneori coerența pe termen lung. Orașele noastre au potențial vizual și simbolic. Arta contemporană ar putea activa aceste straturi, dacă există dialog real între artiști, administrație și public.
Cum arată o zi de lucru? Inspirație sau disciplină? Cum e atelierul tău?
Ziua începe prin prezență. Atelierul este un spațiu dens, stratificat. Pereții sunt acoperiți de lucrări din etape diferite, obiecte adunate de-a lungul timpului, fragmente biografice. Îl percep ca pe un spațiu de sedimentare.
Nu aștept inspirația ca pe un eveniment exterior. Munca generează direcția. Uneori continui o pictură, alteori selectez un cadru dintr-un video-performance și îl transpun în compoziție. Există și momente dedicate sculpturii sau intervențiilor asupra unor lucrări mai vechi. Disciplina creează cadrul. Intuiția operează în interiorul lui.
Cum le-ai spune novicilor să privească arta contemporană?
Le-aș sugera să înceapă cu observația, nu cu interpretarea. Să privească structura, culoarea, tensiunea internă a imaginii. Să își permită să nu înțeleagă imediat. Arta contemporană nu solicită explicații rapide, ci disponibilitate. Dacă o lucrare produce o reacție – fie ea de fascinație, neliniște sau respingere – deja dialogul s-a deschis.
La ce lucrare din „Jurnal” ar trebui să ne oprim mai mult? De ce?
Aș invita vizitatorii să acorde timp lucrărilor provenite din zona post-performance – picturile care își au originea în cadre video. Ele conțin două straturi temporale: momentul acțiunii și momentul transpunerii picturale. Sunt imagini care au traversat o transformare. În ele, efemerul este convertit în durată. În același timp, obiectele din atelier, integrate în expoziție, merită privite cu atenție. Ele nu sunt accesorii scenografice, ci parte din construcția identitară a lucrărilor.
De ce avem nevoie de artă în viața noastră?
Pentru că arta creează un spațiu de reflecție într-un context dominat de viteză și utilitate. Ea nu oferă soluții imediate, dar formulează întrebări esențiale. Ne obligă să încetinim și să privim. În lipsa artei, viața ar continua să funcționeze. Dar ar pierde o dimensiune a conștiinței.
Felix Aftene explorează multiple medii de creație – pictură, sculptură, pictură murală și new media – având o practică intensă atât pe scena națională, cât și internațională. A realizat peste 60 de expoziții personale, iar lucrările sale se regăsesc în colecțiile unor importante muzee și galerii din România. Lucrarea „Vestitor” a fost aleasă imaginea oficială a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, ediția 2025. Felix Aftene s-a născut în anul 1972, în orașul Vaslui. A absolvit Liceul de Artă „Octav Băncila” din Iași, în 1990, în această perioadă frecventînd atelierul pictorului Ion Neagoe. Și-a continuat studiile la Academia de Artă „George Enescu” din Iași, la clasa profesorului Dimitrie Gavrilean. Este unul dintre cei mai activi artiști contemporani din România, cu lucrări în muzee și colecții private din țară și străinătate (SUA, Marea Britanie, Germania, Elveția, Franța, Italia, Spania, Israel).
