30 de ani de Pro TV
Aveam doar 16 ani când ProTV intra în viața mea și-n viețile noastre monotone, schimbându-ne modul de a fi, de a ne informa, de a ne distra. Modelul occidental, necunoscut nouă până atunci, promovarea vedetelor și lansarea unor show-uri precum „Te uiți și câștigi” i-au garantat succesul.
Text de Nicoleta Nicolae & Gianina Corondan
Fotografii Gianina, Dana & Mihai: Marius Tudose / Alt Nivel Studio.
Foto: arhiva personală, arhiva ProTV.
În 1995, am făcut cunoștință pentru prima dată cu Andreea Esca, Neti Sandu, Gianina Corondan, Mihai Dedu, Dana Rogoz, Mihai Călin și mulți alții. Astăzi, la 30 de ani de la lansare, am provocat-o pe Gianina Corondan să refacă, împreună cu Mihai Călin și Dana Rogoz, afișul de odinioară „Te uiți și câștigi”. Exact, cel din anul 1995. Și, așa cum era de așteptat, cei trei s-au întins la povești și amintiri… Dar, mai bine, îi dau legătura Gianinei.
Povestea unui afiș (1995 versus 2025) în relatarea Gianinei Corondan
„Ne-am întâlnit zilele trecute să refacem poza-afiș cu care ProTV a intrat în atenția românilor. Că a existat și o fotografie cu acest trio, nu doar sloganul «Te uiți și câștigi», afișat peste tot”, spune Geanina Corondan. Ce-a ieșit? Citiți mai departe!
„Mi-aduc aminte că mi-au pus desene animate la ședința foto cu afișul. Și mi-am dat seama că își doresc de la mine să râd. Partea mai proastă era că nu mi se părea nimic amuzant. Ce să vezi, eram un copil pretențios. Dar m-am prins foarte repede că vor ca eu să râd, am înțeles care sunt așteptările, așa că am jucat veselia. Apoi a urmat și filmarea spotului, în care am reținut un cuvânt nou care i s-a spus lui Mihai Călin, «racord», ceea ce însemna că era necesar să fim îmbrăcați și aranjați cum fusesem inițial la poze. Dar așa mică cum eram, am simțit că iau parte la ceva… măreț, ceva ce urma să îmi schimbe viața. Și chiar așa a fost, căci la scurt timp după această filmare a urmat castingul pentru Abramburica”, mărturisește Dana Rogoz.
Mihai Călin își amintește că era cam nebărbierit. „Mi-au zis: trebuie să te bărbierești neapărat. Mi-au dat o lamă, m-am dus într-o încăpere obscură, deloc luminoasă, unde nu prea era apă caldă, era apă rece, dar m-am bărbierit. Că trebuia să fie «racord». Totul se făcea rapid, spontan. Și rezultatele se vedeau imediat.“
„Pe atunci se făceau așa multe încercări de a stabili echipe, componențe ale unor emisiuni, promo-uri, încât nu am dat importanță acestei ședințe foto. Nici nu ni se spusese pentru ce o făceam. Cert e că am venit, ca de obicei la treabă, fără vreo îmbrăcăminte specială, aveam cămașa mea cu pătrățele bleu, părul care tocmai creștea după perioada de tunsoare zero, eram un personaj straniu. Mi s-a zis: «mergi la Media Vision» să faci niște poze. M-am gândit că pot fi pentru legitimație. Indicația regizorală a fost: «Vezi, acolo e o luminiță! Te uiți spre ea și tresari, bucuroasă: A venit!». Actoria rapidă de TV nu-ți mai dă timp să întrebi ce să-ți închipui că vezi. Prin urmare, eu, care eram la Canal 31, mă uitam spre o cameră video, dar cheia era că de fapt românul se uita spre noul ProTV și zâmbea. Nu am dat importanță, nici nu m-a anunțat nimeni ce s-a ales. Am rămas blocată când m-am văzut la metrou într-un poster de dimensiuni uriașe. Aoleu, ce-am făcut? Pe unde scot cămașa? Apropo, am și acum cămașa aceea, noroc că-s adepta slow-fashion“, își amintește Geanina Corondan.
Dana, Mișu și Geanina, despre începuturile în televiziune
Dana Rogoz: „Aveam opt ani când am început primele discuții, primele probe. Dar eu eram la etapa: ascult, mă joc un pic și revin. Tocmai încheiasem perioada cu Minisong-ul, corul de copii condus de Ioan Luchian Mihalea, și jucam în “Dibuk”, un spectacol regizat de Cătălina Buzoianu. Așa că, prin 1994, m-am întâlnit cu Cristi Rotaru, cu Mona Segall și am avut primele discuții despre ce urmează să fie. Îmi spuneau tot felul de lucruri curioase, că «tu o să fii vedetă» și nu știam dacă era de bine sau de rău. Mi-aduc aminte o atmosferă foarte veselă, prietenoasă, și energia aia bună, entuziasmul, avântul, obligatorii unui nou început. Și niște așteptări aproape fanteziste de la ce urma. Am fost copilul PRO-ului, am crescut pe platourile de filmare, mi-am trăit copilăria, adolescența și maturizarea alături de oameni excepționali, care mi-au devenit familie.“
„Țin minte și prima întâlnire cu domnul Sârbu. De fapt, nu-l prea țin minte pe dânsul, dar țin minte emoția celorlalți din jur. Cum că ar trebui să te placă. Toți așteptau reacția lui dânsului, căci pe ProTV, nu intra om care să nu fie validat de dânsul, nici măcar într-un rol secundar într-un serial. Dar avea clar o viziune, avea flerul ăsta.”
Mihai Călin: „În perioada 1993-1994, proaspăt absolvent de actorie, realizam mici emisiuni și reportaje despre tineri actori sau studenți la actorie pentru Canal 31, la sugestia realizatorului TV Remus Andrei Ion. Momentul crucial a fost în vara anului 1994, când am fost invitat la Festivalul Film du Monde de la Montreal cu filmul Pepe și Fifi, regizat de Dan Pița însă nu aveam bani pentru călătorie. Am reușit să obțin o viză de Canada destul de simplu datorită invitației oficiale de la festival, un văr mi-a împrumutat bani pentru biletul de avion București-Paris. Pe ceilalți nu-i aveam. Mai erau câteva săptămâni până la festival și treceau zilele. Mă sună Dan Pița cu vreo săptămână înainte de plecare.
«Ce faci, măi, făcuși rost de bani?» I-am spus că nu, că merg până la Paris. «Păi și după aia?», a zis el. Nu știu. Nici nu cred că mai pot să dau biletul înapoi, nu mă pricep. Așa că mi-am luat viza, dar nu știu. «Bine, stai un pic. Revin», mi-a zis Dan. M-a sunat după cinci minute, mi-a dat o adresă și mi-a spus să merg acolo a doua zi dimineața, era o agenție de publicitate, Young & Rubicam. «O să-ți dea banii de bilet, te duci și vorbești cu Adrian Sârbu», mi-a mai zis.
Și Sârbu îmi zice: «Da. Am văzut filmul. Mi-a plăcut ce ai făcut acolo. Câți bani vrei?» Aici m-am blocat. Nu știam ce să răspund la o astfel de întrebare. Nimeni nu mă întrebase vreodată asta. Bine, eu știam că el știe la ce îmi trebuie banii, dar pe mine nu mă întrebase niciodată nimeni câți bani vreau. Chestia asta cu câți bani vrei. Era ceva… Că doar nu ceream un sandwich. A insistat: «Câți bani vrei?» Nu am biletul de la Paris încolo. «Bun, hai că văd că habar nu ai pe ce lume trăiești. Te duci acasă, vii mâine și îmi spui»”.
A doua zi, asistenta lui Sârbu a aranjat cumpărarea biletului Paris-Montreal dus-întors și i-a mai dat în plus 300-400 de dolari pentru cheltuieli. După întoarcerea din Montreal, în septembrie, au început repetițiile pentru un proiect de emisiune de dimineață, numit provizoriu Apartament pe Moșilor, care urma să fie un „incubator” pentru diverse emisiuni pentru lansarea ProTV. Acest concept era inspirat de emisiunea britanică Big Breakfast. Își amintește amuzat cum toți, inclusiv personalul administrativ, erau puși să treacă prin fața camerei, o practică specifică lui Sârbu, care voia să vadă cine „e iubit de cameră”. Putea fi oricine. Aceasta era o abordare specific americană, în care nu era neapărat nevoie să fii actor pentru a apărea la cameră. Românii nu se confruntaseră cu astfel de formule de afirmare, le văzuseră cel mult în filme.
Mihai Călin: „Ei încercau pentru lansarea ProTV-ului să facă un incubator așa de diverse emisiuni. Pentru tineri, pentru copii. Noi am încercat, inspirându-ne de la Channel 4, de la englezi, Big Breakfast. Era o emisiune de dimineață care se desfășura într-o vilă. Cu multă lume, cu tot felul de chestii. O echipă de zeci de oameni, înțelegi? În curte se întâmplau chestii. Venea unul, cânta, altul trecea cu vaca. Ieșea unul la balcon. Nici azi nu s-a făcut așa ceva la noi. E mult prea costisitor.”
Gianina Corondan: „În 1995 eram în Teatrul Studențesc Podul, tocmai terminasem facultatea cu profil economic, dar eram atașată mult de actorie, lucrasem cu Andrei Șerban, revenit în România la Opera Națională pentru Oedip-ul virulent pe care l-a creat la vremea aceea. Întâmplarea a făcut să mă întâlnesc cu asistenta de scenograf cu care lucram la Operă, Georgia Cristea, la un moment dat, în oraș. Ea aduna materiale pentru un matinal care se repeta la un canal mic TV, Canal 31. Și era ceva care provizoriu se numea Apartament pe Moșilor, se dorea a fi o emisiune foarte dinamică și creativă. Părea ceva desenat pentru mine, așa că i-am cerut date, iar a doua zi am venit să dau și eu probă pentru matinalul acesta plin de neastâmpăr. Toată lumea trecea prin fața camerelor. Noi, cei care dădeam probe, intram într-un studio plin de camere care ne filmau, ne dădea indicații regizorul de teatru Gavril Pinte, țin minte că făceam jocuri diverse de actorie, spuneam bancuri, ne jucam mult, erau invitați toți cei din proximitate să își încerce talentele. Atunci m-am cunoscut cu George Vintilă, Ovidiu Cuncea, Viorel Gaiță, Delia Nartea, a venit și fata care făcea munca de secretariat și contabila, toată lumea prezentă se dădea în acest carusel incitant-amuzant. Au urmat zilele în care dădeam probe pentru acel matinal jucăuș, au fost variante felurite, m-am împrietenit atunci cu mulți actori sau oameni cu diverse alte talente. Și toți vorbeau cu maxim respect de Adrian Sârbu, acest director tranșant, care trebuie să valideze probele. Era un personaj misterios, pe care nu l-am întâlnit decât după vreo două săptămâni de probe, când mi s-a oferit contractul de muncă la acest ambițios mic canal TV.”
Ce părere au Gianina, Mișu și Dana despre televiziune, azi?
Gianina: „Întrebarea mea a stârnit emoții. A fost o discuție foarte însuflețită a unor oameni care iubesc televiziunea și pun mult patos în referirile la ea. Noroc că eram fiecare cu treabă, altfel ar fi devenit un talk-show consistent, de cel puțin cinci ore. Ca să încep eu, aș zice că nici măcar la fel n-a rămas. Pentru că, de exemplu, emisiuni de copii nu se mai fac. Unde e Abramburica actuală, eroina copiilor, vorbitoare de română, cu aventuri specifice, cu accent pe jocurile noastre, pe cultura neaoșă, astăzi? Una emblematică, dedicată generației alpha, gamma, ce e acum la rând. Nici emisiunea meteo nu mai încearcă variante creative, cu excepția lui Busu. Există o inerție a colosului numit televiziune, e greu să țină pasul cu vioiciunea internetului. Așa că se merge pe formule safe, care nu ridică sprâncene. Să ne aliniem, să nu obosim publicul, să nu ieșim din cutie. Dar tocmai asta cred eu că obosește. Monotonia. Nu mai există nici un efort de creație. Iar publicul alege ce e vioi, dinamic, la zi, adică social media. Publicul, ca și atunci, e viu.”
Dana: „În acești 30 de ani s-a modificat substanțial orice domeniu. Televiziunea însă, nu prea, deschizi și vezi aceleași emisiuni, exact ca acum 30 de ani. Deci, cum „Roata norocului” poate să funcționeze din nou? Cum de a rămas la fel? Cred că de fapt televiziunea și-a pierdut destul de mult din publicul tânăr și cred că au rămas mulți dintre spectatorii care erau prezenți în fața televizorului, la început. Sau poate se întorc unii acum, dintr-un soi de nostalgie.”
Mișu: „Noi am prins momentele creării unui fenomen. Era epoca de după mineriade. România stagna. Televiziunile erau prăfuite. Păi când a apărut Esca, cu stilul ei direct și cu prezența ei… «Bună seara România. Bună seara București», pe 1 decembrie 1995 și totul era nou, dinamic, cu un suflu energic al tinereții, și Sârbu era tânăr. A fost o revelație. După aia toată lumea a urmat modelul ProTV.
Astăzi nu prea mă uit la televizor. Nivelul de educație a scăzut. Mulți dintre producătorii de televiziune zic: noi trebuie să dăm oamenilor ce vor. Mai țineți minte că erau și emisiuni care din start nu își propuneau să aibă un rating? Sârbu risca chestia asta. La început așa a fost. Nici nu conta dacă aveau rating sau nu. De exemplu, «Doar o vorbă să-ți mai spun», emisiunea de literatură al lui Manolescu, «Omul și cartea» cu Dan C. Mihăilescu. Ăsta era un fel de bouillon de critique după modelul francez. Erau multe formate care nu aveau ca miză asta. Creau ceva chiar și pentru o nișă de public.”
Dana: „Nu știu cât s-a schimbat televiziunea sau cât s-a schimbat lumea în momentul în care internetul a devenit atât de puternic și atât de rapid. Și au apărut toate aceste platforme diverse, Netflix și celelalte.
În plus, noi eram aleși după niște standarde clare, după multe probe, pe criterii de sclipire, de spontaneitate, de carismă. Apoi, peste ani, am intrat cu toții în epoca reality show-urilor și oricine putea deveni vedetă peste noapte, fără mare efort. Vulgaritatea s-a ridicat la rang mare. Drept urmare s-a rupt și respectul față de omul care apare pe TV. Iar fenomenul a fost acutizat de explozia social media. Multe au evoluat în jurul nostru fără o fundație clară, fără consistență.”
Gianina: „Gândiți-vă că era o televiziune, hai două, trei, care puteau să selecteze, aveau un bazin uriaș de ales oameni talentați. Era concurență mare. Acum, s-a democratizat procesul dacă toată lumea are câte o televiziune în buzunar și poate să se ofere publicului, tentația te împinge să crezi că poți face totul. Ne-am întors prin deconstrucție la pipăitul televiziunii, asta e teoria mea: că omul încearcă acum cu ajutorul tehnologiei la îndemână să facă singur totul, de multe ori chiar are rezultate încurajatoare, dar observă că, dacă deleagă, dacă adaugă profesioniști care să-i acopere cu măiestrie cerințele de creație, redactare, sunet, lumină, editare, totul iese infinit mai bine. Costă, dar merită.
Deci suntem în stadiul în care omul, așa cum un copil cu jucăriile mimează viața, omul mimează televiziunea, redescoperă acum totul pe cont propriu. Să se bizuie pe alții e ideal, are rezultatele cele mai bune. Și inevitabil se va ajunge la ceea ce noi am experimentat cu ProTV-ul, care, prin infuzia de know-how american, sărise aceste etape. Pe de altă parte, s-a schimbat și telespectatorul, aici e miza mare, nu mai are așa multă atenție de oferit și va deveni foarte selectiv. În strictă legătură cu educația din școală. Dar asta e altă poveste…”
Andreea, Mihai, Neti: sunt încă la televizor, făcând ceea ce le place
Și iată cum, după 30 de ani, într-o lume în continuă mișcare, eu, Nicoleta, tot cu ProTV îmi încep diminețile și tot pe ProTV, mă găsești și serile. Tot cu Mihai Dedu, Neti Sandu și Andreea Esca (cu care și lucrez aici, la A List Magazine), chiar dacă în ultima vreme ne-au acaparat pe toți rețelele sociale și AI-ul. Ce spun ei despre cum a fost la prima emisie și cum văd televiziunea acum, după 30 de ani?
Andreea Esca: „Știrile ProTV au fost singurul program cu care s-a lansat ProTV până pe 4 decembrie 1995. Era o presiune enormă, dar și o așteptare care lua sfârșit. Când am auzit numărătoarea inversă în cască, am simțit greutatea lumii în spate (zâmbește) și o mare responsabilitate față de telespectatori, dar și față de colegii mei care pregătiseră jurnalul acesta în luni de zile… Iar în noaptea de dinainte, am avut o ședință în care s-a decis să mai facem niște schimbări. Producătorii au stat până dimineața. Pe mine m-au trimis acasă să dorm, ca să fiu bine odihnită. La ora 19:30, că așa era atunci ora emisiei, am simțit că începe o nouă eră în televiziunea românească. Și așa a fost. Până prin martie 1996 am prezentat doar eu jurnalul, zilnic, cu tot cu weekend. Nu era ușor, dar era superb!
Acum? Este mult mai simplu, chiar dacă au apărut în acești 30 de ani zeci de posturi de TV. Echipa Știrilor ProTV are atât de multă experiență, încât nu ne mai poate surprinde nimic. Ce nu e simplu este să realizezi că ești lider de piață de 30 de ani și nu știi cum e să fii pe locul 2. Așa că presiunea leadershipului e chiar mai mare decât în 1 decembrie 1995. Dar nucleul și conducerea redacției de știri au rămas neschimbate, ceea ce aduce stabilitate, o comunicare ușoară între colegi și o garanție a performanței jurnalistice.”
Neti Sandu: „În prima intrare pe post, eram anesteziată, pur și simplu. Am spus, de fiecare dată, că asta e tot ce-mi amintesc și că eram dilatată de emoții și de panică, de neașteptatul ăsta în care intrasem și nu știam ce o să fie după. Trăiam momentul acela, dar nu puteam să-l trăiesc ca lumea, pentru că eram sub anestezie generală.
Mi se pare incredibil că au încăput 30 de ani în mine și că au trecut ca într-o clipă. Au fost mai multe etape și de aia mi se pare că n-am făcut unul și același lucru – asta e culmea. Este adevărat că am mai făcut emisiuni pe site sau la Acasă, la ProTV Internațional, dar cu toate că am fost titular doar a unei rubrici, să zicem, nu simt că am făcut un singur lucru, asta e nemaipomenit. Am întâlnit foarte mulți oameni, echipa asta, practic, mie mi-a ținut loc de familie – a fost o concluzie pe care am tras-o. Nu s-a gândit nimeni că o să arate așa, ci pur și simplu traiul acesta zilnic și faptul că tragem la aceeași căruță, ne pasă dacă este bine sau nu, s-a transformat într-o muncă de echipă și într-o familie.”
Mihai Dedu: „Parcă s-a întâmplat ieri. N-am să uit niciodată. Era 4 decembrie, la ora 07.00, emisiunea Bună dimineața, cu Florin Călinescu. Eram la sport, la vremea aceea. Emisia se făcea într-o cămăruță, undeva la etajul 10, la o masă, cu o cameră în fața mea. Îmi dădeam singur drumul la prompter și mă gândeam oare câți oameni se uită acum la mine? Îmi tremurau toate balamalele. Țin minte că îmi doream să stau cât mai mult în fața camerei, dar în același timp voiam să se termine, pentru că nu mai aveam suflet. Eram copleșit de emoții. Asta a fost prima intrare și prima ieșire în eter, ca să zic așa. Atunci, începeam la ora 7.00, dar veneam la PRO de la 04.00. Citeam de un milion de ori toate știrile și tot mi se părea că le uit. Și atunci încercam să le învăț și pe de rost. Acum, oamenii știu că prompterul e un ecran pe care rulează textul, însă atunci îți dădeai singur textul, pentru că nu avea cine. Adică tu aveai o rotiță care plimba știrea în fața camerei. Era rudimentar totul.
Noi am adus multe informații în viața cetățeanului, în viața telespectatorului român. Am adus extrem de multe lucruri benefice. E adevărat, nu toți sunt de acord, mai ales când adevărul supără. Și lucrurile astea, care s-au întâmplat de-a lungul celor 30 de ani arată, de fapt, ceea ce este în România. Iar noi nu facem altceva decât să fim formatori de opinie și să informăm oamenii să aibă acces la informație și să aibă cunoștință despre ceea ce urmează să se întâmple sau ceea ce s-a întâmplat și să nu se mai întâmple. Tocmai de aceea, eu consider că ProTV a fost o televiziune completă. Și este. Adică puteai să îți alegi oricând ce program dorești, dintr-un segment la ora 0.00, la ora 24.00.
Acum? Să nu uităm nici faptul că, în ultimii ani, online-ul a început să-și facă simțită prezența din ce în ce mai mult. Nu aș putea să cuantific în cât timp TV-ul nu va mai fi urmărit. Eu, personal, nu cred că se va întâmpla în România așa ceva, nu prea curând, niciodată.”
Aveam doar 16 ani când ProTV intra în viața mea și-n viețile noastre monotone, schimbându-ne modul de a fi, de a ne informa, de a ne distra. Modelul occidental, necunoscut nouă până atunci, promovarea vedetelor și lansarea unor show-uri precum „Te uiți și câștigi” i-au garantat succesul.
Text de Nicoleta Nicolae & Gianina Corondan
Fotografii Gianina, Dana & Mihai: Marius Tudose / Alt Nivel Studio.
Foto: arhiva personală, arhiva ProTV.
În 1995, am făcut cunoștință pentru prima dată cu Andreea Esca, Neti Sandu, Gianina Corondan, Mihai Dedu, Dana Rogoz, Mihai Călin și mulți alții. Astăzi, la 30 de ani de la lansare, am provocat-o pe Gianina Corondan să refacă, împreună cu Mihai Călin și Dana Rogoz, afișul de odinioară „Te uiți și câștigi”. Exact, cel din anul 1995. Și, așa cum era de așteptat, cei trei s-au întins la povești și amintiri… Dar, mai bine, îi dau legătura Gianinei.
Povestea unui afiș (1995 versus 2025) în relatarea Gianinei Corondan
„Ne-am întâlnit zilele trecute să refacem poza-afiș cu care ProTV a intrat în atenția românilor. Că a existat și o fotografie cu acest trio, nu doar sloganul «Te uiți și câștigi», afișat peste tot”, spune Geanina Corondan. Ce-a ieșit? Citiți mai departe!
„Mi-aduc aminte că mi-au pus desene animate la ședința foto cu afișul. Și mi-am dat seama că își doresc de la mine să râd. Partea mai proastă era că nu mi se părea nimic amuzant. Ce să vezi, eram un copil pretențios. Dar m-am prins foarte repede că vor ca eu să râd, am înțeles care sunt așteptările, așa că am jucat veselia. Apoi a urmat și filmarea spotului, în care am reținut un cuvânt nou care i s-a spus lui Mihai Călin, «racord», ceea ce însemna că era necesar să fim îmbrăcați și aranjați cum fusesem inițial la poze. Dar așa mică cum eram, am simțit că iau parte la ceva… măreț, ceva ce urma să îmi schimbe viața. Și chiar așa a fost, căci la scurt timp după această filmare a urmat castingul pentru Abramburica”, mărturisește Dana Rogoz.
Mihai Călin își amintește că era cam nebărbierit. „Mi-au zis: trebuie să te bărbierești neapărat. Mi-au dat o lamă, m-am dus într-o încăpere obscură, deloc luminoasă, unde nu prea era apă caldă, era apă rece, dar m-am bărbierit. Că trebuia să fie «racord». Totul se făcea rapid, spontan. Și rezultatele se vedeau imediat.“
„Pe atunci se făceau așa multe încercări de a stabili echipe, componențe ale unor emisiuni, promo-uri, încât nu am dat importanță acestei ședințe foto. Nici nu ni se spusese pentru ce o făceam. Cert e că am venit, ca de obicei la treabă, fără vreo îmbrăcăminte specială, aveam cămașa mea cu pătrățele bleu, părul care tocmai creștea după perioada de tunsoare zero, eram un personaj straniu. Mi s-a zis: «mergi la Media Vision» să faci niște poze. M-am gândit că pot fi pentru legitimație. Indicația regizorală a fost: «Vezi, acolo e o luminiță! Te uiți spre ea și tresari, bucuroasă: A venit!». Actoria rapidă de TV nu-ți mai dă timp să întrebi ce să-ți închipui că vezi. Prin urmare, eu, care eram la Canal 31, mă uitam spre o cameră video, dar cheia era că de fapt românul se uita spre noul ProTV și zâmbea. Nu am dat importanță, nici nu m-a anunțat nimeni ce s-a ales. Am rămas blocată când m-am văzut la metrou într-un poster de dimensiuni uriașe. Aoleu, ce-am făcut? Pe unde scot cămașa? Apropo, am și acum cămașa aceea, noroc că-s adepta slow-fashion“, își amintește Geanina Corondan.
Dana, Mișu și Geanina, despre începuturile în televiziune
Dana Rogoz: „Aveam opt ani când am început primele discuții, primele probe. Dar eu eram la etapa: ascult, mă joc un pic și revin. Tocmai încheiasem perioada cu Minisong-ul, corul de copii condus de Ioan Luchian Mihalea, și jucam în “Dibuk”, un spectacol regizat de Cătălina Buzoianu. Așa că, prin 1994, m-am întâlnit cu Cristi Rotaru, cu Mona Segall și am avut primele discuții despre ce urmează să fie. Îmi spuneau tot felul de lucruri curioase, că «tu o să fii vedetă» și nu știam dacă era de bine sau de rău. Mi-aduc aminte o atmosferă foarte veselă, prietenoasă, și energia aia bună, entuziasmul, avântul, obligatorii unui nou început. Și niște așteptări aproape fanteziste de la ce urma. Am fost copilul PRO-ului, am crescut pe platourile de filmare, mi-am trăit copilăria, adolescența și maturizarea alături de oameni excepționali, care mi-au devenit familie.“
„Țin minte și prima întâlnire cu domnul Sârbu. De fapt, nu-l prea țin minte pe dânsul, dar țin minte emoția celorlalți din jur. Cum că ar trebui să te placă. Toți așteptau reacția lui dânsului, căci pe ProTV, nu intra om care să nu fie validat de dânsul, nici măcar într-un rol secundar într-un serial. Dar avea clar o viziune, avea flerul ăsta.”
Mihai Călin: „În perioada 1993-1994, proaspăt absolvent de actorie, realizam mici emisiuni și reportaje despre tineri actori sau studenți la actorie pentru Canal 31, la sugestia realizatorului TV Remus Andrei Ion. Momentul crucial a fost în vara anului 1994, când am fost invitat la Festivalul Film du Monde de la Montreal cu filmul Pepe și Fifi, regizat de Dan Pița însă nu aveam bani pentru călătorie. Am reușit să obțin o viză de Canada destul de simplu datorită invitației oficiale de la festival, un văr mi-a împrumutat bani pentru biletul de avion București-Paris. Pe ceilalți nu-i aveam. Mai erau câteva săptămâni până la festival și treceau zilele. Mă sună Dan Pița cu vreo săptămână înainte de plecare.
«Ce faci, măi, făcuși rost de bani?» I-am spus că nu, că merg până la Paris. «Păi și după aia?», a zis el. Nu știu. Nici nu cred că mai pot să dau biletul înapoi, nu mă pricep. Așa că mi-am luat viza, dar nu știu. «Bine, stai un pic. Revin», mi-a zis Dan. M-a sunat după cinci minute, mi-a dat o adresă și mi-a spus să merg acolo a doua zi dimineața, era o agenție de publicitate, Young & Rubicam. «O să-ți dea banii de bilet, te duci și vorbești cu Adrian Sârbu», mi-a mai zis.
Și Sârbu îmi zice: «Da. Am văzut filmul. Mi-a plăcut ce ai făcut acolo. Câți bani vrei?» Aici m-am blocat. Nu știam ce să răspund la o astfel de întrebare. Nimeni nu mă întrebase vreodată asta. Bine, eu știam că el știe la ce îmi trebuie banii, dar pe mine nu mă întrebase niciodată nimeni câți bani vreau. Chestia asta cu câți bani vrei. Era ceva… Că doar nu ceream un sandwich. A insistat: «Câți bani vrei?» Nu am biletul de la Paris încolo. «Bun, hai că văd că habar nu ai pe ce lume trăiești. Te duci acasă, vii mâine și îmi spui»”.
A doua zi, asistenta lui Sârbu a aranjat cumpărarea biletului Paris-Montreal dus-întors și i-a mai dat în plus 300-400 de dolari pentru cheltuieli. După întoarcerea din Montreal, în septembrie, au început repetițiile pentru un proiect de emisiune de dimineață, numit provizoriu Apartament pe Moșilor, care urma să fie un „incubator” pentru diverse emisiuni pentru lansarea ProTV. Acest concept era inspirat de emisiunea britanică Big Breakfast. Își amintește amuzat cum toți, inclusiv personalul administrativ, erau puși să treacă prin fața camerei, o practică specifică lui Sârbu, care voia să vadă cine „e iubit de cameră”. Putea fi oricine. Aceasta era o abordare specific americană, în care nu era neapărat nevoie să fii actor pentru a apărea la cameră. Românii nu se confruntaseră cu astfel de formule de afirmare, le văzuseră cel mult în filme.
Mihai Călin: „Ei încercau pentru lansarea ProTV-ului să facă un incubator așa de diverse emisiuni. Pentru tineri, pentru copii. Noi am încercat, inspirându-ne de la Channel 4, de la englezi, Big Breakfast. Era o emisiune de dimineață care se desfășura într-o vilă. Cu multă lume, cu tot felul de chestii. O echipă de zeci de oameni, înțelegi? În curte se întâmplau chestii. Venea unul, cânta, altul trecea cu vaca. Ieșea unul la balcon. Nici azi nu s-a făcut așa ceva la noi. E mult prea costisitor.”
Gianina Corondan: „În 1995 eram în Teatrul Studențesc Podul, tocmai terminasem facultatea cu profil economic, dar eram atașată mult de actorie, lucrasem cu Andrei Șerban, revenit în România la Opera Națională pentru Oedip-ul virulent pe care l-a creat la vremea aceea. Întâmplarea a făcut să mă întâlnesc cu asistenta de scenograf cu care lucram la Operă, Georgia Cristea, la un moment dat, în oraș. Ea aduna materiale pentru un matinal care se repeta la un canal mic TV, Canal 31. Și era ceva care provizoriu se numea Apartament pe Moșilor, se dorea a fi o emisiune foarte dinamică și creativă. Părea ceva desenat pentru mine, așa că i-am cerut date, iar a doua zi am venit să dau și eu probă pentru matinalul acesta plin de neastâmpăr. Toată lumea trecea prin fața camerelor. Noi, cei care dădeam probe, intram într-un studio plin de camere care ne filmau, ne dădea indicații regizorul de teatru Gavril Pinte, țin minte că făceam jocuri diverse de actorie, spuneam bancuri, ne jucam mult, erau invitați toți cei din proximitate să își încerce talentele. Atunci m-am cunoscut cu George Vintilă, Ovidiu Cuncea, Viorel Gaiță, Delia Nartea, a venit și fata care făcea munca de secretariat și contabila, toată lumea prezentă se dădea în acest carusel incitant-amuzant. Au urmat zilele în care dădeam probe pentru acel matinal jucăuș, au fost variante felurite, m-am împrietenit atunci cu mulți actori sau oameni cu diverse alte talente. Și toți vorbeau cu maxim respect de Adrian Sârbu, acest director tranșant, care trebuie să valideze probele. Era un personaj misterios, pe care nu l-am întâlnit decât după vreo două săptămâni de probe, când mi s-a oferit contractul de muncă la acest ambițios mic canal TV.”
Ce părere au Gianina, Mișu și Dana despre televiziune, azi?
Gianina: „Întrebarea mea a stârnit emoții. A fost o discuție foarte însuflețită a unor oameni care iubesc televiziunea și pun mult patos în referirile la ea. Noroc că eram fiecare cu treabă, altfel ar fi devenit un talk-show consistent, de cel puțin cinci ore. Ca să încep eu, aș zice că nici măcar la fel n-a rămas. Pentru că, de exemplu, emisiuni de copii nu se mai fac. Unde e Abramburica actuală, eroina copiilor, vorbitoare de română, cu aventuri specifice, cu accent pe jocurile noastre, pe cultura neaoșă, astăzi? Una emblematică, dedicată generației alpha, gamma, ce e acum la rând. Nici emisiunea meteo nu mai încearcă variante creative, cu excepția lui Busu. Există o inerție a colosului numit televiziune, e greu să țină pasul cu vioiciunea internetului. Așa că se merge pe formule safe, care nu ridică sprâncene. Să ne aliniem, să nu obosim publicul, să nu ieșim din cutie. Dar tocmai asta cred eu că obosește. Monotonia. Nu mai există nici un efort de creație. Iar publicul alege ce e vioi, dinamic, la zi, adică social media. Publicul, ca și atunci, e viu.”
Dana: „În acești 30 de ani s-a modificat substanțial orice domeniu. Televiziunea însă, nu prea, deschizi și vezi aceleași emisiuni, exact ca acum 30 de ani. Deci, cum „Roata norocului” poate să funcționeze din nou? Cum de a rămas la fel? Cred că de fapt televiziunea și-a pierdut destul de mult din publicul tânăr și cred că au rămas mulți dintre spectatorii care erau prezenți în fața televizorului, la început. Sau poate se întorc unii acum, dintr-un soi de nostalgie.”
Mișu: „Noi am prins momentele creării unui fenomen. Era epoca de după mineriade. România stagna. Televiziunile erau prăfuite. Păi când a apărut Esca, cu stilul ei direct și cu prezența ei… «Bună seara România. Bună seara București», pe 1 decembrie 1995 și totul era nou, dinamic, cu un suflu energic al tinereții, și Sârbu era tânăr. A fost o revelație. După aia toată lumea a urmat modelul ProTV.
Astăzi nu prea mă uit la televizor. Nivelul de educație a scăzut. Mulți dintre producătorii de televiziune zic: noi trebuie să dăm oamenilor ce vor. Mai țineți minte că erau și emisiuni care din start nu își propuneau să aibă un rating? Sârbu risca chestia asta. La început așa a fost. Nici nu conta dacă aveau rating sau nu. De exemplu, «Doar o vorbă să-ți mai spun», emisiunea de literatură al lui Manolescu, «Omul și cartea» cu Dan C. Mihăilescu. Ăsta era un fel de bouillon de critique după modelul francez. Erau multe formate care nu aveau ca miză asta. Creau ceva chiar și pentru o nișă de public.”
Dana: „Nu știu cât s-a schimbat televiziunea sau cât s-a schimbat lumea în momentul în care internetul a devenit atât de puternic și atât de rapid. Și au apărut toate aceste platforme diverse, Netflix și celelalte.
În plus, noi eram aleși după niște standarde clare, după multe probe, pe criterii de sclipire, de spontaneitate, de carismă. Apoi, peste ani, am intrat cu toții în epoca reality show-urilor și oricine putea deveni vedetă peste noapte, fără mare efort. Vulgaritatea s-a ridicat la rang mare. Drept urmare s-a rupt și respectul față de omul care apare pe TV. Iar fenomenul a fost acutizat de explozia social media. Multe au evoluat în jurul nostru fără o fundație clară, fără consistență.”
Gianina: „Gândiți-vă că era o televiziune, hai două, trei, care puteau să selecteze, aveau un bazin uriaș de ales oameni talentați. Era concurență mare. Acum, s-a democratizat procesul dacă toată lumea are câte o televiziune în buzunar și poate să se ofere publicului, tentația te împinge să crezi că poți face totul. Ne-am întors prin deconstrucție la pipăitul televiziunii, asta e teoria mea: că omul încearcă acum cu ajutorul tehnologiei la îndemână să facă singur totul, de multe ori chiar are rezultate încurajatoare, dar observă că, dacă deleagă, dacă adaugă profesioniști care să-i acopere cu măiestrie cerințele de creație, redactare, sunet, lumină, editare, totul iese infinit mai bine. Costă, dar merită.
Deci suntem în stadiul în care omul, așa cum un copil cu jucăriile mimează viața, omul mimează televiziunea, redescoperă acum totul pe cont propriu. Să se bizuie pe alții e ideal, are rezultatele cele mai bune. Și inevitabil se va ajunge la ceea ce noi am experimentat cu ProTV-ul, care, prin infuzia de know-how american, sărise aceste etape. Pe de altă parte, s-a schimbat și telespectatorul, aici e miza mare, nu mai are așa multă atenție de oferit și va deveni foarte selectiv. În strictă legătură cu educația din școală. Dar asta e altă poveste…”
Andreea, Mihai, Neti: sunt încă la televizor, făcând ceea ce le place
Și iată cum, după 30 de ani, într-o lume în continuă mișcare, eu, Nicoleta, tot cu ProTV îmi încep diminețile și tot pe ProTV, mă găsești și serile. Tot cu Mihai Dedu, Neti Sandu și Andreea Esca (cu care și lucrez aici, la A List Magazine), chiar dacă în ultima vreme ne-au acaparat pe toți rețelele sociale și AI-ul. Ce spun ei despre cum a fost la prima emisie și cum văd televiziunea acum, după 30 de ani?
Andreea Esca: „Știrile ProTV au fost singurul program cu care s-a lansat ProTV până pe 4 decembrie 1995. Era o presiune enormă, dar și o așteptare care lua sfârșit. Când am auzit numărătoarea inversă în cască, am simțit greutatea lumii în spate (zâmbește) și o mare responsabilitate față de telespectatori, dar și față de colegii mei care pregătiseră jurnalul acesta în luni de zile… Iar în noaptea de dinainte, am avut o ședință în care s-a decis să mai facem niște schimbări. Producătorii au stat până dimineața. Pe mine m-au trimis acasă să dorm, ca să fiu bine odihnită. La ora 19:30, că așa era atunci ora emisiei, am simțit că începe o nouă eră în televiziunea românească. Și așa a fost. Până prin martie 1996 am prezentat doar eu jurnalul, zilnic, cu tot cu weekend. Nu era ușor, dar era superb!
Acum? Este mult mai simplu, chiar dacă au apărut în acești 30 de ani zeci de posturi de TV. Echipa Știrilor ProTV are atât de multă experiență, încât nu ne mai poate surprinde nimic. Ce nu e simplu este să realizezi că ești lider de piață de 30 de ani și nu știi cum e să fii pe locul 2. Așa că presiunea leadershipului e chiar mai mare decât în 1 decembrie 1995. Dar nucleul și conducerea redacției de știri au rămas neschimbate, ceea ce aduce stabilitate, o comunicare ușoară între colegi și o garanție a performanței jurnalistice.”
Neti Sandu: „În prima intrare pe post, eram anesteziată, pur și simplu. Am spus, de fiecare dată, că asta e tot ce-mi amintesc și că eram dilatată de emoții și de panică, de neașteptatul ăsta în care intrasem și nu știam ce o să fie după. Trăiam momentul acela, dar nu puteam să-l trăiesc ca lumea, pentru că eram sub anestezie generală.
Mi se pare incredibil că au încăput 30 de ani în mine și că au trecut ca într-o clipă. Au fost mai multe etape și de aia mi se pare că n-am făcut unul și același lucru – asta e culmea. Este adevărat că am mai făcut emisiuni pe site sau la Acasă, la ProTV Internațional, dar cu toate că am fost titular doar a unei rubrici, să zicem, nu simt că am făcut un singur lucru, asta e nemaipomenit. Am întâlnit foarte mulți oameni, echipa asta, practic, mie mi-a ținut loc de familie – a fost o concluzie pe care am tras-o. Nu s-a gândit nimeni că o să arate așa, ci pur și simplu traiul acesta zilnic și faptul că tragem la aceeași căruță, ne pasă dacă este bine sau nu, s-a transformat într-o muncă de echipă și într-o familie.”
Mihai Dedu: „Parcă s-a întâmplat ieri. N-am să uit niciodată. Era 4 decembrie, la ora 07.00, emisiunea Bună dimineața, cu Florin Călinescu. Eram la sport, la vremea aceea. Emisia se făcea într-o cămăruță, undeva la etajul 10, la o masă, cu o cameră în fața mea. Îmi dădeam singur drumul la prompter și mă gândeam oare câți oameni se uită acum la mine? Îmi tremurau toate balamalele. Țin minte că îmi doream să stau cât mai mult în fața camerei, dar în același timp voiam să se termine, pentru că nu mai aveam suflet. Eram copleșit de emoții. Asta a fost prima intrare și prima ieșire în eter, ca să zic așa. Atunci, începeam la ora 7.00, dar veneam la PRO de la 04.00. Citeam de un milion de ori toate știrile și tot mi se părea că le uit. Și atunci încercam să le învăț și pe de rost. Acum, oamenii știu că prompterul e un ecran pe care rulează textul, însă atunci îți dădeai singur textul, pentru că nu avea cine. Adică tu aveai o rotiță care plimba știrea în fața camerei. Era rudimentar totul.
Noi am adus multe informații în viața cetățeanului, în viața telespectatorului român. Am adus extrem de multe lucruri benefice. E adevărat, nu toți sunt de acord, mai ales când adevărul supără. Și lucrurile astea, care s-au întâmplat de-a lungul celor 30 de ani arată, de fapt, ceea ce este în România. Iar noi nu facem altceva decât să fim formatori de opinie și să informăm oamenii să aibă acces la informație și să aibă cunoștință despre ceea ce urmează să se întâmple sau ceea ce s-a întâmplat și să nu se mai întâmple. Tocmai de aceea, eu consider că ProTV a fost o televiziune completă. Și este. Adică puteai să îți alegi oricând ce program dorești, dintr-un segment la ora 0.00, la ora 24.00.
Acum? Să nu uităm nici faptul că, în ultimii ani, online-ul a început să-și facă simțită prezența din ce în ce mai mult. Nu aș putea să cuantific în cât timp TV-ul nu va mai fi urmărit. Eu, personal, nu cred că se va întâmpla în România așa ceva, nu prea curând, niciodată.”
