Misterul cabinelor de probă: Andrei Chirițoiu ne explică de unde vine efectul negativ al acestor spații
Nu-s prietenă cu furia, dar dacă ar fi să construiesc un break room, ar arăta exact ca o cabină de probă din mall, ar suna ca refrenul piesei Little Girl Gone de la Chinchilla, și aș invita pe oricine simte nevoia să sfideze legenda celor șapte ani de ghionion, cu ajutorul unei bâte cu sclipici. De ce? Pentru că, hai să fim serioși, în cei zece ani de experiență ca stilist, au fost prea rare momentele în care eu sau clienții mei ne-am simțit confortabil în cabinele de probă din magazine.
Și dacă îți imaginezi că e o problemă a noastră, a oamenilor de rând, află că prin asta trec atât actorii, cât și antrenorii de pilates, despre care să spun că arată perfect ar fi pleonasm. Deci nu e despre formă, nu e despre noi, e despre spațiul care duce vulnerabilitatea la rangul de complex. Dar până să pun în aplicare treaba cu break room-ul, m-am gândit să întreb pe cineva avizat de ce cabinele de probă transformă coșmarurile în ceva ce, la prima vedere, seamănă a realitate.
Cu umorul care l-a făcut celebru în mediul online, dar și cu multe detalii tehnice pe care sper să ni le amintim data viitoare când ajungem în cabina de probă, arhitectul Andrei Chirițoiu ne explică de ce aceste spații sunt atât de apăsătoare, dar și care ar fi soluțiile pentru o experiență plăcută:
Văd din ce în ce mai multă lume nemulțumită de efectul oglinzilor din cabinele de probă. Acea imagine nu prea seamănă cu cea de acasă. Ai vreo experiență personală cu o cabină de probă în care nu te-ai simțit bine deloc?
AC: De câte ori intru într-o cabină de probă, am senzația că nu intru doar să încerc o haină, ci să-mi confrunt o versiune alternativă a propriei imagini. Cabinele de probă ar trebui să te ajute să iei o decizie. De cele mai multe ori, însă, te bagă într-un rollercoaster emoțional, care începe cu speranță și se termină cu îndoială. Intrarea în cabină e ca o poartă spre o lume paralelă: una în care oglinzile decid ce fel de zi ai.
Sunt cabine unde oglinzile te alungesc ca-ntr-un story cu filtru, îți întind picioarele, îți netezesc hainele și te fac să spui „wow” – până ajungi acasă și îți dai seama că acel „wow” era regizat. Alte cabine te strivesc optic: oglinzi puse în unghiuri greșite, prea apropiate sau curbate discret, care te fac să arăți ca într- o caricatură pe fugă. Te vezi din lateral fără să vrei, sau din spate, surprins de o lumină care te trădează, iar când în sfârșit găsești poziția bună, perdeaua nu e trasă bine și parcă simți că te vede cineva.
Lumina nu ajută nici ea. În loc de lumină caldă, difuză, ai parte de un fascicul alb, rece, care vine direct de sus ca la interogatoriu. Creează umbre acolo unde n-ai nevoie de umbre. Accentuează lucruri pe care nici nu știai că le ai.
Spațiul e o altă poveste. Am intrat în cabine în care cu greu reușeai să te întorci cu bluza pe jumătate pusă fără să lovești oglinda sau ușa. Agățătoarele lipsesc sau sunt prea puține și mereu e o lipsă de loc pentru lucrurile tale –telefon, apă, demnitate. Podeaua e lipicioasă sau lucioasă, ușa nu se închide complet, și-ți rămâne întotdeauna un mic gol pe unde realitatea pătrunde — privirea vânzătoarei, ecoul unui oftat, umbra unei persoane care așteaptă să termini. Nu e nimeni care să te grăbească explicit, dar totul în jurul tău spune „hai, hotărăște-te”. Muzica e tare, vânzătoarea bate din picior pe hol, altcineva așteaptă cabina ta. Simți că trebuie să decizi repede. Să iei ceva. De multe ori, ieși nu pentru că te-ai hotărât, ci pentru că ai obosit, ori ai cumpărat ca să pleci cu ceva. Orice. Să salvezi momentul.
Adevărul e că în cabina de probă nu se testează doar hainele, ci și nervii, răbdarea, imaginea de sine și, uneori, deciziile impulsive. E un spațiu mic, dar plin de așteptări: să arăți bine, să te simți bine, să te încadrezi în timp, să cumperi, eventual să nu lași urme de îndoială. Și totuși, dacă ar fi gândită cu puțin mai multă empatie, cabina ar putea deveni un loc de reconectare — cu propriul corp, cu stilul personal, cu ideea de a alege ceva care chiar ți se potrivește. Nu doar ca mărime, ci ca stare.
Care e adevărul? Ce e greșit la spațiile astea care, teoretic, ar trebui să te încurajeze să îți cumperi cât mai multe haine? (să luăm ca exemplu magazinele din mall, care nu te pun într-o lumină bună <pun intended>)
AC: Mi se pare că multe cabine de probă sunt concepute de oameni care n-au mai probat haine de când existau cabine telefonice. E o ruptură între design și realitate. Cabina trebuie să fie un spațiu de susținere, de validare subtilă, de dialog tăcut între tine și corpul tău. E un spațiu conceput pentru tranzit, dar în care trăiești o clipă de vulnerabilitate profundă. Ești acolo, tu și reflexia ta, și o lumină care îți arată detalii pe care nici anatomia nu le menționează.
Cabinele zilelor noastre suferă de un sindrom pe care l-aș numi „minimalism funcțional fără suflet”. Un fel de Bauhaus dus în zona low-cost. În loc să fie un spațiu în care te redescoperi, cabina devine un loc unde te autoanalizezi cu suspiciune. De ce?
– Pentru că iluminatul pare conceput de foști chirurgi plastici — direct, rece, neiertător.
– Pentru că oglinzile sunt poziționate greșit, ba prea aproape, ba în unghiuri distorsionate și nu reflectă realitatea, ci o interpretează în cheia tragică a teatrului absurd.
– Pentru că spațiul în sine e deseori prea mic ca să te miști sau prea mare ca să te simți în siguranță. E în zona aceea incertă unde nu mai ești nici client, nici om, ci un obiect de testare a elasticității materialelor.
– Pentru că acustica e cel puțin ciudată, amplifică orice foșnet de fermoar și, uneori, chiar și pereții scârțâie când te miști. E o combinație între „saună urbană” și „spovedanie vizuală”.
– Și pentru că de cele mai multe ori ai un singur cârlig pentru agățat haine, rupt, cu trecutul atașat.
Este un cumul de micro-disconforturi care, împreună, spun: „Nu ești binevenit aici. Ești tolerat.” Și totuși — aceste cabine sunt punctul culminant al experienței de brand. Aici nu mai vorbește marketingul, ci realitatea: ți se potrivește sau nu? Te simți tu în hainele acelea? Te vezi purtându-le pe stradă, într-o poveste urbană sau romantică? Dacă spațiul te face să-ți pui întrebări existențiale, ai pierdut vânzarea. Ai pierdut momentul.
Care e cea mai mare provocare atunci când vine vorba de amenajarea unei cabine de probă? Care sunt primele lucruri pe care le iei în calcul?
AC: Provocarea e să creezi intimitate fără izolare, căldură fără înghesuială, lumină fără spovedanie și reflexie fără judecată. Teoretic, ai 2 metri pătrați. Practic, trebuie să înghesui acolo o parte din psihologia retailului, un strop de scenografie, un pic de wellness și niște oglinzi care să nu-ți arate porii ca pe o hartă topografică.
Cabina de probă e cel mai fragil spațiu din retail. E locul unde, cum ar zice Roland Barthes, „se consumă discursul despre sine în absența celorlalți”. Adică ești doar tu și hainele. Provocarea e să construiești un spațiu în care clientul să nu simtă că trebuie să se apere. Să nu se întrebe dacă arată bine, ci să simtă că e acceptat și că poate juca, pentru câteva minute, în filmul în care chiar e personajul principal.
Nu e ușor, pentru că trebuie să fii și arhitect, și psiholog, și puțin regizor de teatru. Trebuie să știi cum gândesc oamenii în spații mici, în momente vulnerabile. E și puțină antropologie aplicată. Trebuie să îmbini în 2 metri pătrați: confort psihologic, eficiență spațială, estetică de brand, intimitate fonică și o lumină care să nu te facă să te întrebi: când am îmbătrânit brusc? Designul bun e acela care dispare. Nu te face să te simți într-un decor, ci într-un loc în care ai voie să fii tu. Și dacă ești tu și te simți bine, hainele se vor vinde singure.
În acest micro-spațiu trebuie să încapă:
– oglinzi corecte,
– un sistem de iluminat inteligent (nu o lampă tristă de birou),
– agățători pentru hainele probate și hainele proprii,
– loc pentru geantă, telefon, apă,
– posibilitatea de a te mișca liber fără să te simți ca într-un lift defect.
Și apoi vine partea brandului: fiecare detaliu trebuie să spună ceva despre cine ești. Dacă ești un brand sofisticat, cabina trebuie să fie elegantă fără aroganță. Dacă ești cool și urban, cabina poate fi jucăușă, dar nu haotică. Dacă ești minimalist, nu înseamnă că folosești doar becuri LED și speri că n-o să observe nimeni lipsa oglinzii laterale.
Ca arhitect, știi că fiecare detaliu contează:
– lumina trebuie să vină din lateral, nu doar de sus, pentru a elimina umbrele tip „parcare la subsol”
– oglinzile trebuie să fie mari, dar ușor decuplate de perete ca să creeze spațiu psihologic
– textura materialelor trebuie să „îmbrățișeze”, nu să respingă
Și da, trebuie gândit până și cum sună cabina. Dacă îți auzi propria respirație ca într-o peșteră sau, și mai rău, conversația vânzătoarei cu o altă clientă despre „blugii ăia care îngrașă”, ai pierdut partida.
Cum ar arăta cabina de probă perfectă în viziunea ta? Ce materiale, ce nuanțe etc. ai folosi pentru a crea o atmosferă cozy? Sau ce tip de atmosferă consideri că e potrivită pentru contextul ăsta, pe care mulți îl consideră sensibil? Să te privești nu e mereu ușor.
AC: Cabina ideală e o instalație de artă invizibilă. Trebuie să fie atât de bine făcută încât să uiți că e acolo. E ca o muzică de fundal care îți dă încredere, fără să o auzi. Trebuie să fie o fuziune între intimitatea unui dressing personal și minimalismul cald al unui spațiu luxos japonez.
Iluminat
Începem cu sfântul graal: lumina. Trebuie să fie caldă (2700–3000K), ideal: 2-3 surse de lumină, amplasate lateral și de sus, cu difuzie mată, astfel încât să nu genereze umbre dramatice. Lumina trebuie să învăluie, nu să expună. Aș pune poate chiar și o lumină subtilă verticală ascunsă în oglinzi. Aș alege un sistem inteligent cu presetări: „lumina de zi”, „seară la restaurant”, „întâlnire importantă”, poate chiar opțional: setare „Golden Hour Mode”. Nu, nu exagerez. Clientul modern se îmbracă pentru momente, nu doar pentru dimensiuni.
Materiale
– Lemn mat, natural — frasin sau stejar periat, ca să respire vizual, obligatoriu un perete acustic din fetru sau textil;
– Textile dense în nuanțe calde inspirate din lână scandinavă, din paletele japoneze wabi-sabi sau bumbac brut — bejuri murdare, griuri prăfuite, albastru „cer de seară după ploaie”;
– Oglinzi mari, netratate optic, montate în rame organice, ca niște ferestre sincere, obligatoriu una frontală și una laterală.
– Podeaua — moale la pas, poate un strat de linoleum bio sau mochetă în culoare caldă. Nimic lucios sau rece.
Funcționalitate
– Mai multe cârlige pivotante, poziționate la înălțimea corectă, atât pentru hainele noi cât și pentru hainele tale + un cârlig pentru geantă.
– Un mic raft îmbrăcat într-un material textil moale și plăcut la atingere – pentru obiectele personale – telefon, carte.
– Un scaun sculptural inspirat din Jean Prouvé sau Naoto Fukasawa sau de ce nu ceva discret ca mobilierul de la Dieter Rams, dar cu tapițerie prietenoasă.
– Un mic difuzor cu Satie, Norah Jones, Armstrong sau o muzică subtilă în fundal.
– Pentru că trăim în era tehnologiei, un mic ecran, unde să poți selecta alte produse pe care dorești să le probezi, sau măcar un buton de ajutor dacă vrei altă mărime.
– Un mesaj discret gravat, poziționat pe oglindă, pentru un boost de încredere: “You look good. Really” sau “Tot ce trebuie să porți e încrederea. Restul e decor.”
Pentru mine, cabina ideală e un spațiu în care nu simți că te probezi. Simți că te cunoști. Și în care, pentru câteva minute, nu vrei să ieși — nu pentru că îți vine bine costumul, ci pentru că îți place de tine în el. Cabina perfectă e cea care îți lasă senzația că nu te-ai uitat doar în oglindă, ci că te-ai văzut cu adevărat. Și te-ai plăcut. Iar atmosfera cozy nu înseamnă „pluș” sau „lumânărici”. Înseamnă control, calm, armonie și simplitate cu intenție. Un spațiu în care hainele sunt testate, dar omul e validat.
Foto: Arhiva personală
Nu-s prietenă cu furia, dar dacă ar fi să construiesc un break room, ar arăta exact ca o cabină de probă din mall, ar suna ca refrenul piesei Little Girl Gone de la Chinchilla, și aș invita pe oricine simte nevoia să sfideze legenda celor șapte ani de ghionion, cu ajutorul unei bâte cu sclipici. De ce? Pentru că, hai să fim serioși, în cei zece ani de experiență ca stilist, au fost prea rare momentele în care eu sau clienții mei ne-am simțit confortabil în cabinele de probă din magazine.
Și dacă îți imaginezi că e o problemă a noastră, a oamenilor de rând, află că prin asta trec atât actorii, cât și antrenorii de pilates, despre care să spun că arată perfect ar fi pleonasm. Deci nu e despre formă, nu e despre noi, e despre spațiul care duce vulnerabilitatea la rangul de complex. Dar până să pun în aplicare treaba cu break room-ul, m-am gândit să întreb pe cineva avizat de ce cabinele de probă transformă coșmarurile în ceva ce, la prima vedere, seamănă a realitate.
Cu umorul care l-a făcut celebru în mediul online, dar și cu multe detalii tehnice pe care sper să ni le amintim data viitoare când ajungem în cabina de probă, arhitectul Andrei Chirițoiu ne explică de ce aceste spații sunt atât de apăsătoare, dar și care ar fi soluțiile pentru o experiență plăcută:
Văd din ce în ce mai multă lume nemulțumită de efectul oglinzilor din cabinele de probă. Acea imagine nu prea seamănă cu cea de acasă. Ai vreo experiență personală cu o cabină de probă în care nu te-ai simțit bine deloc?
AC: De câte ori intru într-o cabină de probă, am senzația că nu intru doar să încerc o haină, ci să-mi confrunt o versiune alternativă a propriei imagini. Cabinele de probă ar trebui să te ajute să iei o decizie. De cele mai multe ori, însă, te bagă într-un rollercoaster emoțional, care începe cu speranță și se termină cu îndoială. Intrarea în cabină e ca o poartă spre o lume paralelă: una în care oglinzile decid ce fel de zi ai.
Sunt cabine unde oglinzile te alungesc ca-ntr-un story cu filtru, îți întind picioarele, îți netezesc hainele și te fac să spui „wow” – până ajungi acasă și îți dai seama că acel „wow” era regizat. Alte cabine te strivesc optic: oglinzi puse în unghiuri greșite, prea apropiate sau curbate discret, care te fac să arăți ca într- o caricatură pe fugă. Te vezi din lateral fără să vrei, sau din spate, surprins de o lumină care te trădează, iar când în sfârșit găsești poziția bună, perdeaua nu e trasă bine și parcă simți că te vede cineva.
Lumina nu ajută nici ea. În loc de lumină caldă, difuză, ai parte de un fascicul alb, rece, care vine direct de sus ca la interogatoriu. Creează umbre acolo unde n-ai nevoie de umbre. Accentuează lucruri pe care nici nu știai că le ai.
Spațiul e o altă poveste. Am intrat în cabine în care cu greu reușeai să te întorci cu bluza pe jumătate pusă fără să lovești oglinda sau ușa. Agățătoarele lipsesc sau sunt prea puține și mereu e o lipsă de loc pentru lucrurile tale –telefon, apă, demnitate. Podeaua e lipicioasă sau lucioasă, ușa nu se închide complet, și-ți rămâne întotdeauna un mic gol pe unde realitatea pătrunde — privirea vânzătoarei, ecoul unui oftat, umbra unei persoane care așteaptă să termini. Nu e nimeni care să te grăbească explicit, dar totul în jurul tău spune „hai, hotărăște-te”. Muzica e tare, vânzătoarea bate din picior pe hol, altcineva așteaptă cabina ta. Simți că trebuie să decizi repede. Să iei ceva. De multe ori, ieși nu pentru că te-ai hotărât, ci pentru că ai obosit, ori ai cumpărat ca să pleci cu ceva. Orice. Să salvezi momentul.
Adevărul e că în cabina de probă nu se testează doar hainele, ci și nervii, răbdarea, imaginea de sine și, uneori, deciziile impulsive. E un spațiu mic, dar plin de așteptări: să arăți bine, să te simți bine, să te încadrezi în timp, să cumperi, eventual să nu lași urme de îndoială. Și totuși, dacă ar fi gândită cu puțin mai multă empatie, cabina ar putea deveni un loc de reconectare — cu propriul corp, cu stilul personal, cu ideea de a alege ceva care chiar ți se potrivește. Nu doar ca mărime, ci ca stare.
Care e adevărul? Ce e greșit la spațiile astea care, teoretic, ar trebui să te încurajeze să îți cumperi cât mai multe haine? (să luăm ca exemplu magazinele din mall, care nu te pun într-o lumină bună <pun intended>)
AC: Mi se pare că multe cabine de probă sunt concepute de oameni care n-au mai probat haine de când existau cabine telefonice. E o ruptură între design și realitate. Cabina trebuie să fie un spațiu de susținere, de validare subtilă, de dialog tăcut între tine și corpul tău. E un spațiu conceput pentru tranzit, dar în care trăiești o clipă de vulnerabilitate profundă. Ești acolo, tu și reflexia ta, și o lumină care îți arată detalii pe care nici anatomia nu le menționează.
Cabinele zilelor noastre suferă de un sindrom pe care l-aș numi „minimalism funcțional fără suflet”. Un fel de Bauhaus dus în zona low-cost. În loc să fie un spațiu în care te redescoperi, cabina devine un loc unde te autoanalizezi cu suspiciune. De ce?
– Pentru că iluminatul pare conceput de foști chirurgi plastici — direct, rece, neiertător.
– Pentru că oglinzile sunt poziționate greșit, ba prea aproape, ba în unghiuri distorsionate și nu reflectă realitatea, ci o interpretează în cheia tragică a teatrului absurd.
– Pentru că spațiul în sine e deseori prea mic ca să te miști sau prea mare ca să te simți în siguranță. E în zona aceea incertă unde nu mai ești nici client, nici om, ci un obiect de testare a elasticității materialelor.
– Pentru că acustica e cel puțin ciudată, amplifică orice foșnet de fermoar și, uneori, chiar și pereții scârțâie când te miști. E o combinație între „saună urbană” și „spovedanie vizuală”.
– Și pentru că de cele mai multe ori ai un singur cârlig pentru agățat haine, rupt, cu trecutul atașat.
Este un cumul de micro-disconforturi care, împreună, spun: „Nu ești binevenit aici. Ești tolerat.” Și totuși — aceste cabine sunt punctul culminant al experienței de brand. Aici nu mai vorbește marketingul, ci realitatea: ți se potrivește sau nu? Te simți tu în hainele acelea? Te vezi purtându-le pe stradă, într-o poveste urbană sau romantică? Dacă spațiul te face să-ți pui întrebări existențiale, ai pierdut vânzarea. Ai pierdut momentul.
Care e cea mai mare provocare atunci când vine vorba de amenajarea unei cabine de probă? Care sunt primele lucruri pe care le iei în calcul?
AC: Provocarea e să creezi intimitate fără izolare, căldură fără înghesuială, lumină fără spovedanie și reflexie fără judecată. Teoretic, ai 2 metri pătrați. Practic, trebuie să înghesui acolo o parte din psihologia retailului, un strop de scenografie, un pic de wellness și niște oglinzi care să nu-ți arate porii ca pe o hartă topografică.
Cabina de probă e cel mai fragil spațiu din retail. E locul unde, cum ar zice Roland Barthes, „se consumă discursul despre sine în absența celorlalți”. Adică ești doar tu și hainele. Provocarea e să construiești un spațiu în care clientul să nu simtă că trebuie să se apere. Să nu se întrebe dacă arată bine, ci să simtă că e acceptat și că poate juca, pentru câteva minute, în filmul în care chiar e personajul principal.
Nu e ușor, pentru că trebuie să fii și arhitect, și psiholog, și puțin regizor de teatru. Trebuie să știi cum gândesc oamenii în spații mici, în momente vulnerabile. E și puțină antropologie aplicată. Trebuie să îmbini în 2 metri pătrați: confort psihologic, eficiență spațială, estetică de brand, intimitate fonică și o lumină care să nu te facă să te întrebi: când am îmbătrânit brusc? Designul bun e acela care dispare. Nu te face să te simți într-un decor, ci într-un loc în care ai voie să fii tu. Și dacă ești tu și te simți bine, hainele se vor vinde singure.
În acest micro-spațiu trebuie să încapă:
– oglinzi corecte,
– un sistem de iluminat inteligent (nu o lampă tristă de birou),
– agățători pentru hainele probate și hainele proprii,
– loc pentru geantă, telefon, apă,
– posibilitatea de a te mișca liber fără să te simți ca într-un lift defect.
Și apoi vine partea brandului: fiecare detaliu trebuie să spună ceva despre cine ești. Dacă ești un brand sofisticat, cabina trebuie să fie elegantă fără aroganță. Dacă ești cool și urban, cabina poate fi jucăușă, dar nu haotică. Dacă ești minimalist, nu înseamnă că folosești doar becuri LED și speri că n-o să observe nimeni lipsa oglinzii laterale.
Ca arhitect, știi că fiecare detaliu contează:
– lumina trebuie să vină din lateral, nu doar de sus, pentru a elimina umbrele tip „parcare la subsol”
– oglinzile trebuie să fie mari, dar ușor decuplate de perete ca să creeze spațiu psihologic
– textura materialelor trebuie să „îmbrățișeze”, nu să respingă
Și da, trebuie gândit până și cum sună cabina. Dacă îți auzi propria respirație ca într-o peșteră sau, și mai rău, conversația vânzătoarei cu o altă clientă despre „blugii ăia care îngrașă”, ai pierdut partida.
Cum ar arăta cabina de probă perfectă în viziunea ta? Ce materiale, ce nuanțe etc. ai folosi pentru a crea o atmosferă cozy? Sau ce tip de atmosferă consideri că e potrivită pentru contextul ăsta, pe care mulți îl consideră sensibil? Să te privești nu e mereu ușor.
AC: Cabina ideală e o instalație de artă invizibilă. Trebuie să fie atât de bine făcută încât să uiți că e acolo. E ca o muzică de fundal care îți dă încredere, fără să o auzi. Trebuie să fie o fuziune între intimitatea unui dressing personal și minimalismul cald al unui spațiu luxos japonez.
Iluminat
Începem cu sfântul graal: lumina. Trebuie să fie caldă (2700–3000K), ideal: 2-3 surse de lumină, amplasate lateral și de sus, cu difuzie mată, astfel încât să nu genereze umbre dramatice. Lumina trebuie să învăluie, nu să expună. Aș pune poate chiar și o lumină subtilă verticală ascunsă în oglinzi. Aș alege un sistem inteligent cu presetări: „lumina de zi”, „seară la restaurant”, „întâlnire importantă”, poate chiar opțional: setare „Golden Hour Mode”. Nu, nu exagerez. Clientul modern se îmbracă pentru momente, nu doar pentru dimensiuni.
Materiale
– Lemn mat, natural — frasin sau stejar periat, ca să respire vizual, obligatoriu un perete acustic din fetru sau textil;
– Textile dense în nuanțe calde inspirate din lână scandinavă, din paletele japoneze wabi-sabi sau bumbac brut — bejuri murdare, griuri prăfuite, albastru „cer de seară după ploaie”;
– Oglinzi mari, netratate optic, montate în rame organice, ca niște ferestre sincere, obligatoriu una frontală și una laterală.
– Podeaua — moale la pas, poate un strat de linoleum bio sau mochetă în culoare caldă. Nimic lucios sau rece.
Funcționalitate
– Mai multe cârlige pivotante, poziționate la înălțimea corectă, atât pentru hainele noi cât și pentru hainele tale + un cârlig pentru geantă.
– Un mic raft îmbrăcat într-un material textil moale și plăcut la atingere – pentru obiectele personale – telefon, carte.
– Un scaun sculptural inspirat din Jean Prouvé sau Naoto Fukasawa sau de ce nu ceva discret ca mobilierul de la Dieter Rams, dar cu tapițerie prietenoasă.
– Un mic difuzor cu Satie, Norah Jones, Armstrong sau o muzică subtilă în fundal.
– Pentru că trăim în era tehnologiei, un mic ecran, unde să poți selecta alte produse pe care dorești să le probezi, sau măcar un buton de ajutor dacă vrei altă mărime.
– Un mesaj discret gravat, poziționat pe oglindă, pentru un boost de încredere: “You look good. Really” sau “Tot ce trebuie să porți e încrederea. Restul e decor.”
Pentru mine, cabina ideală e un spațiu în care nu simți că te probezi. Simți că te cunoști. Și în care, pentru câteva minute, nu vrei să ieși — nu pentru că îți vine bine costumul, ci pentru că îți place de tine în el. Cabina perfectă e cea care îți lasă senzația că nu te-ai uitat doar în oglindă, ci că te-ai văzut cu adevărat. Și te-ai plăcut. Iar atmosfera cozy nu înseamnă „pluș” sau „lumânărici”. Înseamnă control, calm, armonie și simplitate cu intenție. Un spațiu în care hainele sunt testate, dar omul e validat.
Foto: Arhiva personală
