”3 zile în septembrie”- Regizorul Tudor Giurgiu și actrița Andreea Vasile, despre unul dintre cele mai așteptate filme românești
Tudor Giurgiu și Andreea Vasile sunt regizorul și actrița din rolul principal ale unuia dintre cele mai noi și așteptate filme românești, „3 zile în septembrie”. Cei doi artiști disecă modul în care au compus comedia neagră despre goana spre eliberare a unei femei care își vede nunta năruită de apariția amantei însărcinate a logodnicului ei. Filmul intră în cinematografe în data de 18 septembrie.
Tudor Giurgiu și Andreea Vasile povestesc despre felul încare producția s-a scris și s-a filmat în timp record, despre provocarea turnării unui cadru lung de mai mult de o oră și despre cum atmosfera de pe litoralul românesc rămâne un izvor nesecat de inspirație.
ANDREEA CĂTRE TUDOR
Andreea Vasile: Filmele tale sunt foarte diferite. Cum îți alegi subiectele? Și de unde știi ca o poveste poate deveni un film?
Tudor Giurgiu: Sunt diferite pentru că îmi place să încerc formule și genuri diferite de cinema. Nu aș putea face la nesfârșit același tip de film. Îmi place să mă reinventez, să lucrez cu oameni noi, să mă auto-provoc. Subiectele vin câteodată ele la mine – din presă, din social media, cărți sau cotidianul în care mă învârt. Câteodată fac research pe anumite subiecte care mi se par cu potențial și ajung să fiu absorbit de o poveste sau alta. Așa ajung să strâng nenumărate idei de film care rămân cu mine ani de zile. Nu pot să fiu 100% sigur că un anume subiect se va transforma sigur în film, dar cred că am un fler bun în ce privește alegerea lor. Cred că storytellingul e cel mai important – în film sau în journalism, mai ales. Fără o idee sau poveste bună și surprinzătoare, e greu să te impui într-un peisaj unde cantitatea de conținut e oricum foarte mare.
Andreea Vasile: Cum ai ajuns la ”3 zile în septembrie”? Când ai știut că scenariul poate deveni o poveste?
A fost cea mai neașteptată propunere de a face un lungmetraj – totul a pornit de la un week-end petrecut la hotelul Arome22, din Eforie Sud (un loc superb), de la discuțiile cu Mirel (proprietarul de la Arome) și Anca Ghiorghiu, unii din cei mai entuziaști oameni pe care îi cunosc. Ei au venit cu propunerea de a face un Creative Camp la Eforie, care să vină și cu provocarea de a face un film în șapte zile. Așa a pornit totul, scenariul s-a scris în timpul verii, inspirându-ne din ce am văzut prin Eforie și încercând să captăm spiritul și energia locului, iar la final de septembrie am filmat.
Andreea Vasile: ”3 zile în septembrie” are un cadru lung de 65 minute – nu e genul de film pe care poți să-l faci la masa de montaj. Nu ți-a fost frică că nu vei avea timpul necesar să-ți iasă o dublă bună?
Nu. Pornesc tot timpul cu convingerea că o să ne iasă, că e imposibil să dăm greș. Dar cel mai frică mi-a fost legat de calitatea respectivei duble. Adică nu era suficient să fie bună și atât. Timp de 65 de minute, trebuia să ne iasă ceva convingător, emoționant, care să țină spectatorul aproape de poveste și asta fără tăieturi, fără efectele pe care le presupune montajul, unde îl poți manipula subtil și eficient pe spectator.
Andreea Vasile: Cum era Tudor Giurgiu acum 20 de ani? Cât din ce ești acum s-a modificat pe parcurs?
Eram mult mai neștiutor, mai crud, dar la fel de curios și de idealist. Nu m-am schimbat în mod radical, dar, evident, se schimbă felul în care alții se raportează la tine. În ultimii ani am auzit și apelativul ”Maestre” (așa consideră unii că e bine să mă abordeze), lucru care mă amuză teribil. Dar mă și sperie. Când sunt alături de cei apropiați sau când sunt la filmare, nu cred că Tudor cel de azi e cu mult diferit de cel de acum 20 de ani.
Andreea Vasile: Care e cea mai mare frică de-ale tale?
Să nu apuc să fac toate filmele pe care visez că le voi face.
Andreea Vasile: De ce ar trebui ca oamenii să vină să vadă ”3 zile în septembrie” la cinema?
Pentru că e o comedie neagră, cu tâlc, cu sens, cu miez. E despre viața însăși. Fără farduri sau machiaj greu. Despre noi toți și micile noastre slăbiciuni, defecte, mici sau mari compromisuri. E un film scurt dar care vă va purta prin stări diferite, e un rollercoaster emoțional, cum l-am mai descris. Și e o ocazie excelentă de a vedea un ansamblu actoricesc extraordinar. Sunt atât de buni încât merită toate aplauzele.
Andreea Vasile: Ești regizor, producător, organizator al celui mai mare festival de film din România, TIFF . Ce te-a mânat în luptă până acum? Frica sau încrederea?
Curiozitatea. Dorința de a arăta că se poate, în pofida obstacolelor și neîncrederii generale. Frică nu mi-a fost niciodată. M-am mobilizat totdeauna și inerentele eșecuri sau neîmpliniri de pe drum m-au motivat și mai tare pentru a merge mai departe.
TUDOR CĂTRE ANDREEA
Tudor Giurgiu: Cum ai putut să rămâi atentă și “în personaj” timp de 65 de minute, fără întrerupere, având în față o echipă în perpetuă mișcare?
Parte din meserie (râde). Eu cred că frica e un foarte bun catalizator. Cadrul ăsta de 65 minute a fost intimidant de la bun început, nu îți permiți nicio clipă să greșești, nu ai cum să te întorci de unde ai pornit, așa că pornești cu un alt tip de set-up mental.
Aveam mare încredere în echipă, știam foarte bine că am lângă mine niște oameni care știu exact ce au de făcut, mintea și corpul meu aveau un traseu precis datorită repetițiilor, așa că singurul meu scop era să-i dau voie Biancăi să existe. Sa i se întâmple toate. Să treacă prin tot amalagamul ăla de sentimente. Și mai aveam ceva, un regizor care ne dădea încredere la fiecare pas, care știa cu mare precizie ce voia, care conducea cu mână de fier și voce blândă, care era acolo nu să demonstreze ceva, ci doar să spună o poveste în care credea.
Tudor Giurgiu: A fost vreun moment când ai simțit cǎ nu mai poți sau cǎ îți vine sǎ te sui pe pereți?
Momentul meu de suit pe pereți a fost în vinerea în care ați luat decizia ca, din cauza furtunii, să nu mai filmăm. Nu cred că există ceva mai frustrant decât momentul ăla când ești îmbrăcat în costum, pregătit să începi, cu toată energia și cu toate gândurile și cineva îți spune că nu se poate filma din cauza condițiilor meteo care, desigur, ne-ar fi pus pe toți în pericol. Și, deși înțelegi, tot e frustrant. Și acum când îmi amintesc, pare că retrăiesc frustrarea, neputința că cineva ți-a luat o dublă. Că poate ar fi fost dubla câștigătoare. Oricum, era prezent sentimentul că cineva te-a privat de o șansa în plus. Mi s-a părut similar cu orice sportiv care e pregătit, încălzit, pe marginea terenului, așteptând să intre și cineva îi spune: ”Se suspendă”.
Tudor Giurgiu: De ce ai crezut că nu poți face rolul cu o searǎ înainte de filmare? Îmi spuneai “N-o sǎ pot!”
Pentru că am simțit presiune ca nicicând. Presiune dată de timpul puțin pe care l-aveam la dispoziție. Pentru că ne-ai și mi-ai dat atâta încredere, pentru că erai atât de calm și de stăpân pe situație, atât de încrezător că ne va ieși din prima dublă (așa cum ai și zis) încât am început să mă îndoiesc de ce pot eu să fac. Și, evident, când așteptările sunt atât de mari, cred că e inevitabil să nu se instaleze frica că vei dezamăgi.
Dar cred că noi, oamenii, cu mintea noastră, complicăm al naibii de tare lucrurile când le anticipăm. Și așa ele devin înspăimântătoare. Și ni se face frică de ce o să fie. În momentul în care începem să acționăm, toate fricile noastre- e drept că nu vor dispărea complet, dar trec în plan secund.
Tudor Giurgiu: Ai întâlnit vreun personaj din viața realǎ care sǎ semene cu Bianca? Dar cu mama ei?
Am întâlnit și-și. Așa cum am întâlnit foarte des acest tip de relație toal disfuncțională. Cu o mamă care știe ea mai bine, pentru care validarea socială e mai presus decât orice formă de autenticitate și pentru care o nuntă eșuată și, în plus, eșuată și cu martori, e o catastrofă peste care nu se poate trece. Sentimentele fiicei sunt aproape inexistente, realitatea mamei e dictată doar de ce cred ceilalți. Mama din film (jucată de Emilia Popescu) are niște replici pe cât de memorabile pe atât de des întâlnite în viața de zi cu zi : ”Măi, mamă, au venit oamenii ăștia până aici, cum să anulăm nunta ”…
Iar, pe de altă parte, e fata care are are nevoie să-și definească identitatea și alegerile și pare constant prinsă cu un elastic care, oricât de mult s-ar întinde, la primul obstacol se va întoarce fix în trecutul cu care se luptă.
Tudor Giurgiu: Ai avut pe platou o chimie excelentǎ cu Adela Popescu, cu Emilia Popescu şi cu Mirela Zeța. Caracterizeazǎ-le în trei cuvinte pe fiecare.
Sunt actrițe pe care le admir și le respect și, fără să folosesc cuvinte mari, le ador. Nu cred în ”descrie în trei cuvinte”, nimeni nu poate fi redus la asta. Ce au ele toate în comun- au acest mix formidabil pentru o actriță. Un amestec de forță cu sensibilitate, o prezență și autenticitate care te obligă să fii atent la tot ce fac și tot ce spun, au charismă si naturalețe și un anumit tip de a se raporta la meseria asta. Cu dăruire, cu profesionalism, curiozitate și cu dragoste pentru ce fac. Iar această poveste n-ar fi existat în forma asta fără niciuna dintre ele.
Interviul este publicat și în cel mai recent număr A List Magazinec (40), varianta print.
Tudor Giurgiu și Andreea Vasile sunt regizorul și actrița din rolul principal ale unuia dintre cele mai noi și așteptate filme românești, „3 zile în septembrie”. Cei doi artiști disecă modul în care au compus comedia neagră despre goana spre eliberare a unei femei care își vede nunta năruită de apariția amantei însărcinate a logodnicului ei. Filmul intră în cinematografe în data de 18 septembrie.
Tudor Giurgiu și Andreea Vasile povestesc despre felul încare producția s-a scris și s-a filmat în timp record, despre provocarea turnării unui cadru lung de mai mult de o oră și despre cum atmosfera de pe litoralul românesc rămâne un izvor nesecat de inspirație.
ANDREEA CĂTRE TUDOR
Andreea Vasile: Filmele tale sunt foarte diferite. Cum îți alegi subiectele? Și de unde știi ca o poveste poate deveni un film?
Tudor Giurgiu: Sunt diferite pentru că îmi place să încerc formule și genuri diferite de cinema. Nu aș putea face la nesfârșit același tip de film. Îmi place să mă reinventez, să lucrez cu oameni noi, să mă auto-provoc. Subiectele vin câteodată ele la mine – din presă, din social media, cărți sau cotidianul în care mă învârt. Câteodată fac research pe anumite subiecte care mi se par cu potențial și ajung să fiu absorbit de o poveste sau alta. Așa ajung să strâng nenumărate idei de film care rămân cu mine ani de zile. Nu pot să fiu 100% sigur că un anume subiect se va transforma sigur în film, dar cred că am un fler bun în ce privește alegerea lor. Cred că storytellingul e cel mai important – în film sau în journalism, mai ales. Fără o idee sau poveste bună și surprinzătoare, e greu să te impui într-un peisaj unde cantitatea de conținut e oricum foarte mare.
Andreea Vasile: Cum ai ajuns la ”3 zile în septembrie”? Când ai știut că scenariul poate deveni o poveste?
A fost cea mai neașteptată propunere de a face un lungmetraj – totul a pornit de la un week-end petrecut la hotelul Arome22, din Eforie Sud (un loc superb), de la discuțiile cu Mirel (proprietarul de la Arome) și Anca Ghiorghiu, unii din cei mai entuziaști oameni pe care îi cunosc. Ei au venit cu propunerea de a face un Creative Camp la Eforie, care să vină și cu provocarea de a face un film în șapte zile. Așa a pornit totul, scenariul s-a scris în timpul verii, inspirându-ne din ce am văzut prin Eforie și încercând să captăm spiritul și energia locului, iar la final de septembrie am filmat.
Andreea Vasile: ”3 zile în septembrie” are un cadru lung de 65 minute – nu e genul de film pe care poți să-l faci la masa de montaj. Nu ți-a fost frică că nu vei avea timpul necesar să-ți iasă o dublă bună?
Nu. Pornesc tot timpul cu convingerea că o să ne iasă, că e imposibil să dăm greș. Dar cel mai frică mi-a fost legat de calitatea respectivei duble. Adică nu era suficient să fie bună și atât. Timp de 65 de minute, trebuia să ne iasă ceva convingător, emoționant, care să țină spectatorul aproape de poveste și asta fără tăieturi, fără efectele pe care le presupune montajul, unde îl poți manipula subtil și eficient pe spectator.
Andreea Vasile: Cum era Tudor Giurgiu acum 20 de ani? Cât din ce ești acum s-a modificat pe parcurs?
Eram mult mai neștiutor, mai crud, dar la fel de curios și de idealist. Nu m-am schimbat în mod radical, dar, evident, se schimbă felul în care alții se raportează la tine. În ultimii ani am auzit și apelativul ”Maestre” (așa consideră unii că e bine să mă abordeze), lucru care mă amuză teribil. Dar mă și sperie. Când sunt alături de cei apropiați sau când sunt la filmare, nu cred că Tudor cel de azi e cu mult diferit de cel de acum 20 de ani.
Andreea Vasile: Care e cea mai mare frică de-ale tale?
Să nu apuc să fac toate filmele pe care visez că le voi face.
Andreea Vasile: De ce ar trebui ca oamenii să vină să vadă ”3 zile în septembrie” la cinema?
Pentru că e o comedie neagră, cu tâlc, cu sens, cu miez. E despre viața însăși. Fără farduri sau machiaj greu. Despre noi toți și micile noastre slăbiciuni, defecte, mici sau mari compromisuri. E un film scurt dar care vă va purta prin stări diferite, e un rollercoaster emoțional, cum l-am mai descris. Și e o ocazie excelentă de a vedea un ansamblu actoricesc extraordinar. Sunt atât de buni încât merită toate aplauzele.
Andreea Vasile: Ești regizor, producător, organizator al celui mai mare festival de film din România, TIFF . Ce te-a mânat în luptă până acum? Frica sau încrederea?
Curiozitatea. Dorința de a arăta că se poate, în pofida obstacolelor și neîncrederii generale. Frică nu mi-a fost niciodată. M-am mobilizat totdeauna și inerentele eșecuri sau neîmpliniri de pe drum m-au motivat și mai tare pentru a merge mai departe.
TUDOR CĂTRE ANDREEA
Tudor Giurgiu: Cum ai putut să rămâi atentă și “în personaj” timp de 65 de minute, fără întrerupere, având în față o echipă în perpetuă mișcare?
Parte din meserie (râde). Eu cred că frica e un foarte bun catalizator. Cadrul ăsta de 65 minute a fost intimidant de la bun început, nu îți permiți nicio clipă să greșești, nu ai cum să te întorci de unde ai pornit, așa că pornești cu un alt tip de set-up mental.
Aveam mare încredere în echipă, știam foarte bine că am lângă mine niște oameni care știu exact ce au de făcut, mintea și corpul meu aveau un traseu precis datorită repetițiilor, așa că singurul meu scop era să-i dau voie Biancăi să existe. Sa i se întâmple toate. Să treacă prin tot amalagamul ăla de sentimente. Și mai aveam ceva, un regizor care ne dădea încredere la fiecare pas, care știa cu mare precizie ce voia, care conducea cu mână de fier și voce blândă, care era acolo nu să demonstreze ceva, ci doar să spună o poveste în care credea.
Tudor Giurgiu: A fost vreun moment când ai simțit cǎ nu mai poți sau cǎ îți vine sǎ te sui pe pereți?
Momentul meu de suit pe pereți a fost în vinerea în care ați luat decizia ca, din cauza furtunii, să nu mai filmăm. Nu cred că există ceva mai frustrant decât momentul ăla când ești îmbrăcat în costum, pregătit să începi, cu toată energia și cu toate gândurile și cineva îți spune că nu se poate filma din cauza condițiilor meteo care, desigur, ne-ar fi pus pe toți în pericol. Și, deși înțelegi, tot e frustrant. Și acum când îmi amintesc, pare că retrăiesc frustrarea, neputința că cineva ți-a luat o dublă. Că poate ar fi fost dubla câștigătoare. Oricum, era prezent sentimentul că cineva te-a privat de o șansa în plus. Mi s-a părut similar cu orice sportiv care e pregătit, încălzit, pe marginea terenului, așteptând să intre și cineva îi spune: ”Se suspendă”.
Tudor Giurgiu: De ce ai crezut că nu poți face rolul cu o searǎ înainte de filmare? Îmi spuneai “N-o sǎ pot!”
Pentru că am simțit presiune ca nicicând. Presiune dată de timpul puțin pe care l-aveam la dispoziție. Pentru că ne-ai și mi-ai dat atâta încredere, pentru că erai atât de calm și de stăpân pe situație, atât de încrezător că ne va ieși din prima dublă (așa cum ai și zis) încât am început să mă îndoiesc de ce pot eu să fac. Și, evident, când așteptările sunt atât de mari, cred că e inevitabil să nu se instaleze frica că vei dezamăgi.
Dar cred că noi, oamenii, cu mintea noastră, complicăm al naibii de tare lucrurile când le anticipăm. Și așa ele devin înspăimântătoare. Și ni se face frică de ce o să fie. În momentul în care începem să acționăm, toate fricile noastre- e drept că nu vor dispărea complet, dar trec în plan secund.
Tudor Giurgiu: Ai întâlnit vreun personaj din viața realǎ care sǎ semene cu Bianca? Dar cu mama ei?
Am întâlnit și-și. Așa cum am întâlnit foarte des acest tip de relație toal disfuncțională. Cu o mamă care știe ea mai bine, pentru care validarea socială e mai presus decât orice formă de autenticitate și pentru care o nuntă eșuată și, în plus, eșuată și cu martori, e o catastrofă peste care nu se poate trece. Sentimentele fiicei sunt aproape inexistente, realitatea mamei e dictată doar de ce cred ceilalți. Mama din film (jucată de Emilia Popescu) are niște replici pe cât de memorabile pe atât de des întâlnite în viața de zi cu zi : ”Măi, mamă, au venit oamenii ăștia până aici, cum să anulăm nunta ”…
Iar, pe de altă parte, e fata care are are nevoie să-și definească identitatea și alegerile și pare constant prinsă cu un elastic care, oricât de mult s-ar întinde, la primul obstacol se va întoarce fix în trecutul cu care se luptă.
Tudor Giurgiu: Ai avut pe platou o chimie excelentǎ cu Adela Popescu, cu Emilia Popescu şi cu Mirela Zeța. Caracterizeazǎ-le în trei cuvinte pe fiecare.
Sunt actrițe pe care le admir și le respect și, fără să folosesc cuvinte mari, le ador. Nu cred în ”descrie în trei cuvinte”, nimeni nu poate fi redus la asta. Ce au ele toate în comun- au acest mix formidabil pentru o actriță. Un amestec de forță cu sensibilitate, o prezență și autenticitate care te obligă să fii atent la tot ce fac și tot ce spun, au charismă si naturalețe și un anumit tip de a se raporta la meseria asta. Cu dăruire, cu profesionalism, curiozitate și cu dragoste pentru ce fac. Iar această poveste n-ar fi existat în forma asta fără niciuna dintre ele.
Interviul este publicat și în cel mai recent număr A List Magazinec (40), varianta print.
