Arta de a trăi ca artist: Cum arată obiceiurile și rutinele artiștilor? Sau… chiar au ei rutine? Ne lămurește Roxana Grămadă
După ce am înotat în deadline-uri toată dimineața, am decis să dau log out și să mă duc să văd Odiseea de la 15:00. Nu pentru că terminasem treaba, ci pentru că nu mai aveam vânt în neuroni. Sună anarhist, dar când vinzi idei din praf de stele, faci pit stop de inspirație când ți-ai dori să strălucești pe linia de asamblare. Prima oară te sperie. Apoi înțelegi natura bestiei și îți construiești un sistem.
Când aveam 5 ani, am decis că nu mai vreau la grădiniță. Într-o dimineață, după ce abia ieșisem din bloc, am fugit înapoi acasă. Mama se grăbea la serviciu și n-a venit înapoi după mine. Așa a început primul meu laborator de lucru pe cont propriu: patru ore de haos organizat zilnic, până se întorcea sora mea de la școală.
Astăzi te închini și zici cum a fost posibil să stea un copil nesupravegheat atâtea ore. În comunism trăiam altă realitate, cu cheia de gât și zero televizor. Am pus cap la cap cărți cu poze și am învățat să citesc. O sunam pe bunica și întrebam ce mai face fiecare animal din curte. Sau stăteam înfofolită în pătura mea favorită muștar și îmi imaginam povești cu personaje reale.
Zeci de ani mai târziu cam tot asta fac, plus-minus ipoteca, colagenul și grupurile online de soloprenoare de prin toată lumea. Pentru că natura bestiei se manifestă încă de la început, sau cel puțin asta e teza mea pe subiect. Întrebarea e cât de repede îți dai seama și nu te pui împotriva ei.
Uitându-mă înapoi pare evident. Atunci habar n-aveam, doar făceam. Când caut firul roșu, ideea călăuzitoare din povestea brandului clienților mei, ăsta e unul din pilonii esențiali pe care mă bazez: o să-mi arate chiar ei, o să pună în operă în fața mea. Important e să am percepția curată și instrumentul acordat să prind, cum zice David Lynch, vena de aur. Asta nu vine de la sine. Și de-asta s-a inventat ritualul de lucru, un ambalaj din materialul clientului despre cum să te transpui în starea de a face.
Sigur ai citit despre obiceiuri și rutine. Despre cum Honore de Balzac bea 40 de cafele (crezi că era un tip intens sau, din contra, era dependent de susținere?). Cum Agatha Christie mânca mere în cadă și inventa povești cu crime (cred că sunetul dinților tăind prin măr în ritm constant îi provoca o transă creatoare). Și cum Christopher Nolan nu are telefon mobil și nici adresă de email, poartă aceeași uniformă în fiecare zi și lucrează fix de la 7:00 la 19:00. Jur pe Instagram.
Mă simt direct vizată, mi-am abandonat postul de creație exact pentru artistul care nu face asta în ruptul capului. Și aici am un asterix. Și Nolan, care de altfel a vizitat locații din România în prospecție pentru groapa din Cavalerul Negru: Legenda Renaște, experimentează și caută în orb dacă e nevoie, dar în timpul orelor de program. Și eu la fel, doar că, uneori, la cinema.
Metoda Nolan se testează și în aikido, arta marțială pe care o practic de 25 de ani. Dacă vrei centura neagră, nu e vreo filosofie. Când vine ora de sală, te ridici orice altceva ai face atunci, îți iei geanta și te duci. Ce faci pe tatami e secundar, important e că te duci. Că intri, ca Nolan, în containerul numit practică și urmezi protocolul care deja există acolo. Întâi stabilizezi spațiul, îți descoperi ritmul și rezultatele devin o chestiune de timp.
Pare elementar de simplu. Cine ar fi zis că și în artă tot la legea efectului compus ajungi. La ritmul constant de țestoasă care bate orice sprint. Pentru că, de fapt, nimic nu se face fără disciplină, nici chiar arta.
Lecția rutinelor și obiceiurilor aducătoare de performanță are, totuși, un substrat: nu te lăsa sedusă de disciplina anihilatoare. Asta transformă munca într-un pat al lui Procust, în care nu te potrivești mai niciodată. Și bestia ta creatoare devine un animal de circ, care face mereu același truc. Folosește disciplina drept context, jungla în care exprimi amplu ce ai de spus. Cum ar putea cineva să te forțeze să ai idei de geniu în fiecare zi de la 7:00 la 19:00? Ce poți să faci e să te prezinți și să parcurgi cu disciplină fluxul tău creator în segmentul pe care ți l-ai dat. Și, desigur, când ai ajuns acolo, să-ți fi dat deja un context de putere care să te ducă pe frecvența ta de geniu. Dar despre asta, în episodul următor.
Text de Rpxana Grămadă în Revista A List Magazine nr. 40
Fotografie: Deea Buzdugan
După ce am înotat în deadline-uri toată dimineața, am decis să dau log out și să mă duc să văd Odiseea de la 15:00. Nu pentru că terminasem treaba, ci pentru că nu mai aveam vânt în neuroni. Sună anarhist, dar când vinzi idei din praf de stele, faci pit stop de inspirație când ți-ai dori să strălucești pe linia de asamblare. Prima oară te sperie. Apoi înțelegi natura bestiei și îți construiești un sistem.
Când aveam 5 ani, am decis că nu mai vreau la grădiniță. Într-o dimineață, după ce abia ieșisem din bloc, am fugit înapoi acasă. Mama se grăbea la serviciu și n-a venit înapoi după mine. Așa a început primul meu laborator de lucru pe cont propriu: patru ore de haos organizat zilnic, până se întorcea sora mea de la școală.
Astăzi te închini și zici cum a fost posibil să stea un copil nesupravegheat atâtea ore. În comunism trăiam altă realitate, cu cheia de gât și zero televizor. Am pus cap la cap cărți cu poze și am învățat să citesc. O sunam pe bunica și întrebam ce mai face fiecare animal din curte. Sau stăteam înfofolită în pătura mea favorită muștar și îmi imaginam povești cu personaje reale.
Zeci de ani mai târziu cam tot asta fac, plus-minus ipoteca, colagenul și grupurile online de soloprenoare de prin toată lumea. Pentru că natura bestiei se manifestă încă de la început, sau cel puțin asta e teza mea pe subiect. Întrebarea e cât de repede îți dai seama și nu te pui împotriva ei.
Uitându-mă înapoi pare evident. Atunci habar n-aveam, doar făceam. Când caut firul roșu, ideea călăuzitoare din povestea brandului clienților mei, ăsta e unul din pilonii esențiali pe care mă bazez: o să-mi arate chiar ei, o să pună în operă în fața mea. Important e să am percepția curată și instrumentul acordat să prind, cum zice David Lynch, vena de aur. Asta nu vine de la sine. Și de-asta s-a inventat ritualul de lucru, un ambalaj din materialul clientului despre cum să te transpui în starea de a face.
Sigur ai citit despre obiceiuri și rutine. Despre cum Honore de Balzac bea 40 de cafele (crezi că era un tip intens sau, din contra, era dependent de susținere?). Cum Agatha Christie mânca mere în cadă și inventa povești cu crime (cred că sunetul dinților tăind prin măr în ritm constant îi provoca o transă creatoare). Și cum Christopher Nolan nu are telefon mobil și nici adresă de email, poartă aceeași uniformă în fiecare zi și lucrează fix de la 7:00 la 19:00. Jur pe Instagram.
Mă simt direct vizată, mi-am abandonat postul de creație exact pentru artistul care nu face asta în ruptul capului. Și aici am un asterix. Și Nolan, care de altfel a vizitat locații din România în prospecție pentru groapa din Cavalerul Negru: Legenda Renaște, experimentează și caută în orb dacă e nevoie, dar în timpul orelor de program. Și eu la fel, doar că, uneori, la cinema.
Metoda Nolan se testează și în aikido, arta marțială pe care o practic de 25 de ani. Dacă vrei centura neagră, nu e vreo filosofie. Când vine ora de sală, te ridici orice altceva ai face atunci, îți iei geanta și te duci. Ce faci pe tatami e secundar, important e că te duci. Că intri, ca Nolan, în containerul numit practică și urmezi protocolul care deja există acolo. Întâi stabilizezi spațiul, îți descoperi ritmul și rezultatele devin o chestiune de timp.
Pare elementar de simplu. Cine ar fi zis că și în artă tot la legea efectului compus ajungi. La ritmul constant de țestoasă care bate orice sprint. Pentru că, de fapt, nimic nu se face fără disciplină, nici chiar arta.
Lecția rutinelor și obiceiurilor aducătoare de performanță are, totuși, un substrat: nu te lăsa sedusă de disciplina anihilatoare. Asta transformă munca într-un pat al lui Procust, în care nu te potrivești mai niciodată. Și bestia ta creatoare devine un animal de circ, care face mereu același truc. Folosește disciplina drept context, jungla în care exprimi amplu ce ai de spus. Cum ar putea cineva să te forțeze să ai idei de geniu în fiecare zi de la 7:00 la 19:00? Ce poți să faci e să te prezinți și să parcurgi cu disciplină fluxul tău creator în segmentul pe care ți l-ai dat. Și, desigur, când ai ajuns acolo, să-ți fi dat deja un context de putere care să te ducă pe frecvența ta de geniu. Dar despre asta, în episodul următor.
Text de Rpxana Grămadă în Revista A List Magazine nr. 40
Fotografie: Deea Buzdugan
