Ioana Mischie (regizoare): ”Tezaurul imaterial pe care îl regăsim în satele românești este infinit, dar, din păcate, adesea invizibil”
Ioana Mischie este regizoarea si scenarista filmului „CATANE”, o comedie specială și ingenioasă despre problemele și soluțiile locuitorilor unui sat uitat de lume, vizitat de o comisie desemnată să investigheze dosarele de acordare a ajutoarelor sociale. „CATANE” prezintă, cu umor și blândețe, o situație absurdă și reprezintă debutul in lungmetraj al Ioanei Mischie. Noua comedia românească va avea premiera în cinematografe pe 26 ianuarie 2026.
Utilizând resurse, decoruri și obiecte conform unei metodologii inovatoare în industrie, menită să reducă amprenta de carbon și să promoveze practici sustenabile în cinematografie, „CATANE” este prima producție verde din România și a fost filmat într-un spațiu idilic din Munții Apuseni.
Inspirat din fapte reale, filmul spune povestea a trei inspectori trimiși într-un sat izolat de munte, unde toți localnicii primesc ajutor social. În acest colț uitat de lume, sătenii și-au creat propriile reguli pentru a supraviețui. Ceea ce pare inițial o simplă inspecție se transformă într-o aventură plină de ironie, descoperiri transformatoare și adevăruri aparent contradictorii, care gradual converg înspre solidaritate, toleranță și empatie.
În rolurile inspectorilor îi vom vedea pe Costel Cașcaval, Iulia Lumânare și Cristian Bota, alături de o distribuție care îmbină actori consacrați și localnici neprofesioniști, aducând pe ecran autenticitatea savuroasă a lumii rurale.
Noi am stat de vorbă cu regizoarea filmului, Ioana Mischie, despre felul în care a creat această poveste complexă- o comedie savuroasă, cu umor inteligent și poezie vizuală, cum este prezentat ”CATANE”.
Ioana, scenariul filmului ”Catane” a prins contur în urmă cu zece ani, cum s-a transformat în timp, până la forma finală și până la transpunerea lui pe marele ecran?
Cred că fiecare proiect artistic pe care îl aducem la viață începe, de fapt, odată cu noi, chiar dacă se materializează mult mai târziu. ADN-ul creativ al acestui scenariu s-a format încă din copilărie, când iubeam să petrec timp în satele natale ale părinților mei. Primele gânduri pe care le-am scris vreodată au fost folosind creioane, cretă, tehnologii ultra-simplificate. Acele caiete, hârtii, porți scrise cu gânduri erau un vast, nesfârșit ecran de cinema.
Scenariul filmului „Catane” mi-a fost proiect de licență în cadrul UNATC „I.L. Caragiale” în anul 2011. A reprezentat primul meu scenariu de lungmetraj și a prins contur sub îndrumarea profesorului coordonator Valeriu Drăgușanu, care m-a încurajat constant pe parcursul dezvoltării.
Comedia neagră, deși are ca izvoare premise reale, are o aură profund originală. În satul Catane, sătenii își declară handicapuri fictive pentru a evita taxe, dar o comisie de anchetă descinde pentru a descoperi adevărul, confruntându-se, însă, cu o multitudine de adevăruri neașteptate. Comedia explorează justiția socială cu mult haz de necaz. Într-o lume imperfectă, soluția nu e intoleranța, ci reapropierea.
După finalizarea primului draft, am simțit nevoia să îl mențin viu: l-am înscris în numeroase programe de dezvoltare și l-am prezentat în contexte internaționale: pitching forums, market-uri de film. Proiectul a fost selectat în programe precum Berlinale Talents, Sundance Workshop și Cannes Screenwriters Pavilion, obținând premii internaționale care m-au format profund ca scenarist și regizor. Toate aceste forme de învățare internațională mi-au permis să înțeleg industria cinematografică, ecosistemul de creație și de finanțare și să tind să spun povești care ajung la oameni de pretutindeni.
Programele internaționale de mentorat m-au sprijinit în procesul de transformare a unei povești profund locale într-una cu rezonanță universală. Deși parcursul nu a fost liniar și a presupus numeroase provocări, rescrieri succesive și momente de îndoială, pasiunea pentru a spune povești memorabile a fost întotdeauna mai puternică decât orice nesiguranță. După un timp în care povestea suferise schimbări, am simțit nevoia să mă întorc la esența acesteia, la ceea ce iubeam cel mai mult în acest proiect: umorul, candoarea și absurdul societale.
Scenariul a trecut prin mai multe etape de transformare. La început, dorința mea a fost să construiesc o constelație rurală amplă, densă, cu numeroase fire narative secundare, ca într-un univers imersiv, din care poți aprofunda ce te preocupă. Însă, odată cu intrarea în producție și cu realitatea concretă a unui program de filmare de doar 19 zile, a devenit necesar să reduc totul la esență. Această condensare nu a fost o pierdere în definitiv, ci o clarificare — un proces care a adus povestea mai aproape de esența emoțională, spirituală, poetică.
Filmarea a avut loc în 2023 în inima Munților Apuseni. Postproducția s-a încheiat de curând. Scenariul a fost extins prin imaginarul fiecărui colaborator care a contribuit la proiect. Însă, călătoria de-abia acum începe și așteptăm cu nerăbdare să lansăm filmul în 70 de săli de cinema din România din 26 ianuarie 2026. Îmi doresc să văd în ce măsură se va molipsi bucuria noastră de a crea acest film în inimile oamenilor din sală. Sper eu, în proporție de cel puțin 237%.
Cum de a rămas viu în mintea ta și în arhivă scenariul atât timp și cum de nu i-a luat locul altă poveste?
Pentru că, în esență, sunt o creatoare de concepte și o povestitoare, nu privesc poveștile ca fiind aflate într-o competiție, ci într-o evoluție continuă, într-o relație de propulsare reciprocă și într-o vibrație constantă. O poveste chiar și atunci când se odihnește într-un sertar are o aura și o energie proprie. Am folosit timpul ca pe un co-creator, nu ca pe un inamic.
Este de ajuns să cred cu tărie într-o poveste pentru ca ea să existe deja în lume; nu mai caut validare externă pentru poveștile în care cred. În schimb, caut mereu parteneri — oameni care să resimtă lumea poetic și intens. Am avut marea șansă să îi și găsesc. Îi sunt recunoscătoare lui George Dăscălescu, directorul de imagine CATANE, care, deși s-a alăturat târziu proiectului, i-a creat identitatea vizuală cu atât de multă minuțiozitate, iscusință și candoare, transformând fiecare cadru într-un tableau vivant. Eu am scris cuvinte, George a scris imagini. Emiliano Mazzenga a semnat muzica originală și această dimensiune a înălțat filmul, conferindu-i noi membrane poetice. Cristina Barbu și Bogdan Ionescu au îmbogățit acest film cu o scenografie absolut genială.
Orice scenariu are nevoie de sprijin financiar, social și tehnologic pentru a putea recompensa o echipă numeroasă, iar marea mea provocare în calitate de regizor și producător a fost să ofer echipei mele condiții de muncă respectuoase și armonioase, pe cât posibil. Tocmai de aceea mă zbat până în pânzele albe să aduc la viață un proiect, pentru a-i conferi calitatea minimă la care visăm.
În toți acești ani de dezvoltare a scenariului de lungmetraj am realizat, în paralel, zeci de scurtmetraje, proiecte comerciale și proiecte New Media, care au reprezentat forme de pionierat conceptual sau tehnologic: Government of Children – o franciză transmedia care a reunit primul film stereoscopic și primul film cu AI din România, Human Violins – primul multi-player VR. Prin fiecare proiect am căutat să inițiez o nouă manieră de a privi lumea.
În primii ani după absolvire am avut o etapă eclectică în care mi-am dorit să învăț totul: transmedia storytelling, film documentar, scurtmetraj. Primul proiect după absolvire a fost un serial web pentru Channel 4, unde am învățat să lucrez internațional și să readuc în țară un nou know-how digital. Acest parcurs mi-a permis să învăț și să descopăr constant noi abordări, noi perspective, noi structuri narative.
După aceea, am intrat într-o etapă fascinantă ancorată în noi tehnologii. Am adus la viață proiecte VR care au fost selectate la Cannes, Veneția, Shanghai, scriind o pagină importantă de performanță imersivă în domeniul nostru.
Acum sunt într-o etapă mult mai lină și conștientă, în care știu ce iubesc și să îmbin bune practici din tot ce am învățat. Totul începe cu o poveste buna careia îi adaug straturi vizuale, sonore, tehnologice menite sa o extinda temporal, spatial, spiritual.
Acest scenariu, însă, a avut mereu un loc special în inima mea. Inspirat de o multitudine de fapte reale, de imaginaruri est-europene și de autoironie, el găzduiește dileme esențiale despre justiția socială contemporană. Este, în același timp, un film-haiku: subtil și profund simultan. Întâmplarea a făcut ca alte proiecte să primească finanțare mult mai rapid decât acest proiect.
Pentru mine, fiecare proiect este o luptă și o celebrare: o luptă de a aduce la viață un univers și o celebrare a puterii colective a celor care îl fac posibil. În filmul CATANE pulsează ambele dimensiuni, și totuși îmi place să cred că, în ciuda tuturor provocărilor, uneori dureroase, acest proiect a fost și va rămâne unul fericit, care radiază lumină în jur.
Ce provocări ai întâmpinat în a echilibra elementele de comedie cu cele inspirate din realitate?
Realitatea este multistratificată, iar provocarea majoră a fost să surprindem această pluralitate de perspective fără a dilua esența poveștii într-un film clasic de o oră și jumătate. Alte formate, precum filmele interactive, permit spectatorului să exploreze individual straturile narative; în filmul nostru, responsabilitatea mea a fost să curatoriez o colecție coerentă de perspective, astfel încât fiecare nuanță să surprindă și să invite publicul să se întrebe: „Oare eu ce aș face în aceeași situație? Cum aș reacționa în fața nedreptății? Dar în fața unei nedreptăți discutabile?”
Acest echilibru între comedie și dramă este, de departe, cea mai fascinantă provocare pentru mine. Aș descrie filmul ca pe o formă de alchimie: realitatea materială este transformată, esentializata într-o realitate poetică și, după aceea, acest poem îmbogățește realitatea materială. Este o călătorie a semnificației care ne modifică fibra etică și fibra estetică. Noi, scenariștii, regizorii, actorii, suntem doar acceleratorii ei, însă adevărații destinatari sunt cei care privesc, trăiesc, continua acest flux.
Inspirându-mă din Brâncuși, consider că orice act artistic conține o formă de bucurie, care devine motorul nostru creator.
CATANE este ancorat în sute de fapte reale și fenomene sociale – statistici, experiențe colective – însă nu acestea sunt prezentate literal; povestea rămâne originală, umanizând contextul și explorând situații tabu cu autoironie și empatie. Întrebarea centrală a fost: „ce se ascunde în spatele statisticilor și cum putem transforma realitatea într-un instrument de reflecție, vindecare și dialog social?”
În anii 2000, în România existau mai mult de 8 milioane de ajutoare sociale. Întrebarea inițială a fost: ce s-ar putea ascunde în spatele acelor statistici? Cum anume putem umaniza aceste povești? Cum anume putem să ne exersăm forța exportatorie, nu eficiența de a emite prejudecăți? Cum putem explora situații tabu fără a le judeca? Cum putem atinge o formă de vindecare colectivă? Cum putem ajunge să vorbim despre o conștiință socială și o vindecare societală? Și cum putem valorifica umorul ca liant aproape terapeutic?
Bineînțeles, filmul nu acoperă toate cele 8 milioane de perspective și nici nu ne-am propus să redăm o imagine sociologică per se pe care probabil am fi asociat-o mai degrabă cu un film documentar. În filmul nostru, acest context narativ ne ajută să ne descoperim pe noi înșine: cine suntem cu adevărat? Cine vrem să devenim? Cum putem folosi hazul de necaz pentru a depăși provocările contemporane?
Filmul CATANE este o coproducție România-Italia, sprijinită de CNC, MIFEC si Eurimages. Menționez aceste aspecte pentru că experiența coproducției a fost una încântătoare pentru noi și ne-a sprijinit să creăm o comedie europeană unică.
Filmul are un mesaj optimist, „devine un manifest unificator”, după cum ai spus. Crezi că „se cerea” un astfel de film în peisajul cinematografiei românești?
Filmul este menit să ne reapropie, să ne facă să ne iertăm, să ne tratăm cu mai multă blândețe unii pe alții și să ne folosim imperfecțiunile pentru a ne completa, nu pentru a ne anula.
În domeniul cinematografic aduce în premieră o tema rar dezbătută: aceea a aparenței în relația cu esența fiecăruia dintre noi. Cred că un astfel de film este vital nu doar în peisajul cinematografiei, ci și în societatea noastră contemporană – trăim într-un mediu hiper-polarizat, în care nu mai există nicio fărâmă de dialog între persoane cu opinii divergente. Ori tocmai această ciocnire între două viziuni distincte asupra lumii mă fascinează și mi se pare extrem de importantă. Cu atât mai mult într-un context digital în care suntem adesea izolați în funcție de opiniile pe care le avem, devine esențial să ne ascultăm activ unii pe alții.
Fără să dorim vreo corelare directă cu realitatea imediată, având în vedere că povestea a fost scrisă în urmă cu mulți ani, nu pot să nu remarc că este fundamental să vorbim justiție plurivalentă, justiție profundă, justiție cu adevărat umană.
Mahatma Gandhi spunea că dacă gândim doar în paradigma “ochi pentru ochi” întreaga lume va orbi. Ori miza este să putem privi multidimensional. Ca atare, e momentul să spunem din cand in cand “hai să ne ascultăm acum și să vedem ce putem învăța unii de la alții”. Indiferent cat de inconfortabil sau imposibil ar suna, o sa devina revelator.
Cum ai ales actorii pentru rolurile principale? Au fost create anumite personaje pentru anumiți actori?
Am avut mare șansa să colaborez cu actori sublimi care au transformat textul într-o lume iconică. Le sunt recunoscătoare tuturor actorilor absolut excepționali din film și tuturor participanților neprofesioniști care au adăugat autenticitate.
O parte dintre actori au fost alături proiectului încă din etapele anterioare ale scurt-metrajului (Cristian Bota, Iulia Lumânare, Corneliu Ulici) și au ajuns în proiect printr-un proces de casting meritocratic. Le sunt foarte recunoscătoare că au rămas apropiați de proiect și i-au acordat toată atenția posibilă.
Pentru lungmetraj, am avut marea onoare să colaborez cu Domnica Cîrciumaru, o directoare de casting excepțională, și, mulțumită ei, am cunoscut actori de excepție într-un timp foarte scurt.
Costel Cașcaval interpretează rolul transformator al Inspectorului Mitrea și, pentru mine, este o formă de bucurie extinsă că a acceptat să-mi acorde încredere și să joace un rol cu totul atipic într-o comedie neagră. Rolurile anterioare pe care le-a interpretat au fost diferite. Mihai Mălaimare il interpretează pe Primarul Pamfil și, deși este cunoscut ca un fabulos actor de teatru, experiența cinematografică a constituit un eveniment în sine și unul absolut fermecător. Acest duo a devenit unul ingenios în film pentru că ambele personaje sunt diferite din punct de vedere filosofic, și în film și în realitate, dar au ajuns să creeze armonie împreună. Mă bucură nespus să văd această legătură și să o celebrez la fiecare proiecție. Inspectorul Mitrea este pus în fața unor adevăruri contradictorii, primarul Pamfil aduce un contrast filosofic și emoțional. Este ca o coregrafie dintre analitic și intuitiv, între modernitate si traditie, între autoritate și comunitate.
Le mulțumesc Flaviei Hojda, lui Pavel Ulici, lui Corneliu Ulici pentru deschiderea incredibilă pe care au avut-o în fața proiectului, aducand improvizatia la rang de cinste. Toți actorii au fost o reala sursa de inspirație. Regret nespus că nu mai este printre noi Mihai Dinvale care a interpretat rolul croitorului cu cea mai inaltatoare eleganta. M-am bucurat sa colaborez cu Nelu Sergei, Tudorel Filimon, Marina Dascalu, o prezenta plina de candoare. Surorile Bodai, pentru care filmul a fost un debut, au fost extraordinare ca prezenta de spirit, răbdare, creativitate nonverbală. O aura foarte carismatica este adaugata de Bogdan Farcaș, Robert Radoveneanu și Alina Chivulescu.
Am cunoscut foarte mulți actori extrem de talentați în procesul de casting și îmi doresc să avem șansa să continuăm acest proiect într-o maniera antologică și să reușim să îi celebrăm.
„CATANE” este printre primele producții românești realizate după principii de producție verde. Cat de mult a influențat acest aspect producția?
Producția verde a filmului nu s-a limitat la simple măsuri sustenabile ad-hoc, ci a constituit o filosofie amplă, care a adus un plus-valoare atât în calitatea filmului, cât și în calitatea vieții membrilor echipei și a sătenilor in perioada filmarilor.
Ne-am străduit să lăsăm satele în care am filmat într-o formă mai bună decât cea în care le-am găsit. În viitor ne dorim să revenim în acea regiune a munților Apuseni și să contribuim la restaurarea caselor cu acoperiș de paie, construcții care sunt momentan afectate gradual.
Această identitate sustenabilă a filmului a izvorât direct din scenariu și s-a născut organic: obiectele din film sunt improvizate din alte obiecte existente în mediul rural. Nu doar personajele au avut o călătorie a lor, ci și obiectele din film. De exemplu, înainte de sosirea inspecției în sat, sătenii își improvizează handicapurile folosind obiecte din gospodărie, iar la final această etapă se reia, creând un ciclu continuu. M-a fascinat ideea acestui perpetuum mobile scenografic. Fiecare obiect a parcurs acest repurposing foarte drag nouă.
Echipa a reunit peste 100 de profesioniști pasionați. Pe platou am folosit produse locale și am invitat constant producători locali. Ca un mic detaliu culinar, am avut bucătari care au gătit cu ingrediente locale, adăugând o notă autentică experienței filmului. Ne-am straduit sa nu folosim plastic pe set; fiecare membru al echipei a primit o sticlă personalizată, oferită cadou, ca simbol al respectului pentru mediu și comunitate.
Am fost cât se poate de conștienți de aceasta dimensiune a filmului, am explorat multiple metodologii sustenabile și cred că am reușit să ne încadrăm în 19 zile de filmare în care am tratat cu respect atât natura, cât și cultura.
Cât de ofertantă este ”autenticitatea savuroasă a lumii rurale” românești? Câte povești se pot spune prin filme, influențate de acest element?
Tezaurul imaterial pe care îl regăsim în satele românești este infinit, dar, din păcate, adesea invizibil. Există încă nenumărate perspective nevalorificate, neportretizate în cinema sau în sfera socială.
Îmi aduc aminte de o imagine evocată de Iulia Gorneanu: în trecut, unele femei alegeau să fie îngropate în iile lor, pentru a fi recunoscute pe lumea cealaltă de către cei dragi, fiecare ie având o cusătură unică. Acea dispariție a persoanelor și a obiectelor este, într-un fel, o stingere colectivă a unui mod de existență. Atât de multe voci și experiențe se pierd înainte să fie cunoscute, dezbătute sau înțelese. Această moarte metaforică a unor ritualuri, gesturi și cutume rurale mă întristează profund. Cel mai acut fenomen contemporan este depopularea satelor – o realitate surprinsă discret și în film, însă mai degrabă ca un incipit pentru un fenomen mai amplu, fără a constitui firul narativ central.
Și în filmul CATANE asistăm la contraste profunde între tradiție și modernitate. Dar aceste contraste îmbină, nu dezbină. Comunitatea satenilor este o comunitate alcatuita din ultimi Mohicani, însă exista forme de auto-salvare si de salvare pe care încă le putem practica.
La rândul meu, sunt alcătuită din două contradicții: jumătate din mine este pasionată de acest proces de ancorare, de înrădăcinare, iar cealaltă jumătate este fascinată de crearea de noi concepte și structuri vizionare, de forme de pionierat narativ. Momentan le pot valorifica succesiv, dar îmi doresc să ajung să le manifest simultan, organic și holistic, într-o manieră care să aducă sens plurivalent lumii noastre.
Marea bucurie este că filmul a avut deja trei premiere internaționale și cel puțin șapte avanpremiere naționale, fiecare cu o atmosferă absolut înălțătoare. După premiera mondială de la IFFI Goa, India, spectatorii ne-au mărturisit că își doresc să viziteze satul Catane. Mi s-a părut fermecător și, în același timp, amuzant de provocator – nu știu dacă am putea găzdui, cu ușurință, 1,46 miliarde de persoane în restrânsul nostru catun!
Până acum, spectatorii s-au bucurat de fiecare fotogramă, de fiecare secvență până la final. Un spectator ne-a mărturisit că acest film este “ca o îmbrățișare”. Un alt spectator internațională a menționat că a trăit o a doua naștere în timpul vizionării, a fost cel mai neașteptat compliment. Exact asta ne-am dorit, să îmbrățișăm oamenii cu foarte multă căldură și cu foarte multă creativitate. Acest film nu a fost niciodată gândit pentru a bifa vreun criteriu extern, ci pentru a mobiliza o nouă categorie de atitudini și de școli de gândire.
A prins deja contur în mintea ta următorul film? Va fi vorba tot de o comedie?
Iubesc comedia neagră, comedia absurdă, autoironia și satira socială atunci când mă exprim cinematografic. Le iubesc pentru că redau complexitatea vieții. Consider că o comedie pură sau o dramă pură tinde să fie reducționistă; în realitate, asistăm la o pluralitate de emoții, adesea exprimate sincron. Nu exista emoții negative și pozitive, ci doar maniere în care noi le amestecăm în proporții echilibrate sau dezechilibrate. Iubesc această linie subțire care unifică umorul și drama. Cu toții suntem mixologi ai acestui fin amestec.
Într-un contextul în care bolile mintale tind să devină din ce în ce mai frecvente și viziunile întunecate asupra realității tind să dețină majoritatea unanimă, actul de a folosi umor devine o formă intensă de curaj, devine un manifest pentru o nouă formă de gandire. Filmul poate fi un demers terapeutic, vindecător, înălțător pentru fiecare dintre noi, poate avea o forta enorma.
În România existau peste 400 de săli de cinema de stat, în prezent mai sunt doar sub 20 de săli de cinema de stat. Nu putem face performanță cinematografică dacă nu există un mediu cultural ocrotit și îngrijit și o redeschidere culturală. Ne dorim săli de cinema și libertate de expresie pentru a dezbate, celebra și extinde viata în maniere creative.
Următorul film pe care îl am în lucru se numește „Muriți, vă rog” (“Die, please”) și abordează tabu-ul morții, invitându-ne să o privim cu mai multă blândețe. A câștigat deja finanțare CNC și premiul TIFF Pitch Stop. De-abia așteptăm să găsim primii parteneri de coproducție și să demarăm proiectul.
Mă fascinează deopotrivă arhivarea spiritului uman și extinderea acestuia în maniere creative pe termen lung. Sunt recunoscătoare să fiu femeie, mamă, regizoare și scenaristă, și să am privilegiul de a explora cu seninătate și delicatețe cele mai provocatoare aspecte ale vieții noastre contemporane, cu dorința de a le îmblânzi și de a le oferi sens.
Cinematografia română are foarte multe de zis, de experimentat, de redat, de inovat. Așa că vă invit în sala de cinema din 26 ianuarie 2026 să celebrăm filmul CATANE și, odată cu el, o nouă atitudine cinematografică: aceea a redefinirii narative, vizuale, auditive, într-un univers imersiv ale cărui umor și joie de vivre sunt contagioase. Cred cu tărie că este un film necesar, deopotrivă artistic și hyper-prietenos cu publicul.
Pentru mine, filmul este un fir infinit, o textură universală, care deși începe în sala de cinema, poate continua în toate spațiile în care viața se desfășoară. Îmi place să cred că filmul poate fi continuat și în muzee, școli, spitale, pe străzi sau pe clădiri iconice — oferindu-ne tuturor substanță, inspirație și întrebări esențiale. Ad infinitum.
Foto: PR
Ioana Mischie este regizoarea si scenarista filmului „CATANE”, o comedie specială și ingenioasă despre problemele și soluțiile locuitorilor unui sat uitat de lume, vizitat de o comisie desemnată să investigheze dosarele de acordare a ajutoarelor sociale. „CATANE” prezintă, cu umor și blândețe, o situație absurdă și reprezintă debutul in lungmetraj al Ioanei Mischie. Noua comedia românească va avea premiera în cinematografe pe 26 ianuarie 2026.
Utilizând resurse, decoruri și obiecte conform unei metodologii inovatoare în industrie, menită să reducă amprenta de carbon și să promoveze practici sustenabile în cinematografie, „CATANE” este prima producție verde din România și a fost filmat într-un spațiu idilic din Munții Apuseni.
Inspirat din fapte reale, filmul spune povestea a trei inspectori trimiși într-un sat izolat de munte, unde toți localnicii primesc ajutor social. În acest colț uitat de lume, sătenii și-au creat propriile reguli pentru a supraviețui. Ceea ce pare inițial o simplă inspecție se transformă într-o aventură plină de ironie, descoperiri transformatoare și adevăruri aparent contradictorii, care gradual converg înspre solidaritate, toleranță și empatie.
În rolurile inspectorilor îi vom vedea pe Costel Cașcaval, Iulia Lumânare și Cristian Bota, alături de o distribuție care îmbină actori consacrați și localnici neprofesioniști, aducând pe ecran autenticitatea savuroasă a lumii rurale.
Noi am stat de vorbă cu regizoarea filmului, Ioana Mischie, despre felul în care a creat această poveste complexă- o comedie savuroasă, cu umor inteligent și poezie vizuală, cum este prezentat ”CATANE”.
Ioana, scenariul filmului ”Catane” a prins contur în urmă cu zece ani, cum s-a transformat în timp, până la forma finală și până la transpunerea lui pe marele ecran?
Cred că fiecare proiect artistic pe care îl aducem la viață începe, de fapt, odată cu noi, chiar dacă se materializează mult mai târziu. ADN-ul creativ al acestui scenariu s-a format încă din copilărie, când iubeam să petrec timp în satele natale ale părinților mei. Primele gânduri pe care le-am scris vreodată au fost folosind creioane, cretă, tehnologii ultra-simplificate. Acele caiete, hârtii, porți scrise cu gânduri erau un vast, nesfârșit ecran de cinema.
Scenariul filmului „Catane” mi-a fost proiect de licență în cadrul UNATC „I.L. Caragiale” în anul 2011. A reprezentat primul meu scenariu de lungmetraj și a prins contur sub îndrumarea profesorului coordonator Valeriu Drăgușanu, care m-a încurajat constant pe parcursul dezvoltării.
Comedia neagră, deși are ca izvoare premise reale, are o aură profund originală. În satul Catane, sătenii își declară handicapuri fictive pentru a evita taxe, dar o comisie de anchetă descinde pentru a descoperi adevărul, confruntându-se, însă, cu o multitudine de adevăruri neașteptate. Comedia explorează justiția socială cu mult haz de necaz. Într-o lume imperfectă, soluția nu e intoleranța, ci reapropierea.
După finalizarea primului draft, am simțit nevoia să îl mențin viu: l-am înscris în numeroase programe de dezvoltare și l-am prezentat în contexte internaționale: pitching forums, market-uri de film. Proiectul a fost selectat în programe precum Berlinale Talents, Sundance Workshop și Cannes Screenwriters Pavilion, obținând premii internaționale care m-au format profund ca scenarist și regizor. Toate aceste forme de învățare internațională mi-au permis să înțeleg industria cinematografică, ecosistemul de creație și de finanțare și să tind să spun povești care ajung la oameni de pretutindeni.
Programele internaționale de mentorat m-au sprijinit în procesul de transformare a unei povești profund locale într-una cu rezonanță universală. Deși parcursul nu a fost liniar și a presupus numeroase provocări, rescrieri succesive și momente de îndoială, pasiunea pentru a spune povești memorabile a fost întotdeauna mai puternică decât orice nesiguranță. După un timp în care povestea suferise schimbări, am simțit nevoia să mă întorc la esența acesteia, la ceea ce iubeam cel mai mult în acest proiect: umorul, candoarea și absurdul societale.
Scenariul a trecut prin mai multe etape de transformare. La început, dorința mea a fost să construiesc o constelație rurală amplă, densă, cu numeroase fire narative secundare, ca într-un univers imersiv, din care poți aprofunda ce te preocupă. Însă, odată cu intrarea în producție și cu realitatea concretă a unui program de filmare de doar 19 zile, a devenit necesar să reduc totul la esență. Această condensare nu a fost o pierdere în definitiv, ci o clarificare — un proces care a adus povestea mai aproape de esența emoțională, spirituală, poetică.
Filmarea a avut loc în 2023 în inima Munților Apuseni. Postproducția s-a încheiat de curând. Scenariul a fost extins prin imaginarul fiecărui colaborator care a contribuit la proiect. Însă, călătoria de-abia acum începe și așteptăm cu nerăbdare să lansăm filmul în 70 de săli de cinema din România din 26 ianuarie 2026. Îmi doresc să văd în ce măsură se va molipsi bucuria noastră de a crea acest film în inimile oamenilor din sală. Sper eu, în proporție de cel puțin 237%.
Cum de a rămas viu în mintea ta și în arhivă scenariul atât timp și cum de nu i-a luat locul altă poveste?
Pentru că, în esență, sunt o creatoare de concepte și o povestitoare, nu privesc poveștile ca fiind aflate într-o competiție, ci într-o evoluție continuă, într-o relație de propulsare reciprocă și într-o vibrație constantă. O poveste chiar și atunci când se odihnește într-un sertar are o aura și o energie proprie. Am folosit timpul ca pe un co-creator, nu ca pe un inamic.
Este de ajuns să cred cu tărie într-o poveste pentru ca ea să existe deja în lume; nu mai caut validare externă pentru poveștile în care cred. În schimb, caut mereu parteneri — oameni care să resimtă lumea poetic și intens. Am avut marea șansă să îi și găsesc. Îi sunt recunoscătoare lui George Dăscălescu, directorul de imagine CATANE, care, deși s-a alăturat târziu proiectului, i-a creat identitatea vizuală cu atât de multă minuțiozitate, iscusință și candoare, transformând fiecare cadru într-un tableau vivant. Eu am scris cuvinte, George a scris imagini. Emiliano Mazzenga a semnat muzica originală și această dimensiune a înălțat filmul, conferindu-i noi membrane poetice. Cristina Barbu și Bogdan Ionescu au îmbogățit acest film cu o scenografie absolut genială.
Orice scenariu are nevoie de sprijin financiar, social și tehnologic pentru a putea recompensa o echipă numeroasă, iar marea mea provocare în calitate de regizor și producător a fost să ofer echipei mele condiții de muncă respectuoase și armonioase, pe cât posibil. Tocmai de aceea mă zbat până în pânzele albe să aduc la viață un proiect, pentru a-i conferi calitatea minimă la care visăm.
În toți acești ani de dezvoltare a scenariului de lungmetraj am realizat, în paralel, zeci de scurtmetraje, proiecte comerciale și proiecte New Media, care au reprezentat forme de pionierat conceptual sau tehnologic: Government of Children – o franciză transmedia care a reunit primul film stereoscopic și primul film cu AI din România, Human Violins – primul multi-player VR. Prin fiecare proiect am căutat să inițiez o nouă manieră de a privi lumea.
În primii ani după absolvire am avut o etapă eclectică în care mi-am dorit să învăț totul: transmedia storytelling, film documentar, scurtmetraj. Primul proiect după absolvire a fost un serial web pentru Channel 4, unde am învățat să lucrez internațional și să readuc în țară un nou know-how digital. Acest parcurs mi-a permis să învăț și să descopăr constant noi abordări, noi perspective, noi structuri narative.
După aceea, am intrat într-o etapă fascinantă ancorată în noi tehnologii. Am adus la viață proiecte VR care au fost selectate la Cannes, Veneția, Shanghai, scriind o pagină importantă de performanță imersivă în domeniul nostru.
Acum sunt într-o etapă mult mai lină și conștientă, în care știu ce iubesc și să îmbin bune practici din tot ce am învățat. Totul începe cu o poveste buna careia îi adaug straturi vizuale, sonore, tehnologice menite sa o extinda temporal, spatial, spiritual.
Acest scenariu, însă, a avut mereu un loc special în inima mea. Inspirat de o multitudine de fapte reale, de imaginaruri est-europene și de autoironie, el găzduiește dileme esențiale despre justiția socială contemporană. Este, în același timp, un film-haiku: subtil și profund simultan. Întâmplarea a făcut ca alte proiecte să primească finanțare mult mai rapid decât acest proiect.
Pentru mine, fiecare proiect este o luptă și o celebrare: o luptă de a aduce la viață un univers și o celebrare a puterii colective a celor care îl fac posibil. În filmul CATANE pulsează ambele dimensiuni, și totuși îmi place să cred că, în ciuda tuturor provocărilor, uneori dureroase, acest proiect a fost și va rămâne unul fericit, care radiază lumină în jur.
Ce provocări ai întâmpinat în a echilibra elementele de comedie cu cele inspirate din realitate?
Realitatea este multistratificată, iar provocarea majoră a fost să surprindem această pluralitate de perspective fără a dilua esența poveștii într-un film clasic de o oră și jumătate. Alte formate, precum filmele interactive, permit spectatorului să exploreze individual straturile narative; în filmul nostru, responsabilitatea mea a fost să curatoriez o colecție coerentă de perspective, astfel încât fiecare nuanță să surprindă și să invite publicul să se întrebe: „Oare eu ce aș face în aceeași situație? Cum aș reacționa în fața nedreptății? Dar în fața unei nedreptăți discutabile?”
Acest echilibru între comedie și dramă este, de departe, cea mai fascinantă provocare pentru mine. Aș descrie filmul ca pe o formă de alchimie: realitatea materială este transformată, esentializata într-o realitate poetică și, după aceea, acest poem îmbogățește realitatea materială. Este o călătorie a semnificației care ne modifică fibra etică și fibra estetică. Noi, scenariștii, regizorii, actorii, suntem doar acceleratorii ei, însă adevărații destinatari sunt cei care privesc, trăiesc, continua acest flux.
Inspirându-mă din Brâncuși, consider că orice act artistic conține o formă de bucurie, care devine motorul nostru creator.
CATANE este ancorat în sute de fapte reale și fenomene sociale – statistici, experiențe colective – însă nu acestea sunt prezentate literal; povestea rămâne originală, umanizând contextul și explorând situații tabu cu autoironie și empatie. Întrebarea centrală a fost: „ce se ascunde în spatele statisticilor și cum putem transforma realitatea într-un instrument de reflecție, vindecare și dialog social?”
În anii 2000, în România existau mai mult de 8 milioane de ajutoare sociale. Întrebarea inițială a fost: ce s-ar putea ascunde în spatele acelor statistici? Cum anume putem umaniza aceste povești? Cum anume putem să ne exersăm forța exportatorie, nu eficiența de a emite prejudecăți? Cum putem explora situații tabu fără a le judeca? Cum putem atinge o formă de vindecare colectivă? Cum putem ajunge să vorbim despre o conștiință socială și o vindecare societală? Și cum putem valorifica umorul ca liant aproape terapeutic?
Bineînțeles, filmul nu acoperă toate cele 8 milioane de perspective și nici nu ne-am propus să redăm o imagine sociologică per se pe care probabil am fi asociat-o mai degrabă cu un film documentar. În filmul nostru, acest context narativ ne ajută să ne descoperim pe noi înșine: cine suntem cu adevărat? Cine vrem să devenim? Cum putem folosi hazul de necaz pentru a depăși provocările contemporane?
Filmul CATANE este o coproducție România-Italia, sprijinită de CNC, MIFEC si Eurimages. Menționez aceste aspecte pentru că experiența coproducției a fost una încântătoare pentru noi și ne-a sprijinit să creăm o comedie europeană unică.
Filmul are un mesaj optimist, „devine un manifest unificator”, după cum ai spus. Crezi că „se cerea” un astfel de film în peisajul cinematografiei românești?
Filmul este menit să ne reapropie, să ne facă să ne iertăm, să ne tratăm cu mai multă blândețe unii pe alții și să ne folosim imperfecțiunile pentru a ne completa, nu pentru a ne anula.
În domeniul cinematografic aduce în premieră o tema rar dezbătută: aceea a aparenței în relația cu esența fiecăruia dintre noi. Cred că un astfel de film este vital nu doar în peisajul cinematografiei, ci și în societatea noastră contemporană – trăim într-un mediu hiper-polarizat, în care nu mai există nicio fărâmă de dialog între persoane cu opinii divergente. Ori tocmai această ciocnire între două viziuni distincte asupra lumii mă fascinează și mi se pare extrem de importantă. Cu atât mai mult într-un context digital în care suntem adesea izolați în funcție de opiniile pe care le avem, devine esențial să ne ascultăm activ unii pe alții.
Fără să dorim vreo corelare directă cu realitatea imediată, având în vedere că povestea a fost scrisă în urmă cu mulți ani, nu pot să nu remarc că este fundamental să vorbim justiție plurivalentă, justiție profundă, justiție cu adevărat umană.
Mahatma Gandhi spunea că dacă gândim doar în paradigma “ochi pentru ochi” întreaga lume va orbi. Ori miza este să putem privi multidimensional. Ca atare, e momentul să spunem din cand in cand “hai să ne ascultăm acum și să vedem ce putem învăța unii de la alții”. Indiferent cat de inconfortabil sau imposibil ar suna, o sa devina revelator.
Cum ai ales actorii pentru rolurile principale? Au fost create anumite personaje pentru anumiți actori?
Am avut mare șansa să colaborez cu actori sublimi care au transformat textul într-o lume iconică. Le sunt recunoscătoare tuturor actorilor absolut excepționali din film și tuturor participanților neprofesioniști care au adăugat autenticitate.
O parte dintre actori au fost alături proiectului încă din etapele anterioare ale scurt-metrajului (Cristian Bota, Iulia Lumânare, Corneliu Ulici) și au ajuns în proiect printr-un proces de casting meritocratic. Le sunt foarte recunoscătoare că au rămas apropiați de proiect și i-au acordat toată atenția posibilă.
Pentru lungmetraj, am avut marea onoare să colaborez cu Domnica Cîrciumaru, o directoare de casting excepțională, și, mulțumită ei, am cunoscut actori de excepție într-un timp foarte scurt.
Costel Cașcaval interpretează rolul transformator al Inspectorului Mitrea și, pentru mine, este o formă de bucurie extinsă că a acceptat să-mi acorde încredere și să joace un rol cu totul atipic într-o comedie neagră. Rolurile anterioare pe care le-a interpretat au fost diferite. Mihai Mălaimare il interpretează pe Primarul Pamfil și, deși este cunoscut ca un fabulos actor de teatru, experiența cinematografică a constituit un eveniment în sine și unul absolut fermecător. Acest duo a devenit unul ingenios în film pentru că ambele personaje sunt diferite din punct de vedere filosofic, și în film și în realitate, dar au ajuns să creeze armonie împreună. Mă bucură nespus să văd această legătură și să o celebrez la fiecare proiecție. Inspectorul Mitrea este pus în fața unor adevăruri contradictorii, primarul Pamfil aduce un contrast filosofic și emoțional. Este ca o coregrafie dintre analitic și intuitiv, între modernitate si traditie, între autoritate și comunitate.
Le mulțumesc Flaviei Hojda, lui Pavel Ulici, lui Corneliu Ulici pentru deschiderea incredibilă pe care au avut-o în fața proiectului, aducand improvizatia la rang de cinste. Toți actorii au fost o reala sursa de inspirație. Regret nespus că nu mai este printre noi Mihai Dinvale care a interpretat rolul croitorului cu cea mai inaltatoare eleganta. M-am bucurat sa colaborez cu Nelu Sergei, Tudorel Filimon, Marina Dascalu, o prezenta plina de candoare. Surorile Bodai, pentru care filmul a fost un debut, au fost extraordinare ca prezenta de spirit, răbdare, creativitate nonverbală. O aura foarte carismatica este adaugata de Bogdan Farcaș, Robert Radoveneanu și Alina Chivulescu.
Am cunoscut foarte mulți actori extrem de talentați în procesul de casting și îmi doresc să avem șansa să continuăm acest proiect într-o maniera antologică și să reușim să îi celebrăm.
„CATANE” este printre primele producții românești realizate după principii de producție verde. Cat de mult a influențat acest aspect producția?
Producția verde a filmului nu s-a limitat la simple măsuri sustenabile ad-hoc, ci a constituit o filosofie amplă, care a adus un plus-valoare atât în calitatea filmului, cât și în calitatea vieții membrilor echipei și a sătenilor in perioada filmarilor.
Ne-am străduit să lăsăm satele în care am filmat într-o formă mai bună decât cea în care le-am găsit. În viitor ne dorim să revenim în acea regiune a munților Apuseni și să contribuim la restaurarea caselor cu acoperiș de paie, construcții care sunt momentan afectate gradual.
Această identitate sustenabilă a filmului a izvorât direct din scenariu și s-a născut organic: obiectele din film sunt improvizate din alte obiecte existente în mediul rural. Nu doar personajele au avut o călătorie a lor, ci și obiectele din film. De exemplu, înainte de sosirea inspecției în sat, sătenii își improvizează handicapurile folosind obiecte din gospodărie, iar la final această etapă se reia, creând un ciclu continuu. M-a fascinat ideea acestui perpetuum mobile scenografic. Fiecare obiect a parcurs acest repurposing foarte drag nouă.
Echipa a reunit peste 100 de profesioniști pasionați. Pe platou am folosit produse locale și am invitat constant producători locali. Ca un mic detaliu culinar, am avut bucătari care au gătit cu ingrediente locale, adăugând o notă autentică experienței filmului. Ne-am straduit sa nu folosim plastic pe set; fiecare membru al echipei a primit o sticlă personalizată, oferită cadou, ca simbol al respectului pentru mediu și comunitate.
Am fost cât se poate de conștienți de aceasta dimensiune a filmului, am explorat multiple metodologii sustenabile și cred că am reușit să ne încadrăm în 19 zile de filmare în care am tratat cu respect atât natura, cât și cultura.
Cât de ofertantă este ”autenticitatea savuroasă a lumii rurale” românești? Câte povești se pot spune prin filme, influențate de acest element?
Tezaurul imaterial pe care îl regăsim în satele românești este infinit, dar, din păcate, adesea invizibil. Există încă nenumărate perspective nevalorificate, neportretizate în cinema sau în sfera socială.
Îmi aduc aminte de o imagine evocată de Iulia Gorneanu: în trecut, unele femei alegeau să fie îngropate în iile lor, pentru a fi recunoscute pe lumea cealaltă de către cei dragi, fiecare ie având o cusătură unică. Acea dispariție a persoanelor și a obiectelor este, într-un fel, o stingere colectivă a unui mod de existență. Atât de multe voci și experiențe se pierd înainte să fie cunoscute, dezbătute sau înțelese. Această moarte metaforică a unor ritualuri, gesturi și cutume rurale mă întristează profund. Cel mai acut fenomen contemporan este depopularea satelor – o realitate surprinsă discret și în film, însă mai degrabă ca un incipit pentru un fenomen mai amplu, fără a constitui firul narativ central.
Și în filmul CATANE asistăm la contraste profunde între tradiție și modernitate. Dar aceste contraste îmbină, nu dezbină. Comunitatea satenilor este o comunitate alcatuita din ultimi Mohicani, însă exista forme de auto-salvare si de salvare pe care încă le putem practica.
La rândul meu, sunt alcătuită din două contradicții: jumătate din mine este pasionată de acest proces de ancorare, de înrădăcinare, iar cealaltă jumătate este fascinată de crearea de noi concepte și structuri vizionare, de forme de pionierat narativ. Momentan le pot valorifica succesiv, dar îmi doresc să ajung să le manifest simultan, organic și holistic, într-o manieră care să aducă sens plurivalent lumii noastre.
Marea bucurie este că filmul a avut deja trei premiere internaționale și cel puțin șapte avanpremiere naționale, fiecare cu o atmosferă absolut înălțătoare. După premiera mondială de la IFFI Goa, India, spectatorii ne-au mărturisit că își doresc să viziteze satul Catane. Mi s-a părut fermecător și, în același timp, amuzant de provocator – nu știu dacă am putea găzdui, cu ușurință, 1,46 miliarde de persoane în restrânsul nostru catun!
Până acum, spectatorii s-au bucurat de fiecare fotogramă, de fiecare secvență până la final. Un spectator ne-a mărturisit că acest film este “ca o îmbrățișare”. Un alt spectator internațională a menționat că a trăit o a doua naștere în timpul vizionării, a fost cel mai neașteptat compliment. Exact asta ne-am dorit, să îmbrățișăm oamenii cu foarte multă căldură și cu foarte multă creativitate. Acest film nu a fost niciodată gândit pentru a bifa vreun criteriu extern, ci pentru a mobiliza o nouă categorie de atitudini și de școli de gândire.
A prins deja contur în mintea ta următorul film? Va fi vorba tot de o comedie?
Iubesc comedia neagră, comedia absurdă, autoironia și satira socială atunci când mă exprim cinematografic. Le iubesc pentru că redau complexitatea vieții. Consider că o comedie pură sau o dramă pură tinde să fie reducționistă; în realitate, asistăm la o pluralitate de emoții, adesea exprimate sincron. Nu exista emoții negative și pozitive, ci doar maniere în care noi le amestecăm în proporții echilibrate sau dezechilibrate. Iubesc această linie subțire care unifică umorul și drama. Cu toții suntem mixologi ai acestui fin amestec.
Într-un contextul în care bolile mintale tind să devină din ce în ce mai frecvente și viziunile întunecate asupra realității tind să dețină majoritatea unanimă, actul de a folosi umor devine o formă intensă de curaj, devine un manifest pentru o nouă formă de gandire. Filmul poate fi un demers terapeutic, vindecător, înălțător pentru fiecare dintre noi, poate avea o forta enorma.
În România existau peste 400 de săli de cinema de stat, în prezent mai sunt doar sub 20 de săli de cinema de stat. Nu putem face performanță cinematografică dacă nu există un mediu cultural ocrotit și îngrijit și o redeschidere culturală. Ne dorim săli de cinema și libertate de expresie pentru a dezbate, celebra și extinde viata în maniere creative.
Următorul film pe care îl am în lucru se numește „Muriți, vă rog” (“Die, please”) și abordează tabu-ul morții, invitându-ne să o privim cu mai multă blândețe. A câștigat deja finanțare CNC și premiul TIFF Pitch Stop. De-abia așteptăm să găsim primii parteneri de coproducție și să demarăm proiectul.
Mă fascinează deopotrivă arhivarea spiritului uman și extinderea acestuia în maniere creative pe termen lung. Sunt recunoscătoare să fiu femeie, mamă, regizoare și scenaristă, și să am privilegiul de a explora cu seninătate și delicatețe cele mai provocatoare aspecte ale vieții noastre contemporane, cu dorința de a le îmblânzi și de a le oferi sens.
Cinematografia română are foarte multe de zis, de experimentat, de redat, de inovat. Așa că vă invit în sala de cinema din 26 ianuarie 2026 să celebrăm filmul CATANE și, odată cu el, o nouă atitudine cinematografică: aceea a redefinirii narative, vizuale, auditive, într-un univers imersiv ale cărui umor și joie de vivre sunt contagioase. Cred cu tărie că este un film necesar, deopotrivă artistic și hyper-prietenos cu publicul.
Pentru mine, filmul este un fir infinit, o textură universală, care deși începe în sala de cinema, poate continua în toate spațiile în care viața se desfășoară. Îmi place să cred că filmul poate fi continuat și în muzee, școli, spitale, pe străzi sau pe clădiri iconice — oferindu-ne tuturor substanță, inspirație și întrebări esențiale. Ad infinitum.
Foto: PR
